luni, 25 martie 2013

                         



 Iisus a spus: „«Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea».
 Toma i-a zis: «Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea»? Iisus i-a zis: «
EU SUNT CALEA,ADEVARUL SI VIATA. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut». Filip I-a zis: «Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns». Iisus i-a zis: «De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?    Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea».“ (
Ioan 14, 1-11).

  
Calea adevărului, am ales şi judecăţile Tale nu le-am uitat. Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima meaLege pune mie, Doamne, calea îndreptărilor Tale şi o voi păzi purureaÎnţelepţeşte-mă şi voi căuta legea Ta şi o voi păzi cu toată inima mea. Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, că aceasta am voit. (Ps.118,31-35).
 
Eu sunt Lumina, dar voi nu Mă vedeţi,
Eu sunt Calea, dar voi nu Mă urmaţi,
Eu sunt Adevărul, dar voi nu Mă credeţi,
Eu sunt Viaţa, dar voi nu Mă căutaţi,
Eu sunt Învăţătorul, dar voi nu Mă ascultaţi,
Eu sunt Dumnezeul vostru, dar voi nu vă rugaţi Mie.
Eu sunt Prietenul vostru cel mai bun, dar voi nu Ma iubiţi pe Mine,
De sunteţi voi nefericiţi, nu ma învinuiţi pe Mine."

 
Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta,(credinţa apostolică ortodoxă) sa nu-l primiti in casa si sa nu-i ziceti: Bun venit!  Caci cel ce-i zice: Bun venit! se face partas la faptele lui cele rele
.(
II Ioan 1,10-11)

„Noi, cei ce ne zicem crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti. Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi inghititi si scuipati afara de lumea cea neintelegatoare.” „Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme.” „Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin – nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cat este trait mai autentic, cu atat mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, incercam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini pe jumatate, incercam sa dobandim ce-i mai bun din ambele lumi. Trebuie pana la urma sa alegem – fericirea noastra zace intr-una din cele doua lumi, nu in ambele.”„Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin.” (
Serafim Rose).

 Cei ce nu urmaresc in viata aceasta nimic mai mult decat sa fie fericiti in lume si tihniti in trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia ii are fara razboi. Caci cata vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta, n-au sa se trezeasca din vraja vrajmasa, care-i tine bine inclestati in lumea aceasta sensibila, prin care-i duce pe nebagate de seama la pierzare sigura. De aceea a zis un Sfant Parinte ca cea mai primejdioasa temnita e aceea in care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata!“. (Arsenie Boca)

Crestinismul, sa luam bine aminte, nu e o simpla scoala a cinstei, curatiei si dreptatii, ori o nobila si rationala explicatie a vietii ( – Emil Cioran); ori un înalt cod de purtari (confucianismul, sintoismul); ori o terapeutica evazionista (stoicismul, yoga, zenul); ori un jet de întrebari (taoismul); ori un act de supunere în fata Unicului (iudaismul, islamismul). 
 E mai mult si mai deosebit: e învatatura lui Hristos,adica a dragostei si a salvatoarei putinti de a ierta.(pr.Nicolae
Steinhardt)

Obiectivul religiei este desăvârșirea morală și spirituală a individului, cel al ideologiilor şi falselor religii, este anihilarea indivizilor și integrarea lor într-o mare masă de zombi, oameni lipsiți de simț critic și conștiință.

                                  
                                        
                                          
                      

                       Istoria creştinismului - schiţă                                


                                     
                                        
   

                 Bunavestire – începutul mântuirii noastre
 
                                      Imagini pentru buna vestire imagini
  In fiecare an,in ziua 25 martie,in Biserica noastra are loc sarbatoarea Bunei Vestiri a Maicii Domnului,cunoscuta in popor sub denumirea de Blagovestenia. In aceasta zi Fecioara Maria a fost vestita de Arhanghelul Gavriil ca Il va naste pe Fiul lui Dumnezeu.
.. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând:,,Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea »
Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Si, intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si, iata, vei lua in pantece si vei naste Fiu si vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si Imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si, raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Iata, Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei, si aceasta este a sasea luna pentru ea, care se numea stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau! Si ingerul a plecat de la ea." 
(Luca 1, 24-38)
"In zilele acelea Elisabeta, sotia lui Zaharia, a zamislit si s-a tainuit pe sine cinci luni, zicand: Astfel mi-a facut mie Domnul in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea.Aşa începe Evanghelia Buneivestiri.
Elisabeta,nevasta preotului Zaharia şi verişoara Fecioarei Maria,socoteste minunea zămislirii pruncului ei ca un semn al milei Dumnezeu pentru ea. Asa este, dar asta nu este tot. Ea nu stie nimic despre insemnatatea fara de asemanare pe care trebuie sa o aiba fiul ei in istoria mantuirii neamului omenesc: Prooroc, Inaintemergator si Botezator. Nici nu cunoaste scopurile adanci ale lui Dumnezeu, care se vor vedea la sfarsitul veacurilor, nici nu intelege cum Dumnezeu Isi implineste aceste scopuri prin slujitorii Lui; in taina, tacut si incet, dar fara cadere ori impiedicari.
Lumea creata de Dumnezeu, cu legile ei firesti, nu opreste libertatea lui Dumnezeu de a lucra intr-un fel sau altul, dupa milostivirea Sa si dupa nevoile oamenilor. Ca si cum cei care aduc pe lume copii fac aceasta cu singura lor putere si nu prin cea a lui Dumnezeu! Dumnezeu are o grija aparte de viata si o da asa cum doreste El; dand rod acolo unde doreste El si oprind rodul acolo unde El nu doreste. Asa ca se intampla uneori ca o familie, desi implineste legea firii, nu are copii; si uneori o familie trecuta cu varsta, impotriva legii firii, are copii. Dumnezeul Cel viu este singurul Domn al vietii si urmeaza ca numai El Isi arata stapanirea, firea si legile firii nu au nici o putere. Si mai putin fac descantatoarele si vrajitorii, catre care se indreapta spre ajutor femeile sterpe adeseori, pentru a primi ajutor, necunoscand faptul ca acestia sunt slujitorii puterilor intunericului dracilor si nu ai puterii luminii, dumnezeiesti.
Omul asteapta minuni de la Dumnezeu, dar atunci cand minunea vine el nu crede in ea.Firea a devenit pentru oameni pomul ispitei. Ascuns sub umbra firii din pricina goliciunii, omul asteapta sa-l viziteze Dumnezeu – si se teme de vizita lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu nu-l viziteaza, se plange; dar cand El o face, omul nu-L primeste. Precum atunci, in Rai, Adam a fost asezat intre doi copaci: acela al vietii si al cunoasterii, tot asa si urmasii lui Adam sunt asezati intre doi copaci: Dumnezeu ca pom al vietii si firea ca pom al cunoasterii; intrucat libertatea, ascultarea si smerenia se pot incerca acum ca si atunci. Trebuie puse la incercare intelepciunea omului, inima omului si vointa omului. Fara ispita nu exista libertate si fara libertate nu exista oameni, ci prin aceasta minune, Dumnezeu a pregatit o mare minune, prin care El a dorit sa ridice ocara intregii lumi sterpe in privelistea ingerilor.
Ce legatura are cu mantuirea omului femeia cea stearpa a lui Zaharia? Aceasta este legatura: ea trebuie sa nasca pe Inaintemergatorul Mantuitorului, care va merge inainte ca un soldat care sa anunte venirea Conducatorului. Aceasta femeie stearpa, trecuta cu varsta, putea da nastere numai vestitorului mantuirii, iar nu Mantuitorului. Ea este imaginea adevarata a lumii celei vechi, care era trecuta cu varsta si stearpa, fara copii si fara roada, flamanda si insetata, o imagine a lumii vestejite care este ca un copac batran si uscat, care inca mai poate in chip minunat sa inmugureasca si sa vesteasca venirea primaverii, dar nu este in stare sa aduca roada. Numele pe care il aleg si-l pun parintii copilei lor e un nume dintre cele mai frumoase care se obisnuiau la vechii evrei. Acest nume feminin este Miriam, Mariam sau Maria si insemneaza „cea placuta”, „cea frumoasa” sau „doamna”, „stapana” sau Despina, cum ii spun grecii. Toate aceste insemnari ale numelui ei i se potrivesc in chip desavarsit, pentru ca de la nasterea sa, minunata copila Maria era plina de toate insusirile si darurile trupesti si sufletesti.
Fiind plina de har de la nasterea sa, Sfanta Maria Fecioara a ramas plina de dar pe tot timpul vietii sale pamantesti. Deplinatatea acestui dar dumnezeiesc ce umplea fiinta sa si se revarsa peste intreaga ei faptura o apara de orice pacat. Astfel, prin darul lui Dumnezeu, pacatul n-a atins nici trupul si nici sufletul ei, incat locasul Domnului nostru Iisus Hristos s-a pastrat curat, si trupeste si sufleteste. Totusi, frati crestini, Sfanta Fecioara Maria s-a nascut dupa toate legile naturale ale nasterii omenesti si ca urmare, ea nu a fost scutita de pacatul stramosesc, de care a fost scutit numai Fiul ei dumnezeiesc. Aceasta stare de sfintenie personala, dublata ca de o umbra de pacatul stramosesc transmis prin parinti, se continua la Sfanta Fecioara pana in momentul Bunei Vestiri.
...Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu intr-o cetate din Galileea, al carei nume este Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. “A sasea luna” se refera la rodul din pantecele Elisabetei, de la zamislirea lui Ioan Inaintemergatorul. De ce a sasea? De ce nu a treia, a cincea ori a saptea? Pentru ca omul a fost zidit in a sasea zi, dupa zidirea intregii naturi. Hristos este Innoitorul intregii zidiri. El vine ca ziditor nou si Om nou. Totul se face nou in El. In aceasta zidire, Ioan este Inaintemergatorul lui Hristos, cu toate ca intaia plasmuire a naturii de catre Dumnezeu a fost inaintemergatoare a vechiului Adam. Ioan Ii prezinta lui Hristos Domnul, intreaga fiinta pamanteasca impreuna cu omul cel vechi, care vine la pocainta in el. El va merge inaintea Domnului, in numele oamenilor, ca traitor si propovaduitor al pocaintei. Aceasta luna a sasea, in care pruncul Ioan a saltat in pantecele mamei sale, arata si al saselea veac in care S-a nascut Mantuitorul, si pecetea a sasea, din Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul (6:12).
In luna a sasea, atunci, a fost trimis ingerul Gavriil. In marea drama a primei plasmuiri, ingerii se arata mai intai: La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul (Facerea 1:1). Prin “cerul” noi intelegem ingerii din toate cetele ierarhiei ceresti. Si aici iarasi, chiar la inceputul marii drame a noii plasmuiri, ingerii trebuie sa apara primii. Un inger, prin gura Proorocului Daniel, a hotarat vremea nasterii Imparatului imparatilor; un inger, prin gura Proorocului Isaia si ale altor Prooroci, au vorbit despre felul nasterii Lui; un inger i-a vestit lui Zaharia Inaltul Preot despre nasterea Inaintemergatorului si un inger vesteste acum nasterea lui Dumnezeu Insusi intrupat. Cand se naste Dumnezeu intrupat, cete de ingeri canta deasupra pesterii din Betleem.
Fiecare lucrare a zidirii lui Dumnezeu este o bucurie, caci Dumnezeu nu face nimic din nevoie, asa cum sustin diferite filozofii nestiutoare si religii pagane mincinoase. Fiecare lucrare a zidirii este o bucurie pentru Dumnezeu si El are mare placere sa-Si impartaseasca bucuria cu altii. O bucurie care izvoraste curat din iubire este acel lucru din cer si de pe pamant care sporeste cand este impartasit si nu se micsoreaza, daca cineva cuteaza sa vorbeasca despre o sporire a bucuriei din iubire intru Dumnezeu, Izvorul atat al bucuriei cat si ai iubirii. De aceea, zidind ingerii in prima parte a creatiei, Dumnezeu indata i-a facut impreuna-lucratori in urmatoarele Sale lucrari.
Zidindu-l pe Adam, El indata i-a facut un ajutor intru stapanirea Raiului si a tuturor vietuitoarelor din el. Asa este cu Noua Zidire: ingerii si heruvimii lui Hristos, Noul Om; randuind Imparatia Sa, Domnul indata a facut Apostolii impreuna-lucratori ai Sai, apoi alti oameni, sa lucreze cu El nu numai aici pe pamant, in vremea vietii pamantesti, ci si dupa moartea lor trupeasca. In aceasta ajutorare impreuna-lucratoare, Domnul numeste, chiar pana in zilele noastre, sfintii, mucenicii si pe toti cei care au fost si sunt vrednici de aceasta.
Cui a fost trimis Arhanghelul? Catre o fecioara logodita cu un barbat al carui nume era Iosif, din casa lui David.
Marele Arhanghel al lui Dumnezeu a aparut unei fecioare, caci printr-o fecioara, Preacurata, trebuie sa vina El, care trebuie sa puna inceput lumii noi, zidirii noi.Noua lume trebuie sa fie smerenie si curatie, impotriva lumii vechi stricate care s-a facut necurata prin neascultarea indarjita fata de Ziditor. Fecioara trebuie sa slujeasca drept usa prin care va intra Mantuitorul lumii in lume, ca loc de lucrare si salas al Sau: o fecioara, nu o femeie, intrucat o femeie, la orice inaltimi duhovnicesti ar putea ajunge, este legata de lumea veche si de zidirea veche, fiind legata de barbatul ei si astfel ea nu este libera de doririle lumesti si de o intelegere lumeasca. Pentru aceasta, nu o femeie, ci o fecioara, Preacurata, daruita desavarsit numai lui Dumnezeu si despartita de lumea aceasta in inima ei. O asemenea fecioara a crescut in aceasta lume stricata, ca un crin pe o gramada de balegar, neatins de stricaciunea lumii.
Aceasta fecioara aleasa a fost logodita cu Iosif, rudenia ei. De ce a fost logodita? Iconomia lui Dumnezeu a hotarat astfel, ca ea sa fie ocrotita de batjocura dracilor si a oamenilor. Daca ea nu ar fi fost logodita inainte de nastere, care dintre oameni ar fi crezut ca Fiul ei nu S-a nascut in faradelege? Asa, care judecator pamantesc ar fi scapat-o de stransoarea Legii? Dumnezeu, in iconomia Lui, nu a dorit sa aduca tulburare asupra alesei Sale, nici ispita mare asupra oamenilor si astfel a randuit El sa ascunda Fecioara si nasterea ei sub infatisarea logodnei (“Cand Insusi Hristos a ascuns multe lucruri dintru inceput, numindu-Se Fiul Omului si nedezvaluind pretutindeni in chip vadit unimea Sa cu Tatal, de ce atunci sa ne mire aceasta tainuire, in pregatirea unei astfel de taine minunate si fara de asemanare?” - Sfantul Ioan Gura de Aur:Omilia la Matei). De ce numele barbatului era Iosif? Sa ne amintim ca acel Iosif minunat si curat si-a pastrat curatia trupeasca si sufleteasca in mijlocul dezmierdarilor Egiptului; si, in felul acesta, sa usureze constiinta credinciosului pentru a crede ca rodul fecioarei, al Maicii Domnului, era intr-adevar de la Duhul Sfant si nu din patimile pamantesti ale oamenilor.
Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei“. Noua zidire este bucurie pentru Dumnezeu si pentru om; de aceea incepe cu bunavestire: “Bucura-te!“. Cu acest cuvant a inceput drama noii zidiri. Este primul cuvant, de inceput, auzit pe cand abia se ridica cortina marii drame. Gavriil a numit-o pe Fecioara Maria “fericita” deoarece sufletul ei era, ca o biserica, plin cu daruri datatoare-de-viata ale Sfantului Duh, cu mireasma si curatie cereasca. Nefericiti sunt aceia ale caror suflete sunt inchise pentru Dumnezeu si sunt deschise numai catre pamant, avand mirosul pamantului, al pacatului si al mortii.“Binecuvantata esti tu intre femei“. Cea cu care se afla Domnul este la fel de binecuvantata.Lipsa Domnului este lipsa binecuvantarii. Departarea lui Dumnezeu de om inseamna osanda vesnica; venirea Lui inseamna binecuvantare. Din iubirea Lui pentru om este limpede faptul caDumnezeu nu Se va departa niciodata de om decat numai daca omul se indeparteaza mai intai de Dumnezeu. Venirea lui Hristos Dumnezeu in lume marturiseste aceasta iubire nemarginita a lui Dumnezeu pentru om. Daca omul a prilejuit o indepartare a lui de Dumnezeu,chiar si atunci Dumnezeu face primul pas spre om pentru a lega aceasta ruptura. Mai intai o femeie a deschis prapastia dintre om si Dumnezeu. Doamne, o femeie se face acum pod peste prapastie. Eva a cazut intai in pacat si aceasta s-a intamplat in minunatia Raiului, unde totul o ferea de pacat. Maria a fost prima care a biruit toate ispitele si aceasta s-a intamplat in intunericul lumii, unde totul impinge spre pacat. De aceea Eva cea cu vointa slaba a dat nastere, ca rod al ei pe pamant, lui Cain, ucigasul fratelui sau, in timp ce Maria cea mareata a dat nastere Biruitorului biruitorilor, care a scos din umbra pacatului si a mortii rodul Evei celei neascultatoare si necurate.
Iar ea, vazandu-l, pe Arhanghel, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta intru sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Ca un copil! Maria este cu adevarat un copil. Domnul a spus: “De nu va veti intoarce si veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia Cerurilor” (Matei 18:3, 19:4). Lumea aceasta, cu pofte si patimi, indata il imbatraneste pe om. Copilaria noastra este scurta si in vremurile moderne se face si mai scurta. Cine se mai poate face copil din nou? Maria a fost si a ramas asa toata viata ei, prin curatia si intreaga ei intelepciune, prin frica ei de Dumnezeu si ascultarea de El. Nu ar fi intrat in Imparatia Fiului Ei chiar inainte de a predica El despre Imparatie? Doamne, Imparatia lui Dumnezeu era in launtrul ei (Luca 17:21). Ca un copil, ea s-a speriat de aratarea ingerului; ca un copil, ea cugeta intru sine ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta. Nu era nimic mincinos, prefacut sau inselator in ea, ci totul era copilaros – simplu, neprihanit, curat si nevinovat.
Marele Gavriil, care a fost de fata la facerea omului si la inceputul veacurilor si care a avut puterea de a judeca limpede sufletele oamenilor, a judecat limpede gandurile framantate ale Preacuratei Fecioare, mai curat decat putem judeca noi. Atunci, el a vazut nedumerirea sufletului ei si s-a grabit sa o linisteasca cu aceste cuvinte blande:
Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu“. Nu te teme, copila mea! Nu te teme, tu, fiica lui Dumnezeu cea plina de har! Nu te teme, preabinecuvantata tuturor celor muritori, pentru ca binecuvantarea Domnului se va pogori prin tine peste toti oamenii! Nu te teme, caci ai aflat har de la Dumnezeu! Aceste ultime cuvinte ale arhanghelului se impotrivesc unor teologi din apus, cu privire la “conceptia imaculata“, pe care o au ei; cu alte cuvinte, faptului ca Fecioara Maria s-a nascut din parinti care nu aveau nici o urma din pacatul lui Adam sau din urmarea acelui pacat. Daca ar fi fost asa, de ce ar fi spus ingerul ca a aflat har de la Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu, care are si intelesul de iertare, este aflat de catre cel caruia ii este de folos harul si de catre cel care il cauta. Preacurata Fecioara se ostenise cu vrednicie ca sa-si inalte sufletul la Dumnezeu si fusese intampinata de harul lui Dumnezeu pe calea acestei inaltari.
Sfantul Andrei Criteanul, cugetand prin insuflarea lui Dumnezeu, la menirea marelui Arhanghel, comenteaza la Bunavestire despre Preasfanta Fecioara:
Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu, har pe care Sara nu l-a primit, nici Rebeca nu l-a simtit; ai aflat harul de care nici macar marea Ana nu a fost vrednica, nici Penina, potrivnica ei. Desi au ajuns mame, ele si-au pierdut fecioria, dar tu, ajungand mama, ti-ai pastrat fecioria intreaga. Asadar nu te teme, caci tu ai aflat har la Dumnezeu –har pe care numai tu l-ai aflat de la inceputul veacurilor si nimeni altcineva!“
Sufletul Fecioarei Maria linistindu-se, vestitorul inaripat al lui Dumnezeu ii vesteste cea mai de pret veste din ceruri:
Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit“.
Vestitorul lui Dumnezeu vorbeste lamurit si amanuntit. Vei lua in pantece: adica in trup. Psalmistul a folosit aceeasi expresie cand a spus: “si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele” (Psalm 50/51:10). Intarind cuvintele “in pantece“, este ca si cum Arhanghelul vrea sa se pazeasca dinainte impotriva teoriei gresite a dochetistilor eretici,ca Hristos nu a avut trup adevarat,nici nu S-a nascut cu adevarat ca El nu a fost adevarat, om cu trup,ci asemanarea Sa.
Numele “Iisus” sau “Iosua” in ebraica este de asemenea plin de inteles. Acesta a fost numele purtat de fiul Maicii, care a condus poporul israelit catre Pamantul Fagaduintei, prefigurand astfel menirea si faptele Mantuitorului Iisus, care a dus lumea in Pamantul Fagaduintei, adevarat si nemuritor, Imparatia Cerurilor.
Restul vestirii Arhanghelului trebuia sa lamureasca Fecioara ca Fiul ei va fi asteptat ca Mesia; ca El va fi Fiul Celui Preainalt; ca El va primi de la Dumnezeu tronul lui David si ca El va fi Imparat peste casa lui Iacov pentru totdeauna. Toate acestea se aflau in constiinta fiecarui iudeu si mai ales in constiinta aceleia care era luminata duhovniceste, Fecioara Maria, trebuind numai sa-L cunoasca pe Mesia Cel asteptat. Arhanghelul nu i-a spus Fecioarei totul despre Domnul Iisus, ci numai ceea ce ii era cunoscut ei ca proorocire si era pe intelesul ei din Sfanta Scriptura. El nu i-a vorbit ei despre menirea atotcuprinzatoare si cea pamanteasca a lui Iisus, a Lui ca Mantuitor al tuturor oamenilor si popoarelor si neamurilor omenesti, nici ca Intemeietor al imparatiei duhurilor, nici ca Judecator al celor vii si al celor morti si inca si mai putin despre El ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu, ca Una dintre cele trei Persoane vesnice ale Sfintei Treimi. Daca i-ar fi spus ei toate acestea, ea ar fi fost si mai derutata. Intreaga ei intelepciune, si curatia ei, nu au facut-o atotstiutoare. Ea trebuia sa invete multe de la Fiul ei atat vremelnic cat si vesnic, ea pastra toate aceste cuvinte, punandu-le in inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51). Arhanghelul tinea la asprimea predaniilor evreiesti. El a adunat laolalta tot ceea ce se aflase pe ici si pe colo de la prooroci si ceea ce ii era cunoscut ei (Isaia 9:6-8, 10:16, 11:1; Ieremia 25:5, 30:9; Iezechiel 34:24; Osea 3:5; Miheia 5:4; Psalm 131/132:11; Daniel 2:44 etc.). “Juratu-S-a Domnul lui David adevarul si nu-l va lepada: “Din rodul pantecelui tau voi pune pe scaunul tau“. (Psalm 131/132:11), “Cuvant va trimite Domnul peste Iacob si el se va pogori peste Israel” (Isaia 9:7).
Auzind aceasta veste din cer, Fecioara Maria, in curatia ei ca de copil, l-a intrebat pe vestitorul cel neobisnuit: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?” Aceste cuvinte nu arata neincrederea ei in bunavestire a ingerului, ci curatia si nevinovatia ei. Ce ar fi raspuns oricare dintre voi unei astfel de vestiri din partea celui mai neobisnuit dintre oaspeti? Ti-ar fi venit mai intai acelasi raspuns in cutremurarea inimii tale? Totusi Fecioara Maria nu a spus nimic fara de folos. Poate ca daca intrebarea ei a fost fara de folos pentru ea, aceasta nu a fost si pentru noi fara de folos. Duhul ei binecuvantat a pus intrebarea pentru noi, ca fiecare dintre noi sa-si puna intrebarea, gandind la legea fireasca. Pentru a aduce pe lume prunc, este nevoie de un barbat – unde se afla barbatul? Asa ne-am fi intrebat toti, fiind foarte departe de libertatea in care se veseleste Atotputernicul Dumnezeu si fiind inrobiti de obicei prin puterea firii. Astfel era nevoie pentru noi ca Fecioara Maria sa puna intrebarea si ca noi sa auzim raspunsul binevestitorului lui Dumnezeu. Care a fost raspunsul Arhanghelului Gavriil?
Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea cea numita stearpa. Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“.
Un raspuns intreg si deplin, care aduce multumire. Dumnezeu, acolo unde El voieste, indeparteaza legile firii. Firea si randuiala firii sunt ca si cum nu ar exista, atunci cand Dumnezeu cel viu implineste voia Lui in lucrarea mantuirii omului. “Harul nu intra in legea firii“, spune Grigorie din Neocezarea (La Bunavestire). El Insusi Innoitorul tuturor lucrurilor, Domnul Iisus, adevereste ca Duhul este cel ce da viata (Ioan 6:63). Duhul da viata in chip nemijlocit si mijlocit. Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip nemijlocit in Rai, inainte de pacat. Dupa pacat, Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip mijlocit, prin zidirea sufletului si a trupului. Socotim caaceasta lucrare mijlocita a Duhului este “fireasca“, potrivit legii firii. Numai Duhului lui Dumnezeu I Se cuvine puterea nemarginita de a da viata in chip nemijlocit, dupa voia Sa cat si dupa voia lui Dumnezeu, pentru mantuirea oamenilor. Dar, in legatura cu darul mijlocit al vietii, Duhul este Domnul si Datatorul-de-viata. Firea, in sine, este numai o umbra, o perdea, prin care lucreaza Duhul. Dar exista trepte de lucrare mijlocita, caci Duhul lucreaza uneori mai mult, alteori mai putin mijlocit. Avem asemenea exemple la femeile cu rod si la cele fara rod. Cazul batranei Elisabeta a fost mijlocit, dar intr-o masura mai mica, la fel si cu mama lui Isaac, si a lui Samson, si a lui Samuel. Zamislirea de catre o femeie mai varstnica nu se poate numi lucrare mijlocita a Duhului, ca si a tuturor femeilor de la Eva incoace, cu rod sau fara, care fac pacate, mai multe sau mai putine, legate de poftele si patimile lor pamantesti. Singura zamislire printr-o bunavestire nemijlocita, prin lucrarea Duhului vietii, este zamislirea de catre Preacurata Fecioara Maria. In istoria facerii de la Adam pana la Hristos nu fusese niciodata un asemenea caz. Acesta a fost singurul caz al tuturor veacurilor si singurul in vesnicie, apartinand atat acelei vremi, cat si vesniciei, acela al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“. Aceasta inseamna ca tot cuvantul lui Dumnezeu este deplin in desavarsirea lui. Prin insuflatul Prooroc Isaia, Dumnezeu vorbeste astfel: “Iata, fecioara va lua in pantece si va naste fiu” (Isaia 7:14). Doamne, aceasta urmeaza sa se intample. Chiar de la intemeierea lumii, numai Dumnezeu a spus: “El a spus si s-a facut!“. “Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lamurit in foc, curatat de sapte ori” (Psalm 11:6).
Fecioara Maria nu a pus la indoiala cuvintele lui Dumnezeu, vestite de Arhanghel. Daca s-ar fi indoit, asa cum s-a indoit preotul Zaharia, ar fi fost si ea pedepsita ca si Zaharia. Desi exista o asemanare in intrebarile puse ingerului de catre Zaharia si Maria, inimile lor erau cu totul deosebite – si Dumnezeu vede inima omului. Doua inimi fara de asemanare pot da glas acelorasi cuvinte.
Ascultand istorisirea data de vestitorul lui Dumnezeu, cea mai smerita dintre toate fecioarele cele smerite, a sfarsit vorbirea cu Arhanghelul cu cuvinte linistite: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau” Ea nu spune: “Iata roaba ta, o, Arhanghele”, ci spune “roaba Domnului“, intrucat ea stie ca Arhanghelul este doar un vestitor al Voii lui Dumnezeu si ca el, desi puternic si nemuritor, este doar un slujitor al Dumnezeului celui viu. Pe de alta parte, ea nu spune: “fie mie dupa cuvantul Domnului”, ci “dupa cuvantul tau“, aratand astfel cinste fata de capetenia nemuritoare a ostii ceresti. Atat un gand cat si celalalt arata ascultarea cea mai binevoitoare si smerenia cea mai desavarsita. Un raspuns atat de chibzuit putea fi dat numai de catre o inima curata in chip desavarsit, caci intr-o asemenea inima se toarna cel mai indata dreapta judecata. In clipa ispitei din Rai, Eva a uitat aceste cuvinte, si a luat aminte la cuvintele lui Satan, inima ei facandu-se necurata in clipa aceea. Din pricina acestei necuratii, dreapta ei judecata a parasit-o. Inima Evei s-a necuratit din pricina mandriei si a neascultarii si mintea ei s-a intunecat; din pricina mandriei si a neascultarii fata de Dumnezeu, lumea cea veche a cazut, oamenii s-au facut stricaciosi, si intreaga zidire se afla in suferinta. Lumea cea noua se zideste pe smerenie si ascultare. Smerenia si ascultarea Preasfintei Maici a Domnului nu se pot grai in cuvinte. Numai Fiul ei, Mantuitorul si Innoitorul intregii zidiri o va intrece prin smerenia si ascultarea Lui...In acest moment, dupa ce Sfànta Fecioara primeste, in chip liber, sa fie Maica Fiului lui Dumnezeu – prin acel cuvant catre inger: „Fie mie dupa cuvantul tau”, desi nu stia de barbat – este curatita deplin de toate urmarile pacatului stramosesc prin coborarea Duhului Sfant peste ea...
Din acest moment,Preacurata Fecioara – preacurata pe deplin in trup si in suflet – devine locas sfintit in care se alcatuieste trupul omenesc al lui Dumnezeu Cuvantul. Asadar prin lucrarea Sfantului Duh, trupul feciorelnic, preacurat si neatins de nici un pacat, a fost curatit de pacatul stramosesc, incat carnea din care Se va naste Domnul nostru Iisus Hristos si sangele care va da viata acestei carni dumnezeiesti sa nu aiba nici o urma de pacat, fie el pacat stramosesc ori personal. Numai din acest trup fara pata sau imaculat al Sfintei Fecioare Maria se putea naste un trup unit intr-un ipostas cu dumnezeirea. Numai acest trup putea lucra mantuirea lumii si numai acest trup era vrednic sa nasca pe Domnul nostru Iisus Hristos ca om..
In aceasta privinta, sfantul Chiril al Ierusalimului, in una din catehezele sale spune asa:
Hristos era Acela care avea sa Se nasca din Preacurata Fecioara si de aceea a umbrit-o pe ea puterea Celui Preainalt si Sfantul Duh S-a pogorat peste ea si a sfintit-o, pentru ca ea sa poata zamisli si naste pe Acela prin Care s-au facut toate; nasterea aceasta a fost curata si fara nici o pata”.
Sfantul Ioan Damaschin, mergand pe aceeasi cale a sfintilor Parinti si a sinoadelor ecumenice, sintetizeaza aceasta invatatura cu urmatoarele cuvinte:
Dupa ce Sfanta Fecioara Maria a primit a naste pe Fiul lui Dumnezeu, Duhul Lui Sfant S-a pogorat peste ea, potrivit cuvantului dumnezeiesc pe care l-a spus arhanghelul, curatind-o si dandu-i in acelasi timp puterea de a naste”.
Aceeasi invatatura o aflam cantata si in imnografia Bunei Vestiri: intr-o cantare in forma de marturisire, insasi Fecioara Maria rosteste aceste cuvinte:
Sufletul mi l-a curatit, trupul mi l-a sfintit, biserica incapatoare de Dumnezeu m-a facut pe mine, cort de Dumnezeu impodobit, locas insufletit m-a facut venirea Sfantului Duh si curata Maica a Vietii.
Sfantul Grigorie Palama, un mare teolog ortodox, spune intre altele :
Dumnezeu, alcatuind un univers comun al bunatatilor vazute si nevazute, ne-o arata pe Maica Domnului ca intrunind in sine toate frumusetile dumnezeiesti, ingeresti si omenesti. Si daca frumusetea superioara ce impodobeste amandoua lumile” – cereasca si pamanteasca – „este acolo, numai prin ea a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, luand trup omenesc din ea si Dumnezeu S-a aratat pe pamant si cu oamenii impreuna vietuind, fiind tuturor nevazut inainte de ea”.
Iisus Hristos, Mantuitorul lumii, era din vesnicie la Tatal, insa nu era vazut de oameni. Prin intruparea Lui din Fecioara Maria devine vazut de oameni, de lume, purtand trup omenesc ca si noi, fara de pacat.
Tot asa si in veacul nesfarsit, in ceruri, toata coborarea luminii dumnezeiesti, toata forma darurilor duhovnicesti, nu o poate primi nimeni fara Maica Domnului.Ea, primind toata plinatatea Celui ce plineste toate, fiecare dupa criteriile, dupa proportia si masura curatiei fiecaruia…” – asa se dau darurile, dupa curatia fiecaruia – „…incat Maica Domnului este si vistieria si distribuitoarea bogatiei dumnezeiesti (…). Este izvorul si inlantuirea tuturor bunurilor negraite. Ea este culmea si sfarsirea intregii sfintenii”.
In incheiere redăm o frumoasa si in acelasi timp,plină de sensuri teologice,rugăciune a Sfantul Grigorie Palama : 
   „Cum te voi slavi pe tine, vistieria slavei? (…) Prin tine se lumineaza duhul meu cu venirea Duhului dumnezeiesc in lume. Te-ai facut vistiernicul si pastratoarea harurilor, nu ca sa le tii la tine, ci ca pe toate sa le umpli de har, ca vistiernicul aduna comori spre a le imparti. Pentru ce ai tine inchisa bogatia care nu se micsoreaza”?
De aceea, te rugam, Stapana preabuna, daruieste intregului tau popor aceste mosteniri ale tale, din mila si din comoara harurilor tale, ca ceea ce esti plina de har. Din aceste comori ceresti ajuta si tamaduieste sufletele si trupurile noastre imbolnavite de patimi, lumineaza si impaca viata launtrica a fiecaruia din noi, ca ceea ce cunosti bine toate necazurile noastre. Revarsa, Preasfanta, bucurie, pace si buna intelegere in familia neamului nostru omenesc si romanesc care din adanca vechime, din vremi, te cinsteste cu multa si curata evlavie.
Si indraznim sa te mai rugam, preasfanta Fecioara, sa mijlocesti la Fiul tau si Dumnezeul nostru sa potoleasca cumplitele vrajbe din lume, pentru ca El este cu adevarat Izvorul si Stapanul pacii.Cerem cu umilinta si cu incredere toate acestea, preasfanta Fecioara si Maica a Domnului, stiind ca poti sa ne ajuti, pentru ca tu pe toate le poti cate le voiesti. Amin.
                                           ( Materialul cuprinde selecţiuni din predica Sf.Nicolae Velimirovici)

                                          Bucură-te Maică,pururea Fecioară
                                                                                               de Nicolae Triţoiu

                                               Bucură-te Maică,pururea Fecioară
                                       Cea plină de har,lumii-ntregi ,comoară
                                       Aleasă între femei şi binecuvântată
                                       Maica vieţii şi nădejdea noastră toată

                                       Bucură-te.Preasfântă.Domnul este cu tine
                                       Prin tine,Mântuitorul lumii ne vine
                                       Domnul este cu tine şi prin tine cu noi
                                       În veacul de acum şi în cel de apoi.

                                       Bucură-te Maică Preacurată,
                                       Roaba Domnului,ce ai primit,îndată
                                       Să întrupezi,în neamul omenesc
                                       Pe Fiul Tatălui,Celui ceresc

                                       Bucură-te.Mireasă,nenuntită
                                       Şi de Duhul Sfânt,pururi umbrită
                                       În naştere,Fecioară nepătată
                                       Iar,după naştere,Fecioară nestricată

                                       Bucură-te,că fecioria cu naşterea ai unit
                                       Şi în pântece,pe Dumnezeu,tu ai primit
                                       Bucură-te,Împărăteasa tuturor,
                                       Bucuria şi mirarea îngerilor.

                                       Bucură-te,începutul mântuirii noastre
                                       Senină Maică,a zărilor albastre
                                       Grabnic ajutătoare,sfânt acoperământ
                                       Mama noastră-n cer şi pe pământ!

                                       Maicii Domnului,să ne rugăm şi s-o cinstim
                                       Ei să ne închinăm,să o fericim şi s-o iubim
                                       Căci nu putem aduce închinare Fiului

                                       Dacă n-o cinstim şi n-o iubim pe Maica Lui!     

                          Uniţi,în cuget şi-n simţiri                             


Fii mândru,orice ar fi,că eşti român
  de Nicolae Triţoiu

Ne-au furat,ca-n codru şi ne-au jefuit
Bogaţii lumii şi autohtonii acoliţi
În odiosul lor sistem,ne-au încartiruit
Transformând un falnic neam,în aserviţi.
 
Cu diabolici tehnici,ne-au manipulat
Încât,ne-am ales străini conducători
Ce străine interese,au reprezentat.
Dovedindu-se,de neam şi glie,trădători.
 
Cu subvenţii şi promisiuni,ne-au amăgit
Economia,au distrus şi ne-au lăsat şomeri
Copiii noştri,în străinătăţi,au pribegit
Dintr-un popor prosper,ajuns-am,pauperi.
 
Le-aţi spus,că sunt analfabeţi,că sunt golani
Celor ce,pentru ,,democraţie”,au luptat
Voi,haite de hiene şi hoarde de şnapani
Că, România,nu-i a voastră,aţi uitat?
 
E.ţara noastră,de strămoşi,lăsată
De Decebal,de Mircea,de Ştefan voievod
Şi nu vom permite,a ne fi furată
Căci,patrie,suntem,doar noi,mulţimea de norod.
 
Tot,ce-am avut,mai bun,voi,ne-aţi prădat
Şi codrii seculari şi glia strămoşească
Cu biruri grele şi taxe,ne-aţi împovărat
Viaţă grea,ajuns-a,tot românul,să trăiască.
 

Dreapta credinţă strămoşească,ne-aţi întinat
Ce de apostolul Andrei,ne-a fost lăsată
Cu ereticul ecumenism,lup deghizat
Religia lui antihrist,cea blestemată. 
Ce vreţi,să mai furaţi,nu vă e teamă,oare
De Dumnezeul ,Cel,aici, pe veci,Stăpân
De judecata şi mânia-I viitoare?
De trezirea şi unirea,marelui popor român?
 
Trezeşte-te,române,cu ochii la hotare
Ca demn urmaş al unui viteaz neam străbun
Gătind,la falnicu-ţi trecut,viitor mare
               Fii,mândru,orice ar fi,că eşti român!
             
   
          Despre săptămâna de rugăciune ecumenică

In perioada 18 - 25 ianuarie va avea loc saptamana de rugăciune pentru unitatea crestinilor. Conform canoanelor Bisericii, impreuna-rugaciunea cu ereticii este un mare pacat. . Este necesar sa facem diferenta intre iubirea crestina, care trebuie sa se manifeste fata de orice om, indiferent de religia, rasa sau statutul lui social, dupa modelul samarineanului milostiv care a ajutat pe aproapele sau, si compromisul dogmatic si calcarea cu buna stiinta a canoanelor Bisericii..Nu poate fi folosita iubirea ca argument pentru încălcarea adevarurilor dogmatice de credinţă, descoperite de Dumnezeu, care sunt rodul iubirii Lui fata de oameni. Impreuna-rugaciunea cu eterodocsii  este pacat impotriva Duhului Sfant şi mai ales,repetată,duce la pierderea mantuirii. Iată ce prevăd canoanele Bisericii ortodoxe,în acest sens:  
  Canonul 10  Apostolic spune: “Daca cineva s-ar ruga chiar si in casa cu cel oprit de la Sfanta Impartasanie (afurisit), acela sa se excomunice.”

• Canonul 45 Apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII): ”Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca și clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească.”
  Canonul 64 Apostolic: ” Daca vreun cleric sau mirean va intra in adunarea iudeilor sau a ereticilor spre a se ruga, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca.” 
   Canonul 6 al Sinodului de la Laodiceea confirmat de Sinodul VI Ecumenic prin canonul 2 spune: Sa nu fie ingaduit ereticilor sa intre in Casa lui Dumnezeu, daca staruie in eres. Nu numai impartasirea din “Potirul comun” este oprita de canoanele Bisericii, ci si simpla rugaciune in casa, in biserica, etc. Vecerniile cu participarea eterodocsilor sunt vatamatoare si se opun canoanelor Bisericii, participarea la ele de catre ortodocsi ducand la pierderea mantuirii. 

• Canonul 32 de la Sinodul V local de la Laodiceea (343) (BINECUVÂNTAREA ERETICILOR NU E BINECUVÂNTARE): ”Nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor care mai mult sunt absurdități decât binecuvântări.”
• Canonul 33 de la Sinodul V local de la Laodiceea (343)(SE OPREȘTE RUGĂCIUNEA CU ERETICII ȘI SCHISMATICII): ”Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii sau cu schismaticii.”
• Canonul 46 (BISERICILE ERETICILOR NU SUNT BISERICI) Sf. Nichifor Mărturisitorul (818): ”Vă sfătuim, că în bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca într-o simplă casă și să se cânte numai din nevoie, așezându-se cruce la mijloc, iar în altar nici să nu se intre, nici să se tămâieze, nici să se săvârșească rugăciune, nici să se aprindă candele și lumânare.”
Să ne amintim și de Anatema dată de sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor ECUMENISMULUI:
“Anatema – Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise ”ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate ”ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai-nainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, ANATEMA!
   Aici nu este vorba de o simpla participare, ci de o saptamana de rugaciune organizata în scopul unitatii crestine, dar nu in ortodoxie, ci dupa model ecumenic,strain invataturii Bisericii. Prezenta episcopilor ortodocsi la aceste intalniri de impreuna-rugaciune atrage urgia lui Dumnezeu asupra poporului ortodox.  
   Saptamana de rugaciune ecumenica este o caricaturizare a a randuelilor Bisericii si are consecinte dezastruoase.  Parintele Paisie Aghioritul a primit la chilia sa, cu multa dragoste, un grup de preoti papistasi. Acestia au ramas impresionati de dragostea parintelui fata de ei si i-au spus: Parinte, hai sa spunem “Tatal nostru” impreuna! Parintele Paisie insa le-a raspuns ca nu este posibil. Atunci ei au spus: Parinte, dar nu suntem si noi copiii lui Dumnezeu? Parintele Paisie le-a raspuns: ,,Da, sunteti copiii lui Dumnezeu, dar sunteti afara din Casa Lui, sunteti fiii risipitori! 
 Va prezentam,spre exemplificare şi vedenia avută de Sfântul Antonie cel Mare,patronul zilei dinaintea săptamânii ecumenice, pentru ereticii aflaţi în bisericile dreptslăvitoare. Această vedenie ilustrează şi explică sugestiv pricinile pentru care Sfinţii Părinţi opresc cu canoane soborniceşti intrarea ereticilor în sfinţitele locuri, participarea lor la slujbe şi liturghii, rugăciunea împreună şi închinarea împreună cu dreptslăvitorii.
“Pe când Marele Antonie şedea, îndeletnicindu-se cu rucodelia sa, a fost răpit cu duhul şi suspina fiind în vedenie. Apoi, după câtva timp, s’a întors către monahii cei ce erau împreună şi, cutremurându-se, tot suspina. Şi, plecându-şi genunchii, a rămas aşa multă vreme, iar după aceea s’a sculat Stareţul plângând. Înfricoşându-se şi înspăimântându-se cei ce erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute, supărându-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânşii: «O! fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta. Mânia lui Dumnezeu are să cadă asupra Bisericii, şi ea are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s’ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rânduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicând: „Se va defăima altarul Meu»Acestea le-a văzut Stareţul şi după doi ani s’a şi întâmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, când şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mâini păgâneşti; când şi pe păgânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau. Atunci toţi am cunoscut”, zice Sfântul Athanasie, „că azvârliturile de picioare ale catârilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei ce erau cu dânsul, zicându-le: «Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum s’a mâniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă întinaţi unindu-vă cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a dracilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor»
 Pe ierarhii şi preoţii ce vă amăgesc spre a vă cîştiga la “rugăciunile în comun” se cuvine a-i întreba: Oare catolicii de azi au lepădat eresurile părinţilor lor, rătăciri pentru care au ucis pe sfinţii şi mărturisitorii români ca Visarion, Sofronie şi Oprea? De ce în urma acestor “rugăciuni”, “fraţii” catolici şi protestanţi nu leapădă învăţăturile eretice întorcîndu-se la botezul apostolic? De ce noi ortodocşii suntem cei care trebuie de fiecare dată să călcăm peste învăţăturile Sfinţilor Părinţi pentru a nu sminti pe “fraţi”? Ce interese se află în spatele acestor mascarade “bisericeşti”? Se doreşte oare ca poporul să lepede adevărata credinţă pentru a se uni cu Noua Împărăţie a lui Antihrist?
  Să ne rugăm,dar, pentru ierarhii nostri şi sa-i rugăm,să nu organizeze şi să nu întineze,Biserica drept măritoare ortodoxă, a lui Hristos,cu astfel de activităţi,care nu au nici un fundament canonic şi dogmatic şi care,de fapt,pregătesc terenul,pentru ultima erezie din istoria Bisericii,erezia ecumenistă!  Vă oferim.spre edificare şi alte legături,preluate de pe site-ul ,,Cuvântul Ortodox" :  
  
                                                                                                                                                                                     
Pe sărbătoritul din iesle,l-am uitat
de Nicolae Triţoiu

În iesle săracă se naşte,Prunc Sfânt
Dumnezeu,coboară,tainic,pe pământ
În noaptea sfântă,cer şi pământ răsună

Îngeri şi oameni,cântă,împreună.
 

Mai presus de fire,Fecioara Maria
La Betleem,naşte pe Mesia
Întrupând,în neamul omenesc
Pe Fiul Tatălui,Celui ceresc.
 

Tatăl,Cel de oameni,iubitor
Trimisu-ne-a,nouă,Domn şi Mântuitor
Pe Fiul Său,Cel din veci,născut
Cel ce,pentru noi,om s-a făcut.
 

De acum,păcatele noastre,El,duce
Smerindu-se mereu,până la Cruce
Jertfindu-se,în umbra Sfântului Altar
În fiecare Liturghie,iar şi iar..
 

Ne cheamă,azi,la Masa-i Sfântă
Pruncul Împărat,la ospăţul de nuntă
Dar,noi,creştinii veacului,cel apostat
Pe sărbătoritul,cel din iesle,l-am uitat.
 

Hrana nemuririi,ne oferă,Dumnezeu 
Însuşi,Trupul şi Sângele,Fiului Său.
Noi,însă,nu mai poftim,bunătăţi cereşti
Ci,doar,deşertăciunile,cele lumeşti.


Demult,în casa Domnului,nu mai intrăm
Ci,zilnic,prin supermarketuri,defilăm 

Orbiţi de reclame,debusolaţi,ne-nvîrtim
La shopping,timpul mântuirii,ne irosim.
 

Trupul,să ne îmbuibăm,pe cât se poate
Căci, sufletele şi aşa,ne sunt,moarte
Alimente otrăvite,cu toţi,preferăm
Decât.la Cina Domnului,să intrăm.
 

Aşa,ocultele,ne-au îndobitocit
Planuri funeste urmărind,şi al lor profit
Iar când nedreptatea,nu mai suportăm
Protestăm,de ei conduşi,în haos,să intrăm!

Te prefaci,Crăciunul,a sărbători,creştine
Dar,te-ai întors,la vechile orgii păgâne
Pofta cărnii şi idoli moderni,te-au copleşit
Uitând,astfel,pe Pruncul,cel sărbătorit.
 

Şi totuşi,mai răsună,chemarea Lui sfântă
Pruncul Împărat,ne mai aşteaptă,la nuntă
Din lume să ieşim,ne-ndeamnă,zicând,aşa:
                                  Veniţi.creştini,căci vă aştept,la masa Mea!
                                                                                                                                                                  
                                 Sf.Cuv.Parascheva de la Iaşi
  Troparul Sf.Parascheva: ,,Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mân­tuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos și lucrând ai în­vă­țat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel ne­muritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Parascheva, duhul tău."

                           .      
         Din minunile Sf.Parascheva povestite de credincioşi:

După al II-lea război mondial, cam prin anul 1946, fiind secetă mare, la cererea credincioşilor s-a făcut procesiune cu rugăciuni şi deplasarea moaştelor Cuvioasei Paraschiva prin satele afectate. Convoiul cu sfintele moaşte, preoţi şi credincioşi cu prapori şi lumânări aprinse a pornit de la Iaşi spre nord, către Ştefăneşti, făcând popasuri şi rugăciuni în mai multe sate.
Ajungând în satul Călăraşi, carul cu boi care ducea sfintele moaşte s-a oprit şi boii n-au mai putut fi urniţi din loc. Timp de două ore au făcut rugăciuni, neştiind care e cauza. După acest timp au văzut că din partea cealaltă de deal venea un alt convoi cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Botoşani, însoţit de preoţi şi mulţi credincioşi, făcând de asemenea rugăciuni pentru ploaie. Icoana Maicii Domnului venea din direcţia Botoşani-Ştefăneşti-Ilişeni-Bogdăneşti şi s-au întâlnit la Călăraşi. La întâlnirea celor două procesiuni s-au făcut rugăciuni şi Sfântul Maslu, iar apoi convoiul cu icoana Maicii Domnului şi-a continuat drumul spre sud. Deci Cuvioasa s-a oprit din smerenie, aşteptând pe Impărăteasa Cerului şi dându-i întâietate să treacă ea mai întâi, şi abia după aceea a pornit şi convoiul Cuvioasei spre nord.
Ca şi în alte daţi când au fost scoase sfinte moaşte sau icoane făcătoare de minuni, Dumnezeu s-a milostivit şi a trimis ploi binecuvântate.
In amintirea acestei minuni, credincioşii au ridicat o troiţă pe dealul de lângă satul Călăraşi, care poate fi văzută şi azi.
Elena G. din Iaşi, la vârsta de 22 ani, fiind în Roman, a visat într-o noapte pe Sfânta Paraschiva în biserică, cu mai multă lume, unde parcă toţi aşteptau ca sfânta să se scoale şi să vorbească cu cineva, într-adevăr, sfânta s-a ridicat din raclă şi i s-a adresat astfel: "Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu te duci să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în continuare şi o să mori. Dacă o să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi milostivă şi o să-ţi meargă bine în continuare şi nu o să ai necazuri prea mari în viaţă".
Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude o sfătuiau să nu facă aceasta. Acest vis l-a avut în noaptea dinainte de a se duce la doctor. A doua zi a plecat totuşi la doctor, dar cu oarecare frică şi nehotărâre. Ajungând la doctor, a luat-o frica pe sală când trebuia să intre şi s-a întors acasă. Apoi a născut o fetiţă de 4,5 kg, foarte frumoasă, care acum are 34 de ani şi este foarte inteligentă (ştie cinci limbi străine), deşteaptă şi cu adevărat milostivă şi credincioasă, încă de când era mică împărţea tot la săraci, iar acum este doctoriţă şi orice rugăciune care o face ea la Sfânta Paraschiva, în orice necaz ar fi, imediat este ascultată. Aşa a scăpat Sfânta Paraschiva pe această mamă de la moarte - ea însăşi fiind credincioasă de mică copilă - şi pe această fiică care este de folos celor din jur cu inteligenţa sa, cu mila de săraci şi cu celelalte fapte bune.
Mărturisesc părintii bătrâni, care au fost martori oculari, despre o minune petrecută la racla Sfintei Parascheva de la Iasi, la 14 octombrie 1951. De hram, pe când oamenii asteptau la rând să se închine, au venit si două crestine bătrâne din Focsani. Văzând lume multă, au zis preotului de gardă, Arhimandritul Cleopa:
- Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasa Parascheva, fără să mai stăm la rând, că suntem bolnave, si să-i punem sub cap această pernă, pe care i-am adus-o de acasă drept multumire pentru ajutorul ce ni l-a dat!
- Dumnezeu ă vă binecuvinteze, a zis Părintele Cleopa. Mergeti si vă închinati!
În clipa aceea, preotii si credinciosii au văzut un lucru cu totul sfânt si minunat. Cuvioasa si-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă si s-au închinat, Sfânta Parascheva si-a lăsat iarăsi capul pe pernă.                                                                                                                                                                                                    *********
Acestea sunt doar cateva dintre nenumaratele minuni savarsite de cuvioasa Parascheva de a lungul veacurilor. La acestea as vrea sa adaug si eu,pacatosul,o minune ce s-a petrecut,cu mine si cu sotia mea,in anul 1994,pe cand ne aflam la Iasi si am mers sa ne inchinam la sfintele ei moaste
Mai intai a avut loc o minune cu sotia mea,minune pe care mi-a relatat-o la cateva minute,dupa ce si-a revenit din socul suferit.Ce se intamplase ? Apropiindu-se de sicriu si atingand mana sfintei a constatat ca este intarita.In acel moment a avut o puternica indoiala,gandind ca este imposibil ca trupul ei sa nu fi putrezit de aproape o mie de ani si ca,probabil,preotii au asezat acolo un fel de papusa din lemn sau alt material tare.In timp ce gandea astfel,o minune,mana sfintei a devenit moale si s-a incalzit sub mana ei !
Apoi a venit la mine,ravasita si emotionata si mi-a povestit tot ce i s-a intamplat.Din acel moment nu a mai avut nici o indoiala cu privire la sfintele moaste.
La plecare,am mers sa-mi iau ramas bun de la sfanta stiind ca probabil nu voi mai avea ocazia sa vin la Iasi si i-am vorbit asa : ,,Preacuvioasa maica nu o sa mai pot sa vin sa te vad !
Si atunci s-a intamplat inca o minune fiindca am auzit ,telepatic,dar foarte clar,raspunsul ei :,,Nu e nevoie ! ‘’ Ca si cand mi-ar fi dat de inteles ca de fapt nu e nevoie sa fac un drum atat de lung,fiindca daca voi crede si ma voi ruga,va veni ea la mine si nu voi fi lipsit de ajutorul ei.      
                     
   SA NE AMINTIM CA ADEVARATUL CRESTINISM INSEAMNA  PURTAREA CRUCII SI LUPTA
                                                 predica la Duminica Sfintei Cruci –de  Averchie Tausev

“Domnul a zis: <<Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze>> (Marcu 8:34). Postul mare este o perioadă de pocăinţă; iar pocăinţa este acea luptă împotriva patimilor păcătoase şi poftelor, care este atât de grea încât Domnul, Judecătorul luptei Însuşi, se supune ei până la cruce. Ni se aminteşte aceasta chiar la mijlocul Postului mare, în Duminica Sfintei Cruci. Aşa cum Domnul a purtat crucea pentru mântuirea noastră, astfel fiecare dintre noi trebuie să-şi “poarte crucea” pentru a ajunge la mântuirea pregătită nouă de Dumnezeul nostru. Fără cruce, fără luptă, nu există mântuire! Aceasta este ceea ce creştinismul adevărat ne învaţă. Învăţătura despre luptă, despre purtarea crucii este precum un fir roşu în toată Sfânta Scriptură şi-n toată istoria Bisericii; şi viaţa Sfinţilor care au fost bine-plăcuţi Domnului, atleţii duhovniceşti ai evlaviei creştine, sunt adevăraţi martori la aceasta. Postul mare e pur şi simplu un exerciţiu repetat anual pentru purtarea crucii în această viaţă, un exerciţiu în lupta duhovnicească legat, fără putinţa de a fi separat, de întreaga viaţă a unui adevărat creştin.
Acum însă, în al 20-lea secol al erei creştine, au apărut “înţelepţii” – “neo-creştinii, cum se intitulează unii – care nu vor să audă de aceasta. Predică un tip nou de dragoste siropoasă, sentimentală, colorată în roz şi o desfătare neînfrânată cu toate plăcerile acestei vieţi trecătoare. Ignoră total nenumăratele fragmente din Sfânta Scriptură care vorbesc cu convingere şi elocvenţă despre luptele duhovniceşti, de a-L urma pe Hristos Mântuitorul în pătimirea Sa, de multele necazuri care-l aşteaptă pe creştin în această viaţă, începînd cu cuvintele pe care Hristos le adresează ucenicilor Săi la Cina cea de Taină: “În lume veţi avea necazuri” (Ioan 16:33). Şi aceasta este aşa, cum Domnul Însuşi explica, pentru că adevăraţii creştini “nu sunt din lume” (Ioan 15:19), de vreme ce “toată lumea zace în cel rău” (I Ioan 5:19). De aceea creştinii nu trebuie să iubească lumea şi “nici lucrurile care sunt din lume” (I Ioan 2:15); “prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu”, şi “cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacob 4:4).
Aceşti “înţelepţi” moderni eşuează cumva în a vedea Cuvântul lui Dumnezeu, care nu promite nicăieri creştinilor deplină desfătare duhovnicească şi binecuvântare cerească în această viaţă pământească, ci chiar dimpotrivă subliniază faptul că viaţa pe pământ se va îndepărta din ce în ce mai mult de Legea lui Dumnezeu; că, în ce priveşte moralitatea, oamenii vor cădea din ce în ce mai jos (vezi II Timotei 3:1-5); că “toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Iisus Hristos, vor fi prigoniţi. Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi pe ei înşişi” (II Timotei 3:12-13); şi că, în fine, “pământul cu tot ce este pe el, va arde” (II Petru 3:10). Dar vor apărea “un cer nou şi un pământ nou, în care va locui dreptatea (II Petru 3:13) – un minunat “nou Ierusalim, coborîndu-se din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:2), care i-a fost descoperit lui Ioan, cel care a privit tainele, în timpul descoperirii făcute lui. Toate acestea nu sunt pe placul “neo-creştinilor”. Ei vor desfătarea aici în această lume, împovărată de mulţimea păcatelor şi nedreptăţilor; şi aşteaptă această binecuvântare cu nerăbdare. Una dintre căile cele mai sigure pentru aceasta, o socotesc a fi “mişcarea ecumenică”, unirea şi unificarea tuturor popoarelor într-o singură, nouă “Biserică” care va cuprinde nu numai romano-catolici şi protestanţi, dar şi evrei, musulmani şi păgâni fiecare menţinîndu-şi convingerile şi greşelile. Această dragoste “creştină” imaginară, în numele viitoarei bunăstări a omului pe pământ, nu poate călca în picioare adevărul.
Distrugerea aceastui pământ cu tot ceea ce cuprinde, deşi prevăzută prin Cuvântul Domnului, este considerată de ei ca ceva îngrozitor, de parcă nu ar fi consecventă cu atotputernicia lui Dumnezeu şi, aparent, destul de nedorită. Recunosc în silă distrugerea pământului (cum să nu accepţi ceva ce a fost prorocit în Cuvântul Domnului?), dar cu menţiunea că va avea loc într-un viitor îndepărtat şi înconjurat de ceaţă, nu peste secole, ci peste milioane de ani mai târziu. Care este motivul? S-ar putea spune, din cauză că sunt slabi în credinţă, sau le lipseşte în totalitate credinţa în “învierea morţilor, şi viaţa veacului ce va să vie”. Pentru ei totul este în această viaţă pământească, şi când aceasta se sfârşeşte, totul se sfârşeşte pentru ei. În câteva puncte -mai ales în aşteptarea unei vieţi binecuvântate pe pământ – o asemenea gândire seamănă cu erezia mult-răspândită a primelor secole de creştinism numită “hiliasm”. Aceasta este aşteptarea unei domnii de 1000 de ani lui Hristos pe pământ; astfel manifestarea contemporană a acestei erezii poate fi numită “neo-hiliasm“. Trebuie să fim conştienţi şi să avem în minte că hiliasmul a fost condamnat de al doilea Consiliu Ecumenic în anul 381; şi să aderi la el acum în secolul 20, chiar în parte, este de neiertat. Pe lângă aceasta, acest “neo-hiliasm” contemporan e mult mai rău decât cel vechi pentru că la baza sa stă necredinţa în “viaţa veacului ce va să vie” şi dorinţa pătimaşă de a se bucura de desfătări aici pe pământ, folosind toate îmbunătăţirile şi realizările progresului material al timpului nostru. Această învăţătură falsă produce un mare rău, adormind vigilenţa duhovnicească a credinciosului şi sugerîndu-i că sfârşitul lumii e foarte îndepărtat (dacă va exista vreun sfârşit), şi astfel nu există nici o nevoie să “vegheaţi şi să vă rugaţi”, cum Hristos Mântuitorul îndeamnă constant pe cei care-I urmează (Matei 26:41), de vreme ce totul în lume se îmbunătăţeşte din ce în ce, progresul duhovnicesc ţinînd pasul cu materialismul. Iar fenomenele groaznice pe care le observăm la momentul prezent sunt temporare; toate astea s-au mai întâmplat şi toate vor trece până la urmă, şi o înflorire extraordinară a creştinismului o va înlocui, în care, bineînţeles, că ecumeniştii vor ocupa locul principal şi de onoare. Astfel, totul este bine! Nu e nevoie să te chinuieşti pe tine, şi nici o luptă duhovnicească nu este necesară; posturile pot fi desfiinţate. Totul se va îmbunătăţi de la sine, până când Împărăţia lui Dumnezeu va fi în cele din urmă întemeiată pe pământ cu desfătări pământeşti şi răsplătiri.
Fraţilor! Nu este destul de clar unde zace sursa acestei amăgitoare învăţături? Cine induce toate aceste gânduri creştinilor de azi cu scopul de a desfiinţa creştinismul? Ca de o rană infecţioasă, ca de foc, trebuie să ne temem de acest “neo-hiliasm” care este atât de opus învăţăturilor cuvântului lui Dumnezeu, învăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi celor de-a lungul istoriei Sfintei noastre biserici, prin care multe mii de drepţi au fost mântuiţi.
Fără luptă duhovnicească nu există şi nici nu poate exista creştinism! Prin urmare, calea noastră nu parcurge calea curentelor moderne, nici a ecumeniştilor, nici a noilor hiliaşti. Credinţa noastră este credinţa Sfinţilor pustnici, “credinţa apostolică, credinţa părinţilor, credinţa ortodoxă”, care, “a făcut întreaga lume să fie de neclintit” (slujba Duminicii Ortodoxiei). La această credinţă şi numai această credinţă vom adera cu fermitate în aceste vremuri rele în care trăim. Amin“                                                                                                                                                                          
                         Părintele Ilie Cleopa,despre blestemul de mamă
,,..Binecuvântarea părinţilor întăreşte casele fiilor, iar blestemul maicii zdruncină şi temeliile” – se cântă la nuntă, în biserică
....”În casă, când eşti amărâtă, ca mamă, şi ai zis un blestem – că omul, când este supărat, mai scapă câte un blestem -, nu-i o crimă că ai zis. Dar când te duci la spovedanie să spui: <<Părinte, când eram necăjită, am blestemat copiii.>> Te-a dezlegat duhovnicul, dezlegată eşti. Da tu să spui la spovedanie. Dar dacă moare mama şi a blestemat copiii, nici copiii nu putrezesc, şi ea se duce în fundul iadului. Că blestemul de mamă este mai puternic decât al preotului, pentru că ea are cea mai mare autoritate de la Dumnezeu asupra copilului. Nimeni nu se jertfeşte mai mult pentru copil în lumea asta ca mama” .
Copilul care şi-a lovit părintele nu mai putrezeşte!
Pe de altă parte, copiii sunt datori să îşi asculte şi respecte părinţii, iar când aceştia devin neputincioşi, să le poarte de grijă, întorcându-le toată dragostea şi jerta primite de la ei. Iar pentru orice supărarea le-ar aduce, să le ceară iertare şi să meargă la duhnovnic, să-i dezlege. Altfel pedeapsă cumplită îi aşteaptă în lumea de dincolo. Aşa cum dovedeşte povestea Măriuţei, tânăra care a bătut-o pe mama ei bolnavă şi neputincioasă. Iar în loc să îşi ceară iertare cu lacrimi şi durere, râdea.
Măriuţă, draga mamei, să nu mai putrezească mâinile tale!” – a blestemat-o biata mamă. ”Şi a murit mama şi, după un an, a murit şi Măriuţa. Dar ea nu s-a dus la un duhnovnic s-o dezlege, nici de la mamă-sa n-a cerut iertare. Şi acum Măriuţa stă de treizeci de ani în groapă şi mâinile stau neputrede şi sufletul ei arde în focul cel veşnic, în cuptoarele iadului. Ea stă în iad până putrezesc mâinile ei. Cei care au lovit pe tatăl sau pe mama lor, cu care mădular au lovit, acela nu putrezeşte” – povesteşte părintele Cleopa. Singura  mântuire a Măriuţei ar putea veni de la un arhiereu care să-i facă dezlegare la crucea ei, pentru că un duhovnic nu o poate dezlega, păcatul ei fiind unul mult prea mare...

                                   Crucea si Cincizecimea

Crucea si Cincizecimea sunt inseparabile in Ortodoxie. Legatura interioara dintre aceste doua evenimente formeaza temelia si ofera intreaga paradigma a spiritualitatii ortodoxe, a vietii liturgice si reflectiei teologice, indeo­sebi in ce priveste teologia ascezei si indumnezeirii. Doar prin aceasta legatura putem intelege multele antinomii, ba chiar si paradoxuri ale vietii duhovnicesti.
Legatura inseparabila dintre Cruce si Cincizecime in Ortodoxie se bazeaza mai intai pe legatura vesnica dintre Fiul si Duhul. Asa cum spunem in Crez, Fiul e „nascut din Tatal”, iar Duhul Sfant „purcede din Tatal.” Aceste formule exprima relatia vesnica dintre Cei doi si Tatal. Dar Fiul si Duhul nu exista Unul langa Celalalt, astfel incat nasterea Fiului si purcederea Duhului sa fie actiuni separate, fara legatura intre ele. Sfintii Parinti au lamurit ulterior ca Duhul purcede de la Tatal prin Fiul, odihneste in Fiul si e aratat de Fiul Tatalui (de exemplu, Ioan Damaschinul, Ex­punerea exacta a credintei ortodoxe 1,7.8). Fiul si Duhul sunt din vesnicie intr-o relatie reciproca Unul cu Celalalt, sa­lasluiesc Unul in Altul si sunt intotdeauna impreuna. Asa cum scrie sfantul Irineu al Lyonului, Ei sunt “cele doua maini” ale Tatalui.
Inseparabilitatea vesnica a Fiului si Duhului se manifesta in intreaga economie a mantuirii; in intruparea, lucrarea, moartea si invierea Fiului lui Dumnezeu. Acest fapt este in Evanghelii: Duhul e prezent la intruparea Fiului um­brind-o pe Fecioara Maria (Lc 1,35), El ramane peste prun­cul Iisus cand acesta creste (Lc 2, 40), e peste El atunci cand citeste in sinagoga (4,18), coboara si ramane peste El la botezul Sau (Lc 3, 22), Il conduce in pustie pentru a fi ispitit (Lc 4, 1), alunga diavolii (Mt 12, 28), e prezent la moartea Sa pe Cruce cand Iisus „isi da Duhul Sau” (Mc 15,37; In 19,30), si realizeaza Invierea Sa din morti (de exemplu, Rm 8, 11). Duhul Il aduce pe Fiul in lume si este apoi tri­mis in lume de Fiul: Iisus se roaga ca Mangaietorul care va veni sa continue lucrarea lui Hristos, aducand aminte cu­vintele Lui si chiar invatandu-i El Insusi pe ucenici (In 14,16. 17. 26; 15, 26). Duhul care L-a inviat pe Iisus e la randul sau dat de Hristos Cel inviat: A suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant! (In 20,22).
Cum se vede Cincizecimea unita cu Crucea? Nu e mai logic sa vedem Crucea unita cu Invierea? Intr-adevar, daca activitatea lui Iisus s-ar fi sfarsit pur si simplu cu moartea Sa pe Cruce, mesajul si persoana Sa ar fi fost invaluite in ambiguitate. Invierea a lamurit Crucea. Dar nimeni n-a fost martor la Inviere. De aceea, dupa Invierea Sa, Iisus Insusi a inceput sa Se arate ucenicilor, dezvaluindu-le adevarata natura a lucrarii Sale mesianice si sen­sul patimirilor si mortii Lui (Lc 24, 26,46). A facut aceasta dandu-le tuturor evidenta empirica a Invierii Sale pe care o doreau, mancand cu ei, lasandu-l pe Toma sa atinga coasta Sa etc. La fel de important, Hristos „le deschide mintile” ca sa inteleaga Scripturile si motivele patimirilor Sale (Lc 24, 32. 45), pe care nu le-au inteles mai inainte. Astfel, Invierea a lamurit Crucea.
Chiar si dupa toate acestea, pana la pogorarea Duhului Sfant n-a existat invatatura, aparare, Botez sau alte Taine. In acea zi a fost dat Duhul, a fost predicata Evanghelia, iar Petru a botezat 3000 de barbati (FA 2). Ucenicilor li s-a dat puterea de a explica Crucea (FA 3,18; 17,2; 26,23) si ince­pand de atunci au fost condusi in lucrarea lor de Duhul Sfant (de exemplu, FA 5,9; 8,29-39; 10,19; 11,12-28; 16,17; 21, 4). Cu alte cuvinte, Invierea si “multele sale semne doveditoare” (FA 1,3) n-au fost de ajuns — a fost nevoie de Duhul. Cincizecimea a lamurit Invierea.
Acest model atat al unei dovediri rationale, cat si al unei puteri spirituale in predica apostolilor se vede lim­pede in scrierile lui Luca si Pavel, mai cu seama atunci cand Pavel se adreseaza lumii pagane (FA 11). Pe de-o parte, Pavel face apel la o multime de argumente rationale pen­tru a-L propovadui pe Hristos, chiar la obiceiuri locale, literatura etc. (de exemplu, Atena, FA 17,23-28; Efes, FA 14, Rm 2,14). Dar el pune toate aceste dovezi in context atunci cand marturiseste ca predica sa nu statea in intelepciu­nea unor cuvinte omenesti, ci in puterea lui Dumnezeu, ca sa nu ramana fara nici un efect crucea lui Hristos (1 Co 1,17). El rezuma foarte succint aceasta atunci cand spune despre continutul predicii ca nu e nimic altceva decat “Iisus Hristos, si Acela rastignit, iar „demonstrarea” predicii sta in “Duhul si in puterea Lui” (1 Co 2,2-4). Dovedirea ratio­nala (de la Logos-ul) e necesara, dar nu suficienta; e nevoie si de o demonstrare (de la Duhul). Altundeva sfantul Pavel spune ca Iisus „a fost randuit Fiu al lui Dumnezeu intru putere, dupa Duhul sfinteniei, prin invierea Lui din morti (Rm 1,4). Din nou, e nevoie atat de ratiune, cat si de putere — sfantul Pavel mentioneaza chiar pe primul loc pe Duhul. Duhul e baza marturiei, pentru ca nimeni nu poate spune: Iisus este Domn, decat in Duhul Sfant(1 Co 12, 3).
Am putea rezuma astfel: fara Duhul Sfant nu exista Hristos (Intrupare, Inviere). Fara Hristos nu exista Cincizecime. Fara Cincizecime nu exista propovaduire, apolo­getica, botez. Fara Duhul Sfant nu exista Evanghelie. Atat prin intreaga lucrare a lui Hristos in Evanghelii, cat si prin continuarea ei de catre apostoli in Fapte si in Epistole suntem condusi spre legatura inseparabila dintre Fiul si Duhul si spre reciprocitatea celor doua mari opere ale Acestora, Crucea si Cincizecimea. Biserica e marea opera atat a Fiului, cat si a Duhului.
Inseparabilitatea si interdependenta Crucii si Cincizecimii se manifesta de-a lungul intregii noastre Traditii cres­tine ortodoxe. Mai intai, ea este o paradigma a intelegerii luptelor vietii duhovnicesti. Prin ea recunoastem ca atunci cand Dumnezeu ne trimite in vietile noastre o cruce, e pentru a ne pregati sa primim pe Duhul Sfant; si, la fel, cand ne trimite harul si puterea Duhului Sfant e ca sa ne pregateasca pentru urmatoarea noastra cruce. Aceste doua momente sunt adeseori simultane. Asta pentru ca Dum­nezeu vrea sa fim inspirati, dar nu exaltati (cf. 2 Co 12,7-9). Asta explica si maretia si frumusetea lacasurilor noastre bisericesti care e inseparabila de traditiile noastre ascetice; una nu poate exista fara cealalta. Strabate si traditiile noastre liturgice, unde e evident (mai ales la sfintirea Eu­haristiei) ca Duhul Sfant nu e dat niciodata fara preotul (adica Hristos) care face semnul Crucii. Nu exista mai mare marturie a unitatii dintre Cruce si Cincizecime in viata Bisericii Ortodoxe decat sfintirea Euharistiei, care si ea are loc cu invocarea Duhului Sfant atunci cand preotul face semnul Crucii.
Prin urmare, in crestinismul ortodox toate binecuvan­tarile si cele bune le asteptam ca daruri ale lui Dumnezeu care vin prin ascultare si iubire. Dar nu le asteptam fara nici o calificare. Unicul si atotcuprinzatorul Dar al lui Dum­nezeu e Fiul Sau in Duhul Sfant — si acest dar nu poate veni fara Cruce. Prin urmare, slava Ortodoxiei nu poate fi niciodata o evanghelie a lui „imbogatiti-va“, nici vreo alta evanghelie cu orientare dezechilibrata spre aceasta lume. Slava Ortodoxiei e mai degraba o slava matura si bine in­temeiata, o slava care transcende, dar nu evita nenoroci­rile, dezamagirile, incercarile si necazurile acestei vieti, ci mai degraba le transfigureaza. Ea primeste Crucea si toate provocarile in aceasta lume pe care le implica. Nu fuge de ele. Nici Hristos n-a facut-o. Dar nici nu depindem de noi insine: ne dam seama, asa cum a facut-o Pavel, ca harul Duhului Sfant ne face in stare sa ne ducem Crucea impreu­na cu Hristos. La fel, Duhul ni se da numai primind Crucea. Cele doua sunt inseparabile si interdependente.
Lumina Invierii, slava si darurile lui Dumnezeu in Duhul redau omenirii adevarata ei frumusete. Asceza, bucuria si frumusetea nu se exclud unele pe altele in Ortodoxie. Dimpotriva, sunt necesare unele altora. Acesta e echilibrul unic al sfintei noastre Traditii ortodoxe: Crucea, Invierea si Cincizecimea, inseparabile ca marele dar al lui Dumne­zeu pentru innoirea omului. Astfel la marele praznic al Pastelui, sfantul Grigorie Teologul exclama: Cel ce S-a sculat din morti sa ma replamadeasca in Duhul. Fie ca astfel replamaditi sa fim si noi.

                                               Vino si salasluieste in noi

Crestinismul ortodox e prin excelenta o forma „harismatica” de crestinism, o viata in Duhul Sfant. Orice slujba in Biserica Ortodoxa — atat comuna, cat si privata — in­cepe cu chemarea Duhului Sfant prin rugaciunea Impa­rate ceresc. Intreaga Biserica, ca si fiecare credincios, e chemata sa traiasca o Cincizecime perpetua.Unde e Bi­serica, acolo e Duhul Sfant. Şi unde e Duhul Sfant, acolo e Biserica“,  scria sfantul Irineu in secolul II.
Biserica inspira pe Duhul (prin invocare) si expira Duhul (prin binecuvan­tari) intr-o continua respirare a vietii lui Dumnezeu. Fa­cand asta, Biserica isi exprima constiinta ca Duhul ramane in Biserica, dar nu e posedat de aceasta — Biserica insasi arand nevoie de o innoire continua printr-o chemare neincetata a prezentei Duhului. Din nou, acelasi lucru e adevarat pentru fiecare crestin in parte.
Prezenta Duhului Sfant da Bisericii Ortodoxe si sfinte­lor ei slujbe sentimentul simultan de intimitate si trans­cendenta, de familiaritate locala si viziune universala, al experientei apostolice unice de a fi in prezenta lui Hristos Care transcende timpul si spatiu. Intr-adevar, un element de atemporalitate insoteste orice cult ortodox autentic. Aceasta nu numai prin Traditia noastra, ci tocmai pentru ca Traditia Il manifesta pe Duhul, El Insusi in afara timpu­lui, dar Care a binevoit sa fie prezent in ea. Prezenta Du­hului Sfant e criteriul ultim al Ortodoxiei.
In invatatura ortodoxa Duhul nu e vazut niciodata se­parat de Fiul. Poate cel mai important aspect al viziunii Bisericii Ortodoxe despre Duhul Sfant este remarcabilul echilibru cu care Biserica intelege teologic si experiaza liturgic prezenta simultana a Fiului si Duhului in toate. Fiul si Duhul Se arata cu totul inseparabili; lucrarea lui Hristos e facuta cu putinta de Duhul Sfant Care-L intru­peaza, calauzeste fiecare pas al vietii si al lucrarii Lui omenesti, si Il scoala din morti (Rm 8, 11). Dupa care Du­hul e revarsat asupra Bisericii prin Fiul (In 15, 26; 16,7; 20,22). Aceasta perspectiva e minunat rezumata in raspun­sul ortodox dat in veacul XIII adeptilor adaosului latin Filioque: Duhul purcede de la Tatal si odihneste in Fiul, si „straluceste” de la Fiul Tatalui. Nasterea Fiului si purcederea Duhului Sfant nu sunt doua „acte” secventiale — ele sunt simultane si interioare unul altuia. Astfel, teologia ortodoxa invata ca unitatea Sfintei Treimi e simultan fiintiala (Duhul fiind „deofiinta” cu Tatal si Fiul) si personala (fiecare din Persoanele Divine cunoscand-o pe cealalta din Ea Insasi, intr-o intrepatrundere reciproca vesnica, sau prin ceea ce Parintii numesc „perihoreza“).
Frumosul echilibru al gandirii trinitare ortodoxe are implicatii imense pentru intreaga cultura a Bisericii Or­todoxe in toate manifestarile ei: ecleziologice, liturgice, ascetice, artistice etc. Ramanem simultan ierarhici si harismatici pentru ca fiecare din Tainele noastre sunt savar­site de Hristos Insusi prin preotul insotit de credinciosi prin invocarea Duhului Sfant. Duhul Sfant Insusi e atat izvorul ordinii ierarhice, cat si al harismei profetice. Aceste doua aspecte ale Bisericii coexista intr-un mod pe care l-am putea numi chalcedonian („necontopit, neschimbat, neimpartit, nedespartit“). Astfel, in Biserica Ortodoxa fie­care duminica nu e numai o praznuire a Invierii (o impar­tasire de prezenta jertfita si slavita a lui Hristos in Euha­ristie), ci si o noua Cincizecime, Duhul fiind chemat sa vina nu numai asupra darurilor oferite, ci si asupra tutu­ror celor prezenti.
Multe imagini au fost folosite in Sfintele Scripturi pentru Duhul Sfant: vant, mir, apa si foc. Duhul Sfant e o Persoana divina libera, curatitoare si transformatoare. Mai mult decat toate El e „Foc din Foc. Intr-un act divin unic El coboara in ziua Cincizecimii ca vant si foc pentru a inte­meia Biserica. Focul da lumina, caldura si energie trans­formatoare. Biserica si fiecare crestin traiesc prin aceasta caldura si energie interioara care e Duhul Sfant. El e izvo­rul tuturor darurilor (1 Co 12) si, dandu-ne aceste daruri, ca sa le folosim pentru ceilalti, El „tine la un loc tot asezamantul Bisericii“. Suntem un Trup al lui Hristos, pentru ca avem un Duh, Duhul Bisericii (Rm 8,9), Sfantul Duh.
Persoana Duhului Sfant e tainica. Duhul Il reveleaza pe Fiul, Fiul ni-L aduce pe Tatal, dar Duhul Insusi nu Se reve­leaza niciodata. Sfantul Grigorie Teologul remarca faptul ca Tatal S-a descoperit in Vechiul Testament, Fiul in cel Nou, dar revelarea deplina a Duhului va avea loc numai in viata viitoare. Dar o putem pregusta inca in aceasta viata. E ceea ce au facut sfintii. Duhul „odihneste in sfinti” prin har asa cum odihneste in Fiul prin fire sau natura. Scopul nostru, al crestinilor, e sa devenim una cu Hristos si prin aceasta „temple ale Duhului Sfant, cum spune sfantul Pavel (1 Co 3,16) si invata sfantul Serafim din Sarov. Duhul ni-L aduce atunci pe Tatal ca unor fii adoptivi, ba chiar se roaga pentru noi: Insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspine negraite (Rm 8,26). Cu alte cuvinte, mantuirea in Ortodoxie e pur si simplu o intrare in viata Sfintei Tre­imi in pozitia de fii adoptivi: Duhul ne e trimis de Tatal, odihneste in noi si ne duce inapoi la Tatal.
Invocarea constanta a Duhului Sfant in Biserica Orto­doxa ne invata ca prezenta Sa nu e una automata, ci cere o innoire continua prin rugaciune si lupta curatirii de sine. Prezenta Sa e simtita in acele biserici unde credinciosii se straduiesc sa vorbeasca cu Dumnezeu, lupta sa-L cunoas­ca, sa-I urmeze poruncile in toate lucrurile si s-au angajat cu hotarare sa duca ei insisi o viata in Hristos in asceza si rugaciune. In astfel de locuri, credinciosii „coboara” Du­hul in mijlocul lor „luand asupra” lor crucile lor. El „vine” acolo unde e chemat si „salasluieste” acolo unde e bine­venit. Energia si prezenta Lui devin atunci evidente: bi­serica infloreste cu bucurie, entuziasm smerit si iubire. Sfintenia si prezenta Sa din alta lume sunt simtite concret. Provocarea noastra e sa-I ascultam glasul bland in inimile noastre tot timpul si in orice imprejurare, fara gres. Acest lucru incepe luand in serios cuvintele rugaciunii “Impa­rate ceresc”: Vino si Te salasluieste la noi! 
             (in: Ierom. Calinic, Provocari ale gandirii si vietii ortodoxe astazi, Editura Deisis, 2012)          
     Scrisoarea secreta a lui Albert Einstein catre fiica sa Leiser

Albert Einstein este unul din cei mai cunoscuti oameni de stiinta din istorie. S-a nascut pe 14 martie 1879, iar in aprilie 1955 a murit, dar geniul sau continua sa surprinda. Einstein a scris numeroase scrisori catre fiica sa, Lieserl, dar una a ramas in memoria colectiva. Albert Einstein vorbeste despre legea suprema a universului, cea mai puternica forta ce poate exista:
„Cand am propus teoria relativitatii, foarte putini oameni m-au inteles, iar ceea ce urmeaza sa destainui umanitatii acum, se va ciocni de neintelegerea si prejudecatile din aceasta lume.
Te rog sa pastrezi aceste scrisori atat timp cat este necesar, ani, decenii, pana cand societatea este suficient de avansata pentru a accepta ceea ce voi explica mai jos.
Exista o forta extrem de puternica, pentru care, cel putin pana in prezent, stiinta nu a gasit o explicatie formala. Este forta care include si guverneaza totul, este chiar in spatele oricarui fenomen care are loc in univers si inca nu a fost identificata de noi. Aceasta forta universala este IUBIREA.
Cand cercetatorii au investigat o teorie unificata a universului, au uitat cea mai puternica forta nevazuta. Iubirea este Lumina, care ii lumineaza pe cei ce o ofera si o primesc. Iubirea este gravitatie, deoarece ii face pe unii oameni sa se simta atrasi de altii. Iubirea e putere, deoarece multiplica tot ce avem mai bun si ofera umanitatii sansa de a nu pieri in propriul egoism orb. Iubirea expune si reveleaza. Pentru iubire noi traim si murim. Iubirea e Dumnezeu si Dumnezeu este Iubire..
Aceasta forta explica totul si ofera sens vietii. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru ca ne este frica de iubire deoarece este singura energie din univers pe care fiinta umana nu a invatat sa o controleze dupa vointa sa.
Pentru a evidentia iubirea, am creat o simpla subtituire in cea mai faimoasa ecuatie de-a mea. Daca in loc de E=mc2, acceptam ca energia pentru a vindeca intreaga lume poate fi obtinuta din multiplicarea iubirii cu viteza luminii la patrat, atunci ajungem la concluzia ca iubirea este cea mai puternica forta ce exista, deoarece nu are nici o limita.
Dupa esecul umanitatii in a utiliza si controla celelalte forte din univers, care pana la urma s-au intors impotriva noastra, este imperios sa ne hranim pe noi insine cu o alta forma de energie…
Daca vrem ca speciile noastre sa supravietuiasca, daca vrem sa descoperim sensul vietii, daca vrem sa salvam lumea si fiecare fiinta constienta ce traieste, atunci iubirea este unicul raspuns.
Probabil nu suntem inca pregatiti sa cream o bomba a iubirii, un mecanism destul de puternic pentru a distruge ura, egoismul si lacomia care devasteaza planeta.
Cu toate acestea, fiecare individ poarta cu sine un mic, dar puternic generator de iubire, a carui energie asteapta sa fie eliberata.
Cand o sa invatam sa oferim si sa primim aceasta energie universala, draga Lieserl, vom putea afirma ca iubirea invinge tot, ca poate transcende totul si orice, deoarece iubirea este chintesenta vietii.
Regret profund ca nu am fost capabil sa exprim ceea ce este in inima mea, care a batut in liniste pentru tine intreaga mea viata. Poate e prea tarziu pentru scuze, dar cum timpul e relativ, simt nevoia sa iti impartasesc ca Te Iubesc si datorita tie am ajuns la raspunsul suprem!         
     Tatal tau, Albert Einstein                       Sursa:  suntsanatos.           

                       Nu ascundeţi păcate,la Spovedanie!

Orice crestin care vrea să se pocăiască de păcatele sale şi să-şi îndrepteze viaţa,trebuie să-şi mărturisească,cu căinţă păcatele sale,nu numai lui Dumnezeu,aşa cum zic unii,asa zisi creştini,ci şi reprezentanţilor Bisericii Sale care sunt episcopii şi preoţii ortodocşi,ca urmaşi ai apostolilor şi având harul lui Dumnezeu transmis prin succesiune apostolică. Se ştie că Domnul Iisus Hristos le-a transmis sfinţilor apostoli harul şi puterea de a ierta păcatele: ,,Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute."(Ioan 20,22-23). De aceea porunca a patra a bisericii noastre statueaza datoria crestinilor de a se spovedi şi a se împărtăşi: ,,Sa ne spovedim si sa ne impartasim in fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori, daca in fiecare post nu putem, cel putin odata pe an, in Postul Pastilor."
A mărturisi, a spovedi păcatele, este o virtute, o biruință a omului împotriva eu-lui său, împotriva mândriei care este de la diavolul; este una din marile virtuți ale faptelor bune.
În clipa când ai primit iertare sub epitrahil de la preot, păcatele spuse cu căință, cu lacrimi, se șterg din catastifele demonilor. Dacă nu spui unul din păcate, dintr-un oarecare motiv, ți se dublează și celelalte și te faci mai rău ca la început; ori le spui pe toate, ori mai bine nu te spovedi de formă. De aceea preotul duhovnic este dator să aminteasca omului care a venit la spovedanie cuvintele sfinților părinti din molitfelnice: ,,Iată, fiule Hristos este de față, nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci nu te rușina ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut ca să primești iertare de la Domnul. Iată, și sfânta lui icoană este înaintea noastră, iar eu sunt numai un martor ca să spun înaintea Lui toate cate mi-ai mărturisit, iar de vei ascunde de mine ceva, să știi că toate păcatele îndoite le vei avea. Ia seama, așadar, să nu te întorci de la doctor nevindecat.
Ca dovadă ca sunt adevărate aceste cuvinte, ascultați ce a văzut ucenicul unui duhovnic de la o mănăstire când a venit o femeie să se spovedească. Această femeie se mai spovedise și la alți duhovnici, dar la nici unul nu îndrăznