Iisus a spus: „«Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea».

 Toma i-a zis: «Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea»? Iisus i-a zis: «EU SUNT CALEA,ADEVARUL SI VIATA. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut». Filip I-a zis: «Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns». Iisus i-a zis: «De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?    Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea».“ (Ioan 14, 1-11).
  

Calea adevărului, am ales şi judecăţile Tale nu le-am uitat. Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima meaLege pune mie, Doamne, calea îndreptărilor Tale şi o voi păzi purureaÎnţelepţeşte-mă şi voi căuta legea Ta şi o voi păzi cu toată inima mea. Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, că aceasta am voit. (Ps.118,31-35).
 
Eu sunt Lumina, dar voi nu Mă vedeţi,
Eu sunt Calea, dar voi nu Mă urmaţi,
Eu sunt Adevărul, dar voi nu Mă credeţi,
Eu sunt Viaţa, dar voi nu Mă căutaţi,
Eu sunt Învăţătorul, dar voi nu Mă ascultaţi,
Eu sunt Dumnezeul vostru, dar voi nu vă rugaţi Mie.
Eu sunt Prietenul vostru cel mai bun, dar voi nu Ma iubiţi pe Mine,
De sunteţi voi nefericiţi, nu ma învinuiţi pe Mine."

 
Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta,(credinţa apostolică ortodoxă) sa nu-l primiti in casa si sa nu-i ziceti: Bun venit!  Caci cel ce-i zice: Bun venit! se face partas la faptele lui cele rele.(II Ioan 1,10-11)

„Noi, cei ce ne zicem crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti. Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi inghititi si scuipati afara de lumea cea neintelegatoare.” „Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme.” „Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin – nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cat este trait mai autentic, cu atat mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, incercam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini pe jumatate, incercam sa dobandim ce-i mai bun din ambele lumi. Trebuie pana la urma sa alegem – fericirea noastra zace intr-una din cele doua lumi, nu in ambele.”„Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin.” (Serafim Rose).

 Cei ce nu urmaresc in viata aceasta nimic mai mult decat sa fie fericiti in lume si tihniti in trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia ii are fara razboi. Caci cata vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta, n-au sa se trezeasca din vraja vrajmasa, care-i tine bine inclestati in lumea aceasta sensibila, prin care-i duce pe nebagate de seama la pierzare sigura. De aceea a zis un Sfant Parinte ca cea mai primejdioasa temnita e aceea in care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata!“. (Arsenie Boca)

Crestinismul, sa luam bine aminte, nu e o simpla scoala a cinstei, curatiei si dreptatii, ori o nobila si rationala explicatie a vietii ( – Emil Cioran); ori un înalt cod de purtari (confucianismul, sintoismul); ori o terapeutica evazionista (stoicismul, yoga, zenul); ori un jet de întrebari (taoismul); ori un act de supunere în fata Unicului (iudaismul, islamismul). 

 E mai mult si mai deosebit: e învatatura lui Hristos,adica a dragostei si a salvatoarei putinti de a ierta.(pr.Nicolae Steinhardt)

                                

Obiectivul religiei este desăvârșirea morală și spirituală a individului, cel al ideologiilor şi falselor religii, este anihilarea indivizilor și integrarea lor într-o mare masă de zombi, oameni lipsiți de simț critic și conștiință.

Astăzi, ca niciodată, se duce un război deschis împotriva creştinilor. Ni se impun legi şi norme de viaţă anticreştineşti,provenite din occidentul descreștinat. Nepăsarea noastră și lipsa de atitudine, dă curaj vrăjmașilor să acţioneze cu multă încredere şi insistenţă. De aceea astăzi, ca şi altădată, noi creştinii trebuie să dăm dovadă de unitate deplină şi trezvie duhovnicească, să demonstrăm că suntem conştienţi de realităţile ce ne înconjoară,să ne unim forțele și să acționăm hotărât,pe toate fronturile,să alegem la conducerea țării,doar români patrioți și buni creștini ortodocși,să apărăm familia și biserica strămoșească,pentru că,ceea ce vom apăra noi acum, va rămîne moştenire pentru copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri!
  
 Sunt ortodox,din tată-n fiu
 Sunt ortodox,de când mă știu
 Și în al lumii paradox
 Eu,creștinul ortodox
 Eu nu mă lepăd de Hristos!
 Nu pun crucea vieții,jos
 Merg spre poarta Împărăției
 Pe calea Ortodoxiei
 Ortodox,e Dumnezeu
 Ortodox,trăiesc și eu!
 Doamne ajută încrezător
 Drumul,să-l străbat ușor
 Român sunt, ortodox,creștin
 Ție,Doamne,mă închin!

  ,,Biserica Ortodoxă este mama neamului românesc!” (Mihai Eminescu)
,,Biserica Ortodoxă a fost,dintotdeauna,una cu neamul românesc,
identificându-se cu toate aspirațiile  acestui neam!” (Nicolae Iorga)
,,M-aș bucura,mult,să reveniți la biserica cea adevărată!”(Valeriu
Gafencu)
,,Să apărăm cu râvnă,ortodoxia și acest pământ,de sfinți și de eroi!”(Radu Gyr)
,,De nu vom păzi Ortodoxia,ne vom pierde și neamul!”(Părintele Justin Pîrvu)
         

Ortodocși ne-am născut de la origini,de la colonizarea Daciei,ortodocși am trăit,timp de două mii de ani și ortodocși trebuie să rămânem,până la moarte! ( Arh. Ilie Cleopa)

Sf. Maxim Mărturisitorul zice că dragostea fără adevăr este mizantropie, ură față de oameni. Așadar mizantropii sunt ”iubiriștii ecumeniști căci împotrivindu-se Părinților, au rămas cu spurcăciunea sufletului necurățată. Iar virtuțile, ostenelile lor, de vreme ce nu se nasc din Dreapta Credință, chiar dacă înaintea oamenilor se arată a fi plăcute, zice Sf. Maxim, totuși nu vor fi răsplătite de Dumnezeu întru Împărăția Sa ci doar în această viață, acestea devenind pricină de veșnică pierzare pentru toți cei care urmează astfel de pseudo-păstori, lupi în piei de oaie.

                                                       
                                  Istoria creştinismului - schiţă   
                        

             

       

           Duminica a 3 a  din Postul Sf. Paști (a Sfintei Cruci)

  

 În această Duminică am ajuns la punctul de cotitură în cele patruzeci de zile ale Postului. Primele două Duminici au fost dedicate sărbătoririi triumfurilor Bisericii: apărarea sfintelor icoane şi apoi a caracterului real al pre¬zenţei active a lui Dumnezeu în această lume. În această Duminică ni se pune înainte Crucea ca semn ce marchează jumătatea călătoriei noastre şi ca o anticipare a sfârşitului călătoriei noastre cu Hristos la Ierusalim şi în Pătimirea Sa. Peste două Duminici vom sărbători doi mari sfinţi în ale căror vieţi puterea Crucii a fost lucrătoare, Sfântul Ioan Scărarul, a cărui scară este o imagine a Crucii, şi Sfânta Maria, a cărei întreagă viaţă a fost schimbată de întâlnirea cu Crucea. Hristos nu ne îndeamnă, atunci când cineva ne loveşte sau jigneşte, să lovim înapoi sau să ne răzbunăm, ci să întoarcem celălalt obraz, să ne purtăm unul altuia slăbiciunile, nu pentru a fi şi mai mult, ci să luăm asupra noastră mânia care se află în cealaltă persoană, să o neutralizăm, să o sfârşim, aşa cum Hristos Însuşi a făcut, Mielul cel nevinovat adus spre a fi ucis, sau, mai degrabă, a mers de bunăvoie, luând asupra Sa păcatul lumii. Aici nu este vorba doar despre a avea un comportament pasiv, ci, mai degrabă, despre a fi pasiv în mod activ, creator, şi de a fi creator în cel mai dumnezeiesc chip cu putinţă – fiindcă îi îngăduie lui Dumnezeu să lucreze în şi prin noi, şi nu ne lasă să acţionăm de capul nostru, în necunoştinţă de cauză.

Dar Dumnezeu nu poate lucra pentru noi decât numai dacă noi înşine luăm Crucea şi trăim prin ea, fiindcă dacă facem astfel – morţi faţă de lume – noi vom fi deja, acum, în pace cu Dumnezeu, netulburaţi de nimic din ceea ce lumea aruncă împotriva noastră, iar pacea pe care o vom cunoaşte se va răspândi prin noi tuturor celor din jurul nostru. De asemenea, dacă Crucea aduce viaţă, sau viaţa vine prin Cruce, aşa cum cântăm, atunci aceasta înseamnă că ve¬nirea noastră în lume nu este o naştere în viaţa la care suntem chemaţi, fiindcă suntem chemaţi să intrăm în – şi să trăim – viaţa lui Dumnezeu Însuşi. A noastră nu este decât respiraţia care pune în mişcare trupul nostru, nu viaţa creată în noi de Duhul, care dă viaţă mădularelor muritoare. Pentru a fi născut întru viaţa la care suntem chemaţi, a fi părtaş la viaţa lui Dumnezeu Însuşi este nevoie de Cruce, fiindcă aceasta ne arată în cel mai dramatic şi paradoxal chip cu putinţă viaţa lui Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu.

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Mc. 8,34)

Cât de greu și de dureros pare aceasta! Domnul a cerut ca oricine vine la El să se lepede de sine. Dar ceea ce poruncește nu este nici greu, nici dureros când El însuși ne ajută, în așa fel încât ceea ce ne cere să poată fi îndeplinit. Deoarece orice pare dificil în ceea ce este plăcut, dragostea îl face ușor. Mai degrabă întoarce-te către aceste învățături; ridică-ți crucea și urmează-i Domnului, deoarece, atunci când am observat că erai încetinit din scopul tău divin de preocuparea cu cele casnice, am simțit că tu erai cel purtat și tras de crucea ta, în loc să o duci tu pe ea. Ce altceva înseamnă crucea, decât mortificarea trupului? Aceasta e propria noastră cruce, pe care Domnul poruncește să o purtăm pentru a putea fi cât se poate de bine înarmați în urmarea Lui. Noi suferim pe moment, până când moartea e înghițită de biruință (Isaia 25, 8). Atunci, chiar această cruce va fi răstignită. Crucea va fi pironită, de frica Domnului. Nu este altă cale de a-I urma Domnului, decât prin purtarea ei, căci cum poți să-I urmezi, dacă tu nu ești al Lui?(Fericitul Augustin) Ceea ce poruncește nu e dificil, din moment ce El ajută la înfăptuirea poruncii. Așa cum suntem pierduți prin iubirea de sine, așa suntem regăsiți prin lepădarea de sine. Iubirea de sine a însemnat distrugerea primului om. Dacă nu s-ar fi iubit pe sine într-un mod greșit, el ar fi dorit să fie supus lui Dumnezeu, preferându-L pe El în locul sinelui său. Ce înseamnă a-ți lua crucea? Înseamnă că acela o va purta, chiar dacă este împovărătoare și, prin actul acesta, Îmi va urma Mie. Când el a început să urmeze potrivit învățăturilor și preceptelor mele, el va găsi mulți oameni care să-l contrazică și să-i stea în cale și mulți care nu numai că-l vor lua în derâdere, ci îl vor și persecuta (Mt 5,11). Mai mult, acest lucru e adevărat nu doar pentru păgânii care sunt în afara Bisericii, ci și pentru cei care par a fi în interiorul ei în mod văzut, dar sunt în afara ei din cauza perversității faptelor lor.Așadar, dacă voiești să-l urmezi pe Hristos, nu întârzia să iei crucea Lui! Tolerează-i pe păcătoși, dar nu te alătura lor. Nu lăsa falsa fericire a celui viclean să te compromită. E bine să disprețuiești toate lucrurile, de dragul lui Hristos, pentru a fi potrivit pentru prietenia Sa. (Cezar de Arles) Crucea ta înseamnă propriile tale anxietăți și suferințe din trup, trup care el însuși este format semănând cu o cruce. (Tertulian)

Prin asumarea Crucii, prin faptul că nu mai trăiesc pentru mine însumi, ci în slujba lui Dumnezeu şi a celorlalţi, noi deja – chiar de acum – intrăm întru, şi trăim, viaţa care este viaţa necreată a lui Dumnezeu Însuşi, şi începând să trăim astfel, nimic nu poate afecta viaţa pe care o trăim acum, nici măcar moartea, fiindcă în această viaţă s-a intrat prin moarte. Astăzi primim o anticipare a sfârşitului călătoriei noastre pentru ca să ne înnoim eforturile şi să ne concentrăm din nou atenţia. Primele săptămâni ale Postului Mare ne-au fost date să ne pregătim pentru aceasta; ne-au mai rămas câteva săptămâni pentru a îmbrăţişa această realitate, pentru a ridica şi noi Crucea. În timp ce facem aceasta, în timp ce mai parcurgem un kilometru în plus în a doua jumătate a Postului Mare care este înaintea noastră, ne găsim într-un paradox atât de mare, cum este Crucea însăşi. Vom găsi, pe de-o parte, că slă¬biciunile noastre, patimile noastre, păcătoşenia noastră vor fi expuse. Vom înţelege că suntem păcătoşi, că avem nevoie de Hristos. Vom descoperi că greutatea cărnii noastre,nu a trupului, ci a minţii de carne, ne trage în jos, ne ţine, vom descoperi că sinele nostru căzut se afirmă singur, şi toate patimile sale lucrând pentru prinderea noastră în capcana ispitelor pe care ni le întind – „ia-o mai uşor, nu te nevoi prea mult ca să nu-ţi strici sănătatea” -, amăgindu-ne să credem că ar fi mai bine dacă ne-am afla în control, toate aceste lucruri pe care Sfântul Ioan Scărarul le diagnostichează atât de bine.

Pe de altă parte, aşa cum este cazul Sfintei Maria Egip¬teanca, a cărei viaţă a fost atât de dramatic transformată de întâlnirea cu Crucea, jugul este cu adevărat uşor, fiindcă ne vom socoti morţi faţă de lume şi vom socoti ca nimic toate tentativele ego-ului nostru căzut de a se afirma şi impune. Astfel, răstigniţi fiind cu Hristos, ne micşorăm, murind faţă de tot ceea ce se referă la eu, la ego-ul meu şi toate pretențiile sale: noi ne micşorăm, dar Hristos sporeşte, până într-atât încât putem spune: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Doar dacă murim astfel faţă de propria persoană pu¬tem fi creaţi din nou, pentru a trăi în raiul în al cărui centru se află lemnul Crucii. Doar dacă ne dăruim întru totul lui Hristos, aflăm că jugul Său este lumină; dacă încercăm să rămânem în control, fără a-L lăsa pe Hristos să lucreze în noi, fără a ne încredinţa Lui dacă nu parcurgem decât jumătate de drum, atunci Crucea va fi întotdeauna o povară cu ne¬putinţă de acceptat, indiferent de cât de puţin este ceea ce suntem pregătiţi să acceptăm. Având toate acestea în minte, în timp ce intrăm în a doua jumătate a Postului Mare, să ne aţintim atenţia asupra cinstitei şi de viaţă-făcătoarei Cruci; să nu ne ruşinăm să o ridicăm şi să-L urmăm pe Hristos, pregătiţi pentru toate în¬cercările pe care le aduce cu sine, dar, de asemenea, ştiind că aceasta singură este calea spre deplinătatea de viaţă.

Iată, Înaintea noastră stă Crucea. Crucea lui Hristos. Dar pe Golgota mai erau două cruci: Hristos în mijloc iar de ambele părți erau crucificați doi tâlhari. Hristos pe Cruce s-a jertfit pentru mântuirea întregii lumi. Dar tâlharii de ce au fost crucificați lângă el? Pentru crimele lor – la urma urmelor, erau hoți. Ce i-a făcut pe ei să fie hoți? A fost o vreme în care erau copii nevinovați și poate că s-au jucat împreună. Era epoca luminoasă a copilăriei. Și mai târziu, au simțit, așa cum simte fiecare din noi, două forțe care îi trag fiecare sprea ea: una bună și una rea. Iar voința lor s-a dat fie de o parte, fie de cealaltă. La început au ezitat, dar mai târziu, pentru că răul părea mai atrăgător, au început din ce în ce mai des să se dea de partea răului. La început, conștiința i-a mustrat, dar mai târziu s-a tocit și a încetat să-i mai tulbure. Iar atunci, fără niciun fel de căutătură înapoi, au luat partea răului. La început, li s-au corupt voința și sentimentele, iar mai târziu au căzut în crime fățișe care i-au adus pe acele cruci, condamnați la moarte. Și iată-i aici murind amândoi. Nu doar orele lor, ci și minutele le erau numărate. Iar între ei, Domnul murea pe Crucea Sa. Unul dintre criminali Îl ponegrea. Dar celălalt, dimpotrivă, l-a redus la tăcere pe cel hulitor și I-a spus lui Iisus: „Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23:42-43). Hristos a murit primul, iar apoi cei doi hoți. Pe fața celui care L-a hulit pe Domnul s-a întipărit grimasa blasfemiei, și doar râsul lui Mefistofel se auzea deasupra crucii sale. Râsul era îngrozitor și triumfător. Da, aceasta era victoria finală a răului asupra acestui suflet. Dar deasupra crucii tâlharului pocăit era o pace triumfătoare și un fel de lumină serenă. Și în acel moment, sufletul său, strălucitor și curat, spălat de suferințe și pocăință, a intrat în Rai. Cu bucurie și mirare, îngerii au privit spre acest prim suflet – sufletul unui tâlhar – care a intrat în Rai, acest prim suflet al Noului Testament, curățat de Sângele lui Hristos.

Astăzi ne-am adunat împreună aici în biserică înaintea Crucii lui Hristos. După opinia lumii noi nu suntem călcători de lege sau criminali. Dar suntem la fel de nevinovați înaintea lui Dumnezeu? Nu. Toți am încălcat și încălcăm poruncile lui Dumnezeu. Și dacă așa stau lucrurile, înseamnă că suntem călcători de lege. Dacă până acum nu am comis crime vizibile, este numai pentru că harul Domnului și îngerii noștri păzitori nu ne-au lăsat. Dar dacă am fi lăsați de capul nostru, doar Dumnezeu și conștiința noastră știu ce ni s-ar putea întâmpla. Și ceea ce se poate încă întâmpla dacă Dumnezeu ne părăsește. Să ne privim cu sinceritate conștiința noastră. Să o întrebăm și ea ne va răspunde că în acord cu Judecata lui Dumnezeu noi nu suntem mai buni decât un tâlhar, poate chiar mai răi. Suferința sa pe cruce singură a putut izbăvească atât de mult. Iar noi, cu ce ne putem izbăvi pe noi înșine? El era un hoț înțelept, dar noi…trăim fără grijă și ne gândim că o să trăim la nesfârșit. Și oare, în ultimele noastre momente, vom avea pocăința de care el a dat dovadă? Ce se întâmplă dacă trăim o stare contrară? Să dea Domnul să nu fim loviți de așa ceva! În aceste clipe, când ne apropiem și sărutăm Crucea, să spunem cu tâlharul înțelept „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!”. S-ar putea să nu mai avem altă ocazie. Să ne folosim de acest moment pe care ni l-a dat Domnul: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.”

Am devenit atât de obişnuiţi cu Crucea – o considerăm chiar a fi un simplu ornament – încât trecem cu vederea sau uităm prea uşor două aspecte fundamentale în privinţa ei. Primul, crucea este un scandal: a fost un instrument de tortură, cea mai brutală, groaznică şi crudă formă de exe¬cuţie din Antichitate. Al doilea, datorită acestui scandal, ano¬malia reprezentată de modul în care am preaslăvit-o în cân¬tările de noapte de la priveghere. Imnografia zilei de astăzi şi a Praznicului Înălţării Crucii se află printre cele mai frumoase ale anului liturgic, cu adevărat un delicios praznic de poezie. Noi personificăm Crucea şi i ne adresăm direct, de obicei folosind cuvinte încărcate de paradox, precum: „Tu eşti o nebiruită armă a păcii”. Sau vorbim despre ea ca despre Hristos însuşi: noaptea trecută am numit Crucea „lumină celor în întuneric”. Am început astă-noapte la „Doamne, strigat-am“, cu „Străluceşte, Cruce a Domnului, luminatele ful¬gere ale harului tău în inimile celor ce te cinstesc pe tine, şi cu dragoste dumnezeiască te primesc, ceea ce eşti de lume dorită” Această nepotrivire între groaza a ceea ce s-a întâm¬plat, precum faptul că ucenicii au fugit cuprinşi de frică, iar soarele şi-a ascuns faţa, şi modul în care vorbim şi cântăm, ar trebui să ne dea răgaz de gândire, pentru ca aceste cuvinte să nu devină doar nişte cuvinte drăguţe, cuvinte pe care le cântăm, dar încă nu le auzim cu adevărat; nu, ci, mai de¬grabă, pentru ca ele să pătrundă în noi şi să ne deschidă faţă de puterea lui Dumnezeu care susţine întreaga creaţie şi, prin aceasta, transformă întreaga creaţie. Fiecare dintre paradoxurile pe care imnografia ni le pune înainte ne călăuzeşte mai adânc în taina lui Iisus Hristos.

Crucea este arma păcii, cântăm noi. Totuşi, în ciuda to¬nurilor militariste, Crucea nu este pur şi simplu o armă mai puternică şi mai grozavă într-un fel de panoplie a armelor cereşti! Nu, ea este arma păcii, este o armă care nu are ne¬voie de o mare putere de foc pentru a-i sfărâma în bucăţi pe duşmanii noştri într-un cerc al violenţei, ci, mai degrabă, închide acest cerc al violenţei, inaugurând pacea lui Dum¬nezeu pentru cei care sunt pregătiţi să o trăiască.

Îndemnul de urmare a Lui pe care Hristos îl adresează ucenicilor și mulțimii chemate nu este exprimat oricum, ci este integrat într-un proces, având o etapizare precisă, pedagogică. În primul rând, de la acest exercițiu nu este nimeni exclus. Accesarea lui este liberă pentru oricine voiește. Constrângerile de orice fel sunt cu desăvârșire excluse. Adevărata urmare a lui Hristos este doar cea care se hrănește cu voia liberă. Hristos nu silește pe nimeni, nici măcar în a-L iubi. În al doilea rând, această in¬tenție și decizie liberă și conștientă de a-L urma pe Mântuitorul se cuvine a fi secondată de lepădarea de sine. Cine alege liber să Îl urmeze pe Hristos trebuie să se lase în mâinile Lui, să se încredințeze Lui, să se lase în voia Lui. Să Îl lase pe Hristos să conducă. Verbul grecesc care indică această lepădare de sine (ἀπαρνέομαι) poate avea și o semnificație chiar mai categorică, negare de sine. Evident, acest sens nu trebuie înțeles ca o dizolvare a propriei identități, ca o anulare absurdă a propriei subiec¬tivități, ci ca o renunțare de bunăvoie la conducerea propriei vieți în favoarea călăuzirii pe care Se oferă să o preia Hristos pentru fiecare dintre noi. Alegerea de a-L urma și de a-I încredința viața noastră este continuată, potrivit celor transmise de Evanghelia după Marcu, de un al treilea pas – luarea crucii. Cuvântul grecesc (αἴρω) poate însemna și „a te lăsa (a fi) însoțit de ceva”. Astfel, luarea crucii trimite la înțelegerea potrivit căreia omul credincios care își ia crucea face, de fapt, exercițiul de a accepta această realitate a crucii în viața lui.

Ce înseamnă să accepți crucea în viața ta? Înseamnă să trăiești permanent cu perspectiva propriei răstigniri, care nu se va petrece bineînțeles la modul fizic, ci la cel duhovnicesc, mistic. Răstignirea mea înseamnă răstignirea propriului ego, jertfirea propriei voințe ca încredințare a vieții în purtarea de grijă a Mântuitorului, Care, ca un Pedagog desăvârșit, va ști mai bine decât mine cum să îmi rânduiască viața aceasta pământească, pentru a o arvuni pe cea veș¬nică. Pentru că nimic din tot ceea ce ne înconjoară în această viață pământească și lume văzută nu se poate apropia, ca impor¬tanță, de valoarea sufletului nostru. De fapt, încre¬dințându-I lui Hristos viața noastră pământească ne facem un mare bine propriului nostru suflet, pentru că Hristos va călăuzi această viață numai în interesul mântuirii noastre, chiar dacă pedagogia Lui uneori presupune refuzul unei fericiri standardizate la nivel pământesc, lumesc.

Toată această urmare a lui Hristos, care presupune renun¬țarea la sine și răstignirea propriei voințe are ca scop unic câștigarea sufletului fiecăruia, adică mântuirea. Iar Hristos descrie în final mântuirea drept vedere a Împărăției lui Dumnezeu, venind întru putere. Părtășia la această Împărăție nu este rezervată însă celor care pleacă din această viață, ci poate fi pregustată chiar și aici, în această viață, căci Biserica este Împărăția care ne întâmpină deja, amintindu-ne constant cuvintele Mântuitorului, că trăim în lumea aceasta, dar nu suntem din ea. Înfricoşătoare este Crucea lui Hristos. Dar dacă o iubești ea a născut pentru tine neasemui¬ta bucurie a Sfintelor Paşti. Dar de această bucu¬rie ne putem apropia numai cu crucea mea. Și tre¬buie ca noi de bunăvoie să ne luăm crucea, trebuie să o îndrăgim, să ne socotim pe deplin vrednici de ea, oricât de grea şi de anevoioasă ar fi ea.

A lua crucea înseamnă a răbda cu blândeţe batjocurile, ponegririle, prigonirile, necazurile, cu care lumea păcătoasă nu se zgârceşte să îl co¬pleşească pe ascultătorul lui Hristos. A lua crucea înseamnă a răbda fără cârtire şi văicăreli osteneala grea, nevăzută de nimeni asupra ta, chinul şi mucenicia nevăzută a sufle-tului pentru împlinirea adevărurilor evanghelice. Aceasta este lupta cu duhurile răutăţii, care se ridică cu înverşunare împotriva celui care do¬reşte să arunce de la sine jugul păcatului şi să se supună lui Hristos. A lua crucea înseamnă a te supune de bună¬voie şi cu osârdie lipsurilor şi nevoinţelor, prin care se domoleşte trupul. Trăind în trup, noi tre¬buie să învăţăm să trăim pentru duh. Şi trebuie să dăm o atenţie deosebită faptu¬lui că fiecare om pe calea vieţii sale trebuie să îşi ridice anume crucea sa. Cruci sunt nenumărate, dar numai a mea îmi vindecă rănile mele, numai a mea îmi va fi mie spre mântuire şi numai pe a mea o voi purta cu ajutorul lui Dumnezeu, căci ea îmi este dată mie de Domnul Însuşi. Nu cum¬va să greşim, nu cumva să luăm crucea după voia noastră, după acea voie, care în primul rând trebuie răstignită pe crucea lepădării de sine. Nevoinţă după bunul plac este o cruce făcută cu mijloace proprii şi purtarea unei asemenea cruci întotdeauna se sfârşeşte printr-o mare cădere.

Ce înseamnă, aşadar, propria cruce? În¬seamnă a merge prin viaţă pe propria cale, tra¬sată pentru fiecare de Pronia Dumnezeiască şi pe această cale a îndura tocmai acele necazuri, pe care le trimite Domnul, ai depus voturile mo¬nahale – nu căuta căsătoria, eşti legat de fami¬lie – nu căuta libertatea, nu căuta să te eliberezi de copii şi soţie. Nu căuta necazuri şi nevoinţe mai mari decât acelea care se află pe calea vieţii tale – mândria te abate din drum. Nu căuta să te eliberezi nici de acele necazuri şi osteneli care îţi sunt trimise ţie – compătimirea de sine te dă jos de pe cruce. Propria cruce înseamnă să te mulţumeşti cu ceea ce este pe măsura puterilor tale trupeşti. Duhul îngâmfării şi al autoînşelării te va îndem¬na la ceea ce este peste puterile tale. Nu da cre¬zare amăgitorului.

Cât de felurite sunt în viaţă şi necazurile, şi ispitele, pe care Domnul ni le trimite pentru a noastră tămăduire, ce diferenţă există la oameni şi în privinţa puterilor trupeşti şi a sănătăţii, cât de diferite sunt şi neputinţele noastre păcătoase. Da, fiecare om îşi are crucea sa. Şi această cruce a sa este poruncit fiecărui creştin să o pri¬mească cu lepădare de sine şi să Îi urmeze lui Hristos. Iar a-I urma lui Hristos înseamnă a cer¬ceta Sfânta Evanghelie aşa încât numai ea să de¬vină o călăuză energică în timp ce noi purtăm crucea vieţii noastre. Mintea, inima şi trupul cu toate mişcările şi acţiunile lor, vădite şi tainice, trebuie să slujească şi să exprime adevărurile mântuitoare ale învăţăturii lui Hristos. Şi toate acestea înseamnă că eu sunt profund şi sincer conştient de puterea tămăduitoare a crucii şi în¬dreptăţesc judecata lui Dumnezeu faţă de mine. Şi atunci crucea mea devine Crucea Domnului. „Doamne, în purtarea crucii mele, de dreap¬ta Ta trimisă mie, întăreşte-mă pe mine, cel ce mă istovesc până în sfârşit“ – se roagă inima. Inima se roagă şi suferă, dar tot ea se şi bucură deja de plăcuta supunere faţă de Dumnezeu şi de părtăşia ei la patimile lui Hristos. Şi această purtare a crucii noastre fără cârtire, cu pocăinţă şi cu slavoslovie înălţată Domnului – este marea putere a mărturisirii tainice a lui Hristos nu nu¬mai cu mintea şi cu inima, ci şi cu însăşi fapta şi însăşi viaţa noastră.

Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. (Mc. 8, 35): Acest precept, prin care suntem îndemnați să ne pierdem viața, nu înseamnă că cineva ar trebui să se sinucidă, ceea ce ar fi o crimă de neiertat, ci înseamnă că omul trebuie să omoare în el însuși ceea ce este profund atașat de cele pământești, care îl face pe om să caute plăcerea nemăsurată în această viață, până la neglijarea vieții viitoare. Acesta este înțelesul expresiei „își va urî viața și și-o va pierde”. În acest context, așa cum vezi, El vorbește mult mai deschis despre avantajul câștigării vieții, când spune: „Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică” In 12, 25.(Fericitul Augustin) Când Domnul ne spune în Evanghelie că oricine vrea să-I urmeze, să se lepede de sine, această cerință pare dură, putând crede că ne impune o povară. Dar porunca nu este o povară atunci când este dată de cel care te și ajută să o împlinești. În ce loc îl urmăm pe Iisus, dacă nu acolo unde El a fost deja? Știm că a înviat și că S-a înălțat la ceruri; așadar, acolo trebuie să-L urmăm. Nu este nici un motiv de disperare; singuri, nu putem face nimic, dar avem promisiunea lui Hristos… Cine pretinde că rămâne în Hristos trebuie să meargă așa cum a mers El. Îl vei urma pe Hristos? Atunci fii smerit, așa cum și El a fost smerit. Păcatul omului a făcut calea plină de obstacole. Învierea lui Hristos a făcut calea netedă. Mergând El însuși pe ea, a transformat și cea mai strâmtă potecă într-un drum regal. Este nevoie de două picioare pentru a alerga pe acest drum și acestea sunt smerenie și milostenia. Fiecare vrea să ajungă în vârf, iar prima treaptă ce trebuie urcată este smerenia. De ce vrei să faci pași prea mari pentru tine? Vrei să cazi, în loc să urci? Începe cu primul pas, care este smerenia, și deja vei începe să urci. (Cezar de Arles)

Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. (Mc. 8, 38) Cei credincioși nu se rușinează de faptul că Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit. Așadar, ei sunt fără rușine, într-un sens bun, prin disprețul față de rușine, și nebuni, într-un mod fericit. Într-adevăr, răstignirea, privită omenește, a fost un eveniment rușinos. Da, Fiul lui Dumnezeu a murit. Fiul a fost îngropat. Dar El a înviat din morți. Acest fapt este cu atât mai evident, cu cât este mai absurd. Dar cum ar putea fi adevărate toate acestea dacă El nu ar fi fost cu adevărat Cel care S-a făcut cunoscut a fi? Dacă evit suferința, îmi este rușine să mărturisesc: „Fericiți sunt cei prigoniți pentru numele Meu” (Mt. 5, 10-11). Așadar, nefericiți sunt cei care fugind, refuză să sufere precum Dumnezeu atunci când le este cerut. „Cine va răbda până la sfârșit se va mântui” (Mt. 10, 22). Atunci când tu îmi ceri să fug, cum voi răbda până la sfârșit?(Tertulian) Se numește pe sine creștin cel care este fie rușinat, fie se teme să fie creștin? Cum poate fi cu Hristos cel care roșește sau se teme să-i aparțină lui Hristos? (Sfântul Ciprian al Cartaginei) Cel care ca Dumnezeu era deasupra suferinței a suferit în propriul trup cu suferință umană. Când a devenit trup, fiind Dumnezeu, El nu a încetat în nici un fel să fie Dumnezeu. Chiar și atunci când a intrat în lumea creată, El a rămas deasupra creației. El a rămas ca dătător al Legii când a venit să slujească sub Lege (Gal. 4,4). El a păstrat demnitatea divină intangibilă chiar și atunci când a luat chip de rob (Fil. 2,7). Tocmai pentru că era Unul născut, El a devenit întâiul născut dintre mulți frați (Rom. 8,30), rămânând încă Unul născut. Deci, de ce pare așa de ciudat ca El să sufere în trupul Său, potrivit firii Sale umane, chiar și atunci când depășea suferința, potrivit firii Sale dumnezeiești. Astfel, Pavel cel ager la minte spune că însuși Cuvântul, Care est Dumnezeu în chip și egal cu Dumnezeu Tatăl a devenit ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce. (Sfântul Chiril al Alexandriei)

Cu mult, mult timp înainte (sec.VII – sec.VI î.d.H), prin descoperire dumnezeiască, insuflat (inspirat) de Duhul Sfânt, proorocul Isaia spune: “El păcatele noastre le poartă și pentru noi rabdă durere, dar noi Îl socoteam că de la Dumnezeu se află El întru durere, chinuri și necaz / El însă pentru păcatele noastre a fost rănit și pentru fărădelegile noastre a pătimit; pedeapsa păcii noastre asupra Lui era și noi prin rana Lui ne-am vindecat.” (Is 53, 4-5,) Iar când se apropia vremea patimilor și a vindecării noastre “prin rana Lui” , Iisus învăţa că ”Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învie. Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Mc 8,31,34,)

Agonizând pe cruce, Iisus, Omul-adevărat, bea cel mai amar pahar, acela al părăsirii și de oameni și de Dumnezeu: „Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M’ai părăsit?“ (Matei 27,46,). În glasul lui Iisus se află, însă deopotrivă, și strigătul lui Dumnezeu: “Omul Meu, omul Meu, de ce M-ai părăsit?” Dar, deocamdată, cei care puneau în aplicare sentinţa, cât și cei care asistau, cu foarte puţine excepţii, credeau că au în faţă un om, un condamnat de drept comun, nu și pe Dumnezeu în persoană: “Iar Dionisie, mirându-se, a zis: Sau Dumnezeu, Ziditorul lumii, pătimeşte, sau lumea aceasta văzută se sfârşeşte.” După ce această lucrare dumnezeiască “Săvârșitu-s-a! “(Ioan 19,30), a urmat punerea în mormânt și învierea.

Fiind noi creștini ortodocși prin botez, hristofori, adică purtători de Hristos, am fi înclinaţi să spunem că-I și urmăm lui Hristos. Viaţa spune cu totul altceva. Liberi fiind, pornim încrezători în forţele noastre, la care asociem ideologii, filozofii etc. să ne realizăm destinul. Noi pe calea noastră, Dumnezeu pe calea Lui. Noi pășind ţanţoși și El, discret, nevăzut, neauzit, în jurul nostru. Pe calea destinului personal, începem să facem o colectie de cruci din greșalele noastre, ale căror efecte neplăcute, dureroase, ne duc la doctori, la vrăjitori, la judecători etc. și, nu se știe prin ce circumstanţe, înapoi la Dumnezeu: Doamne iartă! Doamne-ajută! Doamne dă-mi! Doamne scapă-mă! etc. Poate nu le obţinem chiar pe toate, dar un lucru important am realizat: ne-am așezat drumul destinului pe Calea lui Hristos. Ṣi nu este creștin care, trăind viaţa Bisericii, să nu aibă, să nu fi avut parte de ajutorul Lui Hristos, al Maicii Domnului, al Sfinţilor. Nu e rău. E chiar foarte bine. Dar crucea aceea de care vorbește Hristos, pe care ar trebui s-o luăm și să-I urmăm Lui, unde este? Atunci când ne rugăm, când cerem ajutor, să ne scoată din necaz etc., Hristos poartă păcatele (crucile) noastre, rabdă durere, chinuri, necaz, și ne vindecă prin rana Lui. Cu alte cuvinte, Hristos ne urmează nouă, ca să ne vindece, să ne mântuiască.

Da, dar vreun cârcotaș ar zice: Astăzi, Hristos nu mai este ţintuit pe cruce. Cum să sufere? Păi, suferă și sângerează (rănile se vor închide după Parusie și Judecata de obște, când va spune: „Desăvârșitu-s-a!”), când creștinii ortodocși nu-L mai mărturisesc, nici în cadru privat, acasă, dosind icoanele și candelele, renunţând la obiceiul de a-și face semnul crucii, și nici în public, în faţa oamenilor, la locul de muncă, în instituţii, în arene sportive (cand e victorie, în loc de cruce, se ridică braţele în formă de V spre cer etc.). Când creștinii ortodocși își aduc aminte de El doar la Crăciun, la Paști, la vreun botez, la vreo nuntă, la vreo înmormântare, la vreun parastas; când ignoră sau tratează cu frivolitate Tainele Bisericii; când Postul Mare este bruiat de grohăitul politic, monden; când Biserica, al Cărui cap este Hristos, este atacată în cele mai diverse moduri, și creștinul ortodox, fie tace (că dă bine la carieră, poziţie socială etc.), fie ia parte la acest razboi etc. Abia când simţim durere din cauza tuturor acestora, ne facem părtași la suferinţa Celui răstignit. Ṣi, lepădându-ne de noi (asumându-ne riscul de a pierde cele ale lumii acesteia, chiar viaţa), abia atunci putem spune că ne-am luat crucea și-i urmăm lui Hristos, ne răstignim cu El, gustăm din răstignire, fie fizic, fie sufletește, fie în ambele moduri. Aţi avut, vreodată, asemenea momente de răstignire personală pentru Hristos?

Iata-L! El e pe Cruce. Iata, Viata ta, copilul meu! Acolo, El a dat totul pentru noi. El a facut deja Totul. Savarsitu-s-a! Dumnezeu-Omul rastignit pe Cruce ar trebui sa fie pentru noi sfarsitul oricarui gand omenesc (cazut-omenesc). E sfarsitul desertaciunii si inceputul Imparatiei. E gata! Mantuirea e aici si acum! Priveste tinta aici, la Cruce, numai la Cruce si vei gasi acolo totul. Totul despre tine si totul pentru tine. Nicio lipsa, nicio fisura, nimic in plus de asteptat. Doar de ingenuncheat, de sfaramat inima si de plans. Inima omenească se înfricoșează, cu adevărat, numai la auzul acestui fapt: Dumnezeu pătimește de dragul omului. Mintea prin propria ei putere nu poate înțelege aceste evenimente și nici cât de puțin nu poate pătrunde în acest abis al suferinței lui Dumnezeu pentru om, dacă sufletul nu este atins de harul ce vine chiar de la Cel Răstignit; rațiunea este răsturnată, simțirea este covârșită, cugetarea se oprește în fața negrăitului, cel mai măiastru discurs trece fără ca măcar să atingă taina Mântuitorului care pășește spre patima Sa. În aceste zile, în spatele curgerii văzute a lucrurilor vieții cotidiene care ne fură prea adesea atenția și inima, se desfășoară drama inaccesibilă a mântuirii omului și se hotărăște destinul său veșnic.Ce mai vrei, omule, mai mult de atat? Ce altceva si unde altundeva sa mai cauti?! Vino si, mai ales, ramâi aici, singurul loc de unde tasneste Viata. De ce nu te lasi iubit si salvat, omule inselat? De ce si unde tot incerci sa scapi, sa fugi, sa intorci capul? Cand o sa intelegi ca oriunde in alta parte ai incerca sa pleci, numai otrava mananci, numai hrana sataniceasca, mortala, iti indesi lacom in vene.

Stiu, Dumnezeu nu e usor de purtat, stiu, iubirea nu e usor de primit acum. E negrait de dulce, dar si doare cumplit. Fiindca te-ai invatat sa te iubesti numai pe tine si alte lucruri mici ca tine. El vine navalnic si intelegi ca totul in tine e prea stramt si trebuie cumva sa-I faci loc. Simti ca nu ai incotro si-i musai sa te scoti, intr-un fel, pe tine din tine. Simti ca nu mai poti fi acelasi, fiindca nu te mai simti liber sa te tavalesti nestingherit in mocirla, fara sa te apese Ceva pe inima… infernal de tare. Nu e usor, dar… stai! Ramai cu El! Nu-L pironi si tu, nu Il trada mai mult si tu! Ramai aici, cum poti, gafaind si asudand, plangand si zdrelindu-ti fata si geninchii, dar ramai! El stie cel mai bine cum si unde sa te tina si sa te poarte. Tu doar agata-te de El si urmeaza-L! Mai e puțin, foarte puțin! Nu simti deja gustul de har al Invierii? “Unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu“.

Iisus spune o pildă. Despre Lazar un cersetor şi un bogătan. Despre rai şi iad. Despre mângâierea cerşetorului şi chinul barosanului. Despre plângerea inutilă a bogatului la urechile lui Avraam, să trimită pe cineva la cei cinci fraţi ai săi. Atunci se petrece cutremurul fiinţei. Avraam spune: au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei. Bogatul: nu părinte, ci dacă cineva dintre cei morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Iisus printre lacrimi: dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede, chiar dacă cineva se va scula din morţi. E aici zbaterea de lacrimi a ochilor infiniţi ai lui Dumnezeu, durerea sfredelitoare a piroanelor, sufocanta greutate a propriului Trup pe Cruce, suferinţa spinilor în carnea tâmplelor, toată gloata blestemată care rânjeşte satisfăcută la sfărâmarea vindecătorului de nemernici, simţirea uriaşă, mai mare decât cerurile, a urii sălbatice a unui neam ucigaş de Dumnezeu, de fraţi şi de sine. Ştie că nu vor crede în Învierea Lui. Ştie că pentru mulţi, nici măcar dărâmarea catapetesmei dintre moarte şi viaţă nu va fi de ajuns. Ştie că durerea, chinul, moartea şi Învierea Sa vor fi în zadar.Dumnezeu simte înainte de vreme iadul din sufletele celor care-L vor sfărâma şi plânge. Şi îi iubeşte pe oameni la nesfârşit.

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Mc. 8, 36)

Cei care neglijează faptele bune pot să nu înțeleagă fapta bună a lui Dumnezeu, de care au fost beneficiari. Aceasta deoarece ei sunt mai puțin capabili să se roage așa cum trebuie și să primească lucrurile bune de la Dumnezeu. Și chiar dacă le primesc, este foarte probabil să nu fie conștienți de ceea ce li s-a dat. Și chiar dacă se vor bucura de ele, nu se vor bucura cu adevărat pentru ceea ce nu au înțeles. Deoarece, din cauza lipsei lor de înțelegere, nu vor înțelege cum să folosească lucrurile bune ce li s-au dat. Și, din impulsivitatea lor, vor rămâne necunoscători și nu vor ști să se folosească de darurile divine oferite. Această lume vorbește de adulter și de corupție și de iubire de bani și de înșelare, dar cealaltă lume (când este văzută din perspectiva credinței) le spune adio acestor lucruri. Nu putem fi prietenii amândurora, ci trebuie să spunem adio acestora pentru a ne bucura de celelalte. Credem că este mai bine să le disprețuim pe cele de jos, căci sunt mici și trecătoare și pieritoare, și să iubim pe cele ce sunt cu adevărat acolo, lucruri bune și nepieritoare.(Clement Alexandrinul)

Existând multe motive pentru a iubi lumea, ea poate fi iubită cel mai bine în legătură cu Creatorul ei. Lumea este frumoasă, dar mult mai frumos este Cel care a îmbrăcat-o. Lumea este încântătoare, dar mult mai plăcut este Cel prin care ea a fost întemeiată. Așadar, iubiților, să muncim cât de mult putem, ca dragostea de lume să nu ne copleșească și să nu iubim creatura mai mult decât pe Creator. Dumnezeu ne-a dat posesiuni pământești pentru ca noi să-L iubim din tot sufletul și din toată inima (Deut. 10, 12; Mt. 22, 37). Dar uneori, Îl nemulțumim pe Domnul atunci când îi iubim darurile mai mult decât pe El Însuși. Același lucru se întâmplă și în relațiile umane. Să presupunem că cineva îi dă un dar special protejatului său. Dar protejatul începe să-l disprețuiască pe dăruitor și să iubească darul mai mult decât pe cel care i l-a dat. Să presupunem că începe să nu-l mai vadă pe dăruitor ca prieten, ci ca dușman. Exact așa este și în relația noastră cu Dumnezeu. Noi îi iubim mai mult pe cei care ne iubesc așa cum suntem și nu pentru cadourile noastre. Astfel, se știe că Dumnezeu îi iubește mai mult pe cei care Îl iubesc mai mult pe El decât darurile pământești pe care le oferă.(Cezar de Arles)

Viaţa creştină nu este o promenadă odihnitoare pe cărările plăcute ale sentimentalismului şi lipsei de griji, nici o continuă relaxare în fotoliile adânci ale nepăsării şi placidităţii. Nu este vorba de o viaţă lipsită de responsabilitate, uşoară, tihnită, fără silinţă şi fără efort. Viaţa în Hristos este luptă, nevoinţă cu mărime de suflet şi nelinişte în sensul cel bun. Viaţa adevăratului creştin este fericită, paşnică şi binecuvântată. Dar pentru a ajunge la fericirea evanghelică, la bucuria reală şi la adevărata pace se cere un efort răbdător, asiduu şi sârguincios, străin de orice uşurătate şi grabă. Calea lui Hristos este strâmtă şi suitoare, dar sfârşeşte în lărgime şi odihnă. Călătoria aceasta are neapărată trebuinţă de luarea Crucii.

Creştinul devine purtător al Crucii din ceasul Botezului său în sfânta colimvitră. Este chemat să ia Crucea lui Hristos fără frică, fără ruşine, curajos, bărbăteşte, răbdător. Crucea lui Hristos este sfântă, cinstită şi tare. Este putere a omului credincios şi armă asupra diavolului. Toţi sfinţii Bisericii noastre au îmbrăţişat Crucea de timpuriu, au luat-o cu bucurie, n-au părăsit-o niciodată. Crucea ocupă un loc central în viaţa credincioşilor creştini. Este simbolul Bisericii noastre. Avem un Dumnezeu Răstignit. Faptul acesta are un sens deosebit de adânc. Este învăţătură, pedagogie, înţelepţire, izvor al insuflării, al cultivării, al subţirimii, al instruirii, al maturizării şi sfinţirii. Crucea este pentru necredincioşi nebunie, cu totul neînţeleasă, este provocare şi frică. De aceea o iau în batjocură, o hulesc, o tăgăduiesc şi o leapădă. Sunt vrednici de plâns toţi aceşti oameni, răstigniţi pe crucea propriilor patimi, care îl răstignesc din nou pe Cel fără păcat, Care S-a răstignit pentru toţi păcătoşii. Se socotesc liberi, doar fiindcă sunt conduşi de bunul plac şi de bravadă. Crucea încinge cu putere şi tărie şi întrarmează nebiruit. Îi binecuvântează pe toţi cei ce cred în ea şi i se închină. Îi umple de Har şi le insuflă nădejde. Creştinii purtători ai Crucii nu sunt oameni desăvârşiţi, nepătimaşi şi grozavi. Sunt simpli, măsuraţi, smeriţi, ucenici ai Celui Răstignit, care la umbra Crucii îşi recunosc greşelile lor fără îndreptăţiri şi pretexte, îşi mărturisesc neajunsurile şi se pocăiesc. Se sârguiesc să se răstignească împreună cu Hristos, ca să şi învieze împreună cu El. Biserica Ortodoxă nu se opreşte pe culmea înfricoşată a Golgotei, ci îşi continuă calea până la mormântul gol şi în foişorul Cincizecimii. Dar trece neapărat prin Golgota, deoarece nu este Înviere fără Cruce. Crucea lui Hristos învaţă, luminează, călăuzeşte. Crucea învaţă răbdarea, nemânierea, iertarea, lupta necontenită, dragostea de nevoinţă. Crucea luminează mintea, cugetele, gândurile, visele, proiectele, planurile, ziua de azi şi de mâine. Crucea luminează adâncurile neluminate ale inimii noastre. Să ne aplecăm înlăuntrul nostru şi să ne cunoaştem sinele necunoscut. Crucea ne călăuzeşte spre jertfa şi lepădarea de sine, spre pocăinţă şi mântuire. Crucea este dascăl, medic şi teolog. Ne învaţă smerenia adevărată, viaţa creştină curată, autentică, lipsită de făţărnicie. Ca un medic chirurg, îndepărtează cele de prisos, cele nefolositoare, tumorile canceroase ale patimilor, şi tămăduieşte rănile sufletului. Teologhiseşte minunat adâncimea, înălţimea şi lărgimea tainei chenozei negrăite. Crucea ne conduce la frăţietatea cu aproapele nostru, oricine ar fi, orice ar fi, de vreme ce este fratele nostru, şi Hristos Şi-a vărsat sângele Său şi pentru el. Poate să fie străin, rău, păcătos, sau chiar torţionarul nostru. Aceasta este adâncimea nepătrunsă a Crucii. Să-i arătăm înţelegere chiar celui mai greu de înţeles dintre semenii noştri. Hristos, de pe Cruce, în toiul acelei suferinţe grozave, i-a iertat şi i-a îndreptăţit pe răstignitorii Săi. Aceasta este lărgimea cea necercetată a Crucii: să-i iubeşti nu pe cei care nu te iubesc, care nu o merită, ci chiar pe cei ce te urăsc, aşa cum Hristos ne-a iubit cu o iubire nesfârşită, cu toate că nu o meritam deloc, purtându-ne în chip netrebnic.

De obicei, adevăraţii purtători ai Crucii sunt ascunşi, tăinuiţi, neştiuţi, n-au parte de faimă şi publicitate. Se bucură de răstignirea lor de bunăvoie, aşa cum se bucură şi pentru cea fără de voie. Nu se împotrivesc, chiar dacă lucrurile nu se întâmplă aşa cum ar fi vrut. Aceşti oameni necunoscuţi câteodată de noi, dar binecunoscuţi lui Dumnezeu, sunt cei ce opresc lumea de la deplina ei prăbuşire. Aceasta este înălţimea necovârşită a Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Ridicând Crucea lui Hristos cu mulţumire, aceştia păstrează în lumea nestatornică Harul lui Dumnezeu. Astfel de oameni neînsemnaţi, pe care noi îi trecem cu vederea, sunt cei care împodobesc zidirea, prin tainica, statornica purtare a Crucii. Oameni săraci cu mulţi copii, bolnavi strălucind de bucurie, nedreptăţiţi fără niciun reproş, nefericiţi fără cârtire, îndureraţi care-L slăvesc pe Dumnezeu. Toţi aceştia mustră suficienţa noastră, „fericirea” noastră, starea de amăgire în care ne aflăm.Există şi astăzi oameni binecuvântaţi ai lui Dumnezeu care acordă întâietate Crucii, care nu o ocolesc cu prudenţă, nu se ruşinează de ea şi nu murmură. Nu sunt puţini adevăraţii cinstitori ai Crucii, chiar dacă din sondajele de opinie lipsesc. Mai sunt şi cei care preferă să întâmpine dificultăţi în viaţă, decât să fie nevoiţi să spună minciuni; cei care nu urmează soluţii uşoare, chiar dacă acest lucru îi costă personal. Iubesc osteneala pentru Hristos. Sunt mucenici, mai mici sau mai mari. În Viaţa de Apoi îi vom afla cu siguranţă înaintea noastră.

Să ne alăturăm oştirii paşnice a lui Hristos. Să nu ne fie greu să ne lepădăm de omul nostru cel vechi pentru această împreună-înrolare şi împreună-răstignire, altminteri cu siguranţă ne vom îngreuia viaţa mai mult. Gândul trufaş al dragostei acestui veac este cel care ne împiedică. Să nu-i dăm ascultare; să ne închinăm cu smerenie Crucii lui Hristos. Cu smerenie şi hotărâre pentru o viaţă nouă, răstignită, transformatoare şi învietoare. Crucea ocupă pe drept cuvânt un loc central în viaţa Bisericii noastre. Este simbolul cel mai sfânt. Toate Sfintele Taine se pecetluiesc cu semnul Sfintei Cruci. Preotul binecuvântează în forma crucii. În biserică toate sunt purtătoare de cruce, în formă de cruce, imprimate cu cruce, închinate cu cruce: sfintele vase, veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice, toate.

“Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu“ (Is. 40,1). Aceste cuvinte ale străvechiului proroc Isaia sunt îndreptate în primul rând către noi, păstorii, fiindcă pe umerii noştri stă nu numai datoria de a vă învăţa, de a vă arăta calea lui Hristos, ci şi de a vă mângâia, de a vă arăta dragoste şi grijă din adâncul inimii. Şi eu vă iubesc pe voi, turma dată mie de Dumnezeu, ca pe oamenii cei mai apropiaţi mie. Şi oare eu nu ştiu ce multe necazuri şi lacrimi aveţi voi? Oare nu sunt dator să vă mângâi? Şi mă voi strădui s-o fac în marea zi de astăzi a închinării Crucii lui Hristos.

Când vă învăţăm calea lui Hristos, totdeauna vă îndemnăm să vă amintiţi spusele Lui despre faptul că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 7, 14), că necazurile sunt partea tuturor creştinilor. Veţi întreba: „Dar ce, numai creştinii au necazuri? Nu îndură necazuri, nenorociri şi amărăciuni şi oamenii acestei lumi? Nu varsă lacrimi şi cei ce leapădă calea lui Hristos?” Bineînţeles, de necazuri nu scapă nici aceştia, dar este mare deosebire între preţul pe care îl au înaintea lui Dumnezeu necazurile şi lacrimile noastre şi preţul pe care îl au înaintea Lui necazurile şi lacrimile celor care trăiesc fără Dumnezeu. Ei îşi rabdă necazurile nu de bunăvoie, ci numai fiindcă nu pot scăpa deloc de ele; adeseori blesteamă şi cârtesc, în timp ce noi, creştinii, suntem datori să ne ducem necazurile cu totul altfel – pentru numele lui Hristos, cu mare supunere faţă de voia lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă: şi pentru bucurii, şi pentru greutăţi, şi pentru amărăciuni, şi pentru toate nefericirile.

Noi ne ducem necazurile de bunăvoie, căci dacă ne-am lepăda de Hristos am scăpa de cele mai multe necazuri, dar întrucât nu ne lepădăm, pentru pătimirile noastre Dumnezeu ne dă binecuvântare. Oamenii lumeşti se străduie din răsputeri să scape de necazuri: ei îşi îneacă amarul în vin şi vodcă, se ameţesc cu tutun şi chiar cu droguri, căutând mângâiere; negăsind-o, se străduie să uite de necazuri: caută distracţii, petrec, dansează, merg în ospeţie şi flecăresc. Asta nu trebuie să se întâmple cu creştinii, fiindcă ei sunt datori să nu înăbuşe glasul conştiinţei, ci, dimpotrivă, să îl asculte cu luare-aminte. Oamenii aflaţi pe o treaptă duhovnicească mai înaltă caută uitarea de necazuri în prietenie, în muncă. Lucrul cel mai mare în care află ei uşurare este dragostea: dragostea dintre soţi, dragostea părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi, dragostea faţă de oamenii care merită dragoste. Orice dragoste este binecuvântată: aceasta însă este forma de început, cea mai joasă a dragostei, fiindcă de la ea, pe calea exersării în ea, trebuie să ne înălţăm la dragostea, mult mai înaltă, faţă de toţi oamenii, faţă de toţi cei nefericiţi, faţă de toţi cei care suferă. De la ea trebuie să ne înălţăm până la cea de-a treia treaptă a dragostei: până la dragostea dumnezeiască, până la dragostea de însuşi Dumnezeu.

Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mângâiere în necazuri? Despre aceasta Sfântul Proroc David spune: Numai în Dumnezeu se linişteşte sufletul meu (Ps.61,1). Fericiţi cei ce află mângâiere adâncă în rugăciunea fierbinte, care din inimă ţâşneşte, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu. Aşa au fost drepţii Vechiului Testament, însă nouă, creştinilor, Domnul ne-a dăruit cea mai adâncă şi mai înaltă mângâiere: a privi la Crucea lui Hristos şi a ne închina ei. Îl vedeţi pe Fiul lui Dumnezeu, Cel de-al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, Cel mai sfânt decât toţi sfinţii, Marele Drept, Binefăcătorul neamului omenesc, cum n-a mai cunoscut şi nu va mai cunoaşte vreodată lumea? Îl vedeţi ţintuit de Cruce cu piroane din fier? Cât de greu pătimeşte Cel Care cu un singur semn al mâinii Sale, cu un singur cuvânt al Său poruncea valurilor şi vânturilor să se potolească; Cel Ce de-a lungul scurtei Sale vieţi pământeşti a făcut minuni uluitoare din dragoste şi milă faţă de oameni; Cel Ce vindeca toate bolile, Care deschidea ochii orbilor, Care îi ridica din pat pe cei paralizaţi, Care sătura cu câteva pâini mii de oameni, Care învia morţii; Cel mai mare Binefăcător al lumii, Mântuitorul ei!

De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti. Pe Cruce, Răscumpărătorul lumii este sfâşiat pentru păcatele noastre… Această Neasemuită Jertfă şi nemărginită milostivire pune în umbră toate necazurile noastre, oricât de multe ar fi ele, oricât de grele ar fi ele. Doar pătrunzându-vă de aceste gânduri şi simţăminte, privind la Crucea lui Hristos, veţi primi singura mângâiere adevărată. Nu sunt alte mângâieri asemenea ei – şi la ce ne-ar face trebuinţă ele dacă ne este dată Crucea, pe care putem nu numai s-o privim, ci şi s-o sărutăm?! Şi oare nu ne adăpăm cu nesfârşită nădejde şi putere din acest izvor? Plină de mângâiere sunt şi Dumnezeieştile Scripturi, care istorisesc pătimirea pe Cruce a lui Hristos.

În orice necaz să ne întoarcem totdeauna luarea-aminte spre Sfintele Scripturi şi spre Crucea lui Hristos. Adânciţi-vă în spusele apostolului Pavel: Bine este cuvântat Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel Ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem mângâia şi noi pe cei care se află în tot necazul prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu (2 Cor. 1, 3-4).

Să mărturisesc din toată inima adevărul acestor spuse, să mărturisesc din proprie experienţă, fiindcă Domnul m-a mângâiat mereu în marele sau micul meu necaz. Pe măsură ce se înmulţesc necazurile, se înmulţeşte şi mângâierea lui Hristos. Dar ce putere ne atrage? De ce-i aşa de multă lume în biserică? Ne atrage puterea nevăzută a lui Dumnezeu, ce mângâie şi încălzeşte inimile noastre. În această zi sfântă este scoasă spre închinare Crucea lui Hristos şi îi atrage pe toţi la sine, adică la Cel Ce a fost răstignit pe Cruce.Cu mare bucurie vedem cât de mulţi oameni năzuiesc să vadă Crucea înălţându-se şi să audă cântarea: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne“.Amin (postat pr fb de ioan monahul)    

                                                  Incepe Postul Sf.Pasti!

Biserica noastra a închinat Duminica, din ajunul Sfantului si marelui Post al Pastelui, în amintirea izgonirii lui Adam din Rai.  Episodul biblic din Cartea Facerii ne ofera cheia intelegerii semnificatiei postului pe care il vom incepe .

Aşezând amintirea izgonirii lui Adam din Rai,la începutul acestui Post, care se deschide ca o uşă de pocăinţă, Biserica ne pune înainte starea de nefericire în care e adusă omenirea prin neascultare si păcate şi din care scapă prin Hristos, urcând calea ostenitoare a postului, a înfrânării de la păcate, a pocăinţei pentru ele. Ea ne vorbeşte de Adam. Dar prin Adam ea ne îndeamnă să ne gândim fiecare la noi înşine, căci fiecare repetăm, într-un anumit fel, pe Adam, înstrăinându-ne prin păcate de Dumnezeu.Fiecare din noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare şi neascultare de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintâi la starea lui Hristos,Cel de-al doilea Adam.

Fiecare din noi am încercat sentimentul izgonirii din Rai, prin căutarea cu lăcomie a plăcerilor necumpătate. Dar fiecare din noi poate urca iarăşi, urmând lui Hristos şi având ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungaţi.

Deci,postul la care ne cheamă Biserica acum nu e numai un exerciţiu de înfrânare de la lăcomia după plăcerile trupeşti, ci şi un exerciţiu de slăbire a patimilor si necumpatarii sufletesti.

Astfel, timpul postului trebuie să ne fie nu numai prilej de tăiere de la noi a ceea ce e rău, ci şi prilej de cultivare a ceea ce e bun Aceasta se vede şi din faptul că înfrânarea de la ură, de la mânie, de la ţinerea minte a răului, de la invidie înseamnă îngăduinţă, înţelegere, iertarea semenilor, bunăvoinţă faţă de ei, prietenie şi iubire.  Straduinta de a aseza virtutile potrivite in locul pacatelor pe care dorim sa le parasim,alungă întunericul sporind lumina si puterile noastre sufletesti.

Iata ce spune Sf.Vasile cel Mare despre rostul si foloasele postului: ,,Postul este cel mai bun strajer al sufletului si cel mai bun tovaras al trupului. El alunga spiritele rele,indeamna la pietate si infranare,inspira modestie,da curaj in razboi,contra feluritelor rautati si primejdii,da aripi rugaciunii,spre a se inalta si a patrunde pana la ceruri. Postul este sprijinitorul caselor,parintele sanatatii,povatuitorul tinerilor,podoaba varstnicilor,prietenul devotat al celor casatoriti. Postul este infranarea poftelor si omorarea patimilor,fiul pocaintei,sabia iubirii de sine,pazitorul mantuirii noastre si mijlocitor tare catre Dumnezeu,ca sa putem dobandi darurile Duhului Sfant”. În felul acesta, postul e un mijloc de tămăduire a bolilor noastre sufleteşti, un mijloc de însănătoşire morala dar si trupeasca. Astfel, viaţa mai presus de fire pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu,datorită postului ,se uneşte, organic cu sănătatea naturală pe care o pricinuieşte postul.  Precum Dumnezeu voieşte ca viaţă să avem, tot aşa voieşte ca şi sănătate să avem. Caci,un om mântuit înseamnă un om sănătos: la minte, la voinţă, la simţire şi cu unele exceptii hotarate de pronia divina şi la trup.

*************

Postul este reţinerea,de bună voie, de la anumite mâncăruri „de dulce"(carne,lapte,ouă,brânză şi derivatele lor) precum şi la gânduri,cuvinte şi fapte rele cu scopul de a ne ruga mai mult lui Dumnezeu, de a ne pocăi, a ne spovedi şi a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului.

El este o jertfă trupească care cere a fi unită cu rugăciunea şi milostenia, cu darurile de tămâie, lumânări, etc, aduse la altar, precum şi metaniile, închinăciunile, etc, toate laolaltă alcătuiesc închinarea datorată de trup, ca jertfă Domnului. Jertfa Domnului se ridică la cel mai înalt grad, numai când sufletul se curăţeşte prin înfrânarea de la orice răutate acoperind totul cu rugăciunea şi cu gândirea cea curată spre slava lui Dumnezeu. Postul este semnul, simbolul că iubim pe Dumnezeu care n-are nevoie de postul nostru, ci, noi avem nevoie de post fiindcă el este mijlocul cel mai bun de a ne birui pe noi inşine şi pe temeiul acestei biruinţi, vom birui şi lumea pusă în slujba păcatului şi uneltirile diavolului. "Acest soi de draci, nu iese decât cu post şi rugăciune". (Matei 17, 21).

Postul este,totodată, mărturie a legăturii noastre harice cu Dumnezeu.

Porunca postului a fost dată în Rai,lui Adam,după ce a creat prima pereche de oameni,pe Adam şi Eva “Iar din pomul cunoştinţei binelui şi al răului să nu mănânci,căci,în ziua în care vei mânca din el,vei muri,negreşit”(Fac.2,17),

Acest pom avea un dublu simbol: al dependenţei faţă de Dumnezeu şi al avertizării că în ziua în care vor mânca, vor amesteca binele cu răul şi vor muri cu trupul. Dacă Adam şi Eva ar fi postit, n-am mai fi avut nevoie de postul de acum. Adam, nesocotind porunca Divină, a amestecat binele cu răul, porunca lui Dumnezeu de a nu mânca şi ispita diavolului de a mânca, rezultând păcatul care a adus blestemul lui Dumnezeu şi moartea trupească. (Rom. 7, 13) Astfel, Adam şi Eva au pierdut, prin MÂNDRIA MINŢII şi POFTA TRUPULUI, comuniunea harică cu Dumnezeu, fiind dezbrăcaţi de haina cea ţesută de Dumnezeu - cămaşa Duhului Sfânt, care i-a protejat până la acea dată împotriva greutăţilor vieţii. Lumea si hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu, si numai daca sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naste viata. Hrana in sine nu are viata. Dumnezeu este viaţa şi izvorul vieţii.Marea tragedie a neamului omenesc rezidă din nesocotirea acestui adevăr de către strămoşii noştri Adam şi Eva.Ispitiţi şi vrăjiţi de vătre diavol ei au crezut că hrana are viaţa în sine şi că,mâncând din pomul oprit(călcând postul poruncit de Dumnezeu),vor avea viaţă în sine şi vor şti toate tainele lui Dumnezeu.

Astfel,lumea, hrana au devenit dumnezeii lor.Iar ei au devenit din oameni liberi sclavi ai acestor idoli începători care sunt lăcomia pântecelui şi lumea înconjurătoare cu toate poftele şi ,,modele”ei,care, din momentul pedepsirii lor şi blestemului divin,a intrat în puterea diavolului. Iată,de ce,toate generaţiile de oameni care s-au succedat de la Adam încoace,inclusiv noi cei ce trăim în prezent suntem sclavii hranei şi ai tentaţiilor păcătoase ale lumii.Cu alte cuvinte trăim încă după trup aşa cum spune Sf.Ap.Pavel.Desigur ne afirmăm credinţa şi originea în Dumnezeu dar,, Dumnezeu nu aste viaţa noastră,hrana noastră,conţinutul atotcuprinzător al vieţii noastre. Noi mancam pentru a fi vii, dar nu suntem vii in Dumnezeu. Acesta este pacatul tuturor pacatelor. Acesta este verdictul mortii pronuntat in viata noastra.”( Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998)

Doar Dumnezeu mai putea să salveze pe om din robia păcatului şi a morţii.Şi din marea Sa iubire de oameni nu a ezitat să o facă trimiţând ca jertfă de ispăşire a păcatelor lumii pe Însuşi Fiul Său Cel Întrupat,pe Mântuitorul Iisus Hristos,Noul Adam care vine să repare stricăciunea adusă în ordinea vieţii şi să readucă pe om la adevărata viaţă în Dumnezeu.El a început această sublimă operă de restaurare a omului prin post: Si dupa ce a postit 40 de zile si 40 de nopti la urma a flamanzit” (Matei 4, 2).

Foamea este acea stare fiziologică a omului căzut prin care avem nevoie urgentă de hrană,este momentul repetat zilnic în care înţelegem că nu avem viaţă în noi înşine şi că,de fapt,viaţa noastră depinde de pronia şi mila lui Dumnezeu. Şi fiindcă foamea este timpul cel mai propice ispitei,aşa cum a venit la Adam şi Eva în rai Satana a venit şi la Hristos în pustiul Carantaniei,încercând să-L ispitească   Dar ,spre deosebire de Adam,Hristos a respins aceasta ispita si zis: ,,Omul nu va trai numai cu paine, ci si cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“. El e refuzat sa accepte acea minciuna de dimensiuni cosmice pe care Satana a impus-o lumii, facand din ea un fundament pentru intreaga noastra vizune asupra lumii, asupra stiintei, a medicinei si, probabil, chiar a religiei. Iată cum,Hristos a refacut acea relatie dintre hrana, viata si Dumnezeu, pe care Adam a rupt-o si pe care noi,după douâ mii de ani, inca o mai rupem in fiecare zi

In biserica primara, postirea a insemnat intotdeauna abstinenta totala, o stare de foame, impingand trupul la extrema.Dar primii creştini împleteu foarte strâns,postul cu rugăciunea şi milostenia  Căci, fara efortul duhovnicesc corespondent, fara a ne hrani cu Realitatea Divina prin rugăciune, fara a descoperi dependenta noastra totală de Dumnezeu ,postirea fizica nu este numai lipsită de sens dar este chiar periculoasă,poate fi chiar si sinucidere Din acesta cauza, mai intai de toate avem nevoie de o pregatire duhovniceasca pentru efortul postirii. Aceasta se realizeaza prin cererea noastra de ajutor catre Dumnezeu facand din postul nostru un post Teocentric. Adică postim pentru Dumnezeu,pentru a redescoperi trupul nostru ca templu al prezentei Lui.

Iată de ce ,conştienţi fiind ,de acum, că ne-am îmbolnăvit şi murim din neascultare faţă de Dumnezeu trebuie să ne vindecăm şi să dobândim făgăduinţa învierii prin ascultarea de Dumnezeu şi prin post (înfrânare).

Trebuie de asemenea să precizăm că fără iertare,un creştin adevărat, nu poate incepe postul. Petru, cel căruia i s-a dat autoritate apostolică cerească, a spus: "Doamne, de câte ori va gresi fratele meu fată de mine si eu îl voi ierta? Oare până de sapte ori? Iisus i-a zis: Nu-ti spun ca până de sapte ori, ci până de saptezeci de ori câte sapte." (Matei 18. 21-22). Iertarea este cel mai mare efort al credintei in Dumnezeu si al iubirii de oameni si care necesita o stapanire de sine si o biruinta morala fara de asemanare. Cu privire la aceasta virtute se potriveste bine proverbul care sustine ca "mult mai merituos este pentru om de a se invinge pe sine insusi decat de a birui armate intregi". Dupa Sfanta Scriptura, iertarea se extinde asupra tuturor oamenilor, deci si a vrajmasilor, desigur, in anumite imprejurari si conditii.

Importanta si puterea imperativa a iertarii crestine decurge deci chiar din rugaciunea Tatăl Nostru,pe care ne-a lasat-o ca exemplu Domnul nostru Iisus Hristos, ea fiind nu numai un sfat, ci o porunca ce nu se poate inlatura fara a pune in primejdie insasi mantuirea sufletului credincios. De aceea Mantuitorul intareste aceasta porunca prin cuvintele: "Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre." (Matei 6, 15).

Un exemplu edificator, pentru completarea textului de mai sus, este textul cu femeia pacatoasa, pe care poporul se pregatea s-o ucida cu pietre, dar Mantuitorul, salvand-o de la moarte, i-a zis: Nu te osandesc nici Eu. Du-te si de-acum sa nu mai pacatuiesti!" (Ioan 8, 11). Iertarea este deci conditionata de indreptare: "De-acum sa nu mai pacatuiesti". Vindecand slabanogul de la Vitezda, Mantuitorul ii porunceste: "Iata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau."  (Ioan5,14).

Dupa ce toate acestea sunt spuse, trebuie totusi sa amintim ca oricat de limitata ar fi postirea noastra, daca este o postire adevarata, va conduce catre ispita, slabiciune, indoiala si tulburare. Altfel spus, va fi o adevarata lupta si probabil ca vom cadea de multe ori. Dar adevarata descoperire a vietii crestine ca lupta si nevointa O credinta care nu a biruit indoielile si ispita este rar o credinta adevarata. Din pacate, in viata crestina nu este posibil nici un progres fara amara experienta a caderilor. Prea multi incep postirea cu entuziasm si renunta dupa prima cadere. Daca dupa ce am cazut si ne-am supus poftelor si patimilor noastre reluam totul de la capat si nu renuntam indiferent de cate ori cadem mai devreme sau mai tarziu, postirea noastra va purta roadele sale duhovnicesti. Asadar, este mai bine si mai sigur sa incepem de la un minimum – doar cu putin peste posibilitatile noastre firesti – si sa crestem efortul nostru putin cate putin, decat sa incercam sa sarim foarte sus la inceput si sa ne rupem cateva oase cand revenim la pamant.

Vremea postului este vreme de luptă pentru a înfrânge mândria minţii prin smerenie, mânia prin iertare  şi lăcomia trupului prin înfrânare.

Nu orice post este post religios, ci numai acela care se face intru numele Domnului si dupa legea lui Dumnezeu asa cum a primit-o Adam (Fac. 2, 16.-17; 3, 2-6) si au invatat proorocii (Lev. 19, 29-31; Is. 68, 1-6; Ioil 2, 12-16) si l-au practicat Sfintii (Ex 18; III Regi 19,8; Matei 4, 2; Luca 2, 37). Sf. Ioan Botezatorul a postit in continuu (Matei 3, 4; Marcu 1, 6). Iisus a poruncit limpede ca sa postim si cum sa postim (Matei 6,16-18; Luca 21-34). Apostolii au postit si s-au rugat (F. Ap. 13,3; 14, 23; I Cor. 7,5; II Cor. 11, 27).

Deci, orice crestin trebuie sa fie convins că postul este poruncă divină primordială, sa-l respecte in convingerile sale si sa-l practice atat cat darul credintei si puterile il ajuta ferindu-se de a-l defaima, intrucat el este lăsat nouă de Dumnezeu, cu scopul de a ne infrana trupul de la patimi, a ne smeri sufleteste si a ne face mai buni intru pocainta si rugaciune spre mantuirea noastra si slava Lui Dumnezeu.

Cei ce se plâng că nu pot posti o fac din două motive: fie că nu înţeleg rostul postului, fie că sunt bolnavi sufleteşte şi nu vor să pornească pe calea însănătoşirii morale. Acei oameni care nu postesc nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să realizeze lucrări duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă ajutorul lui Dumnezeu. Dacă nu vor să postească de voie vor posti de nevoie fiindcă Dumnezeu va trimite asupra lor multe necazuri şi pagube,apoi boli cronice grave şi îndelungate. Iar dacă şi atunci vor cârti şi se vor dovedi necredincioşi şi împietriţi la suflet atunci vor pierde chiar mântuirea lor.

Iată de ce,se poate afirma că nimeni nu se poate mântui fără să ţină posturile rânduite de Biserică. Cel care nesocoteşte porunca postului fără motive îndreptăţite de vârstă, sănătate şi condiţii de muncă, este călcător de poruncă dumnezeiască. Aici doresc să adresez un avertisment serios tuturor părinţilor creştini şi nu numai:

FRAŢILOR,DACĂ DORITI SA VĂ EDUCATI COPIII IN SPIRIT CRESTIN SI SĂ VĂ BUCURATI DE EI DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE ATUNCI CONVINGETI-I ŞI AJUTAŢI-I SĂ TINĂ ŞI EI POSTURILE RANDUITE DE BISERICĂ. SI SA AIBA O PRAVILA ZILNICA DE RUGACIUNE! ,NU ORGANIZATI ZILE ONOMASTICE ŞI NU LE PERMITETI SA MEARGA LA ZILE ONOMASTICE CU PETRECERI ŞI CHEFURI,MAI ALES IN PERIOADA POSTURILOR.FIINDCA INCET INCET PARTICIPAND LA ACESTE ADEVARATE ŞI DEZNĂŢATE ORGII,SUB INFLUENTA"EDUCATIVA" A PRIETENILOR DIN ANTURAJ,VOR SUFERI PUTERNICE INFLUENTE DEMONICE ŞI II VETI PIERDE POATE DEFINITIV ŞI ODATA CU EI VA VETI COMPROMITE ŞI DV-S MANTUIREA SUFLETULUI .AVETI MILA DE COPIII DV-S ŞI NU FITI DELOC PERMISIVI CU EI IN ASEMENEA IMPREJURĂRI! DAR AVETI GRIJE SA VA MOTIVATI CU DRAGOSTE CU ARGUMENTE ŞI CU CALM REFUZUL ŞI SĂ NU CEDATI INCREDIBILELOR PRESIUNI ŞI SANTAJE LA CARE VA VOR SUPUNE.TREBUIE SA SIMTA CA II IUBITI ŞI LE DORITI NUMAI BINELE. TINETI MINTE ACEST AVERTISMENT CACI AICI SE PIERDE TOATĂ EDUCATIA PE CARE NE-AM STRADUIT SA LE-O DAM TIMP DE ANI DE ZILE.BINEÂNTELES CA ŞI DV-S TREBUIE SA FITI MODELE PENTRU EI IN ACEST SENS.NU LE PERMITETI SA SE IMPRIETENEASCA CU ORICINE ŞI RETINETI: CU CAT PETREC MAI MULT TIMP IN COMPANIA ASA ZISILOR PRIETENI DIN ANTURAJ DEVIN DIN CE IN CE MAI PUTIN CRESTINI SI SE INDEPARTEAZĂ DE FAMILIE CEEA CE ESTE O ADEVARATA TRAGEDIE.EI NU INTELEG CA DOAR UNITATEA FAMILIALA LE POATE OFERI PROTECTIE IMPOTRIVA ATACURILOR DEMONICE.! SĂ-I DETERMINAM PE COPIII ŞI ADOLESCENTII NOSTRI DRAGI SĂ ÎNŢELEAGĂ CĂ LUMEA ACTUALA CU TOATE MODELE ŞI TENTATIILE EI ESTE O LUME A INTUNERICULUI SPIRITUAL CARE SE RASPANDESTE CU REPEZICIUNE ŞI CA EA SE AFLA MAI MULT CA ORICAND IN PUTEREA CELUI RAU! DRAGII MEI COPIII ŞI TINERI CRESTINI CU DRAGOSTE VĂ INDEMN ŞI VĂ ROG INCETATI SA VA MAI VINDETI MOD DELIBERAT SUFLETUL DIAVOLULUI PENTRU CATEVA CLIPE EFEMERE DE PLACERE!. CU UN ASEMENEA COMPORTAMENT DATI DREPTURI DIAVOLULUI ASUPRA VOASTRĂ ŞI PUTERE DIN CE IN CE MAI MULTA PUTERE CU CARE SA POATA SA VA DISTRUGA PE VOI ŞI IN FINAL INTREGA CIVILIZATIE PLANETARA.APROPIAŢI-VA,DEDUMNEZEU CU POST, RUGACIUNE,SPOVEDANIE,

IMPĂRTASANIE ASCULTARE ŞI IUBIRE.REVENITI IN FAMILIILE VOASTRE,IN BISERICA ŞI IMPREUNĂ CU PĂRINTII VOSTRI REFACETI UNITATEA FAMILIALA.FIINDCĂ SA STITI,O FAMILIE UNITA IN IUBIRE ESTE CEA MAI PUTERNICA ARMA DE LUPTA IMPOTRIVA DIAVOLULUI IAR O BISERICA FORMATA DIN CAT MAI MULTE ASEMENEA FAMILII VA REUSI SA ANIHILEZE PUTERILE INTUNECATE ALE IADULUI CARE AU INCEPUT SA INVADEZE PAMANTUL!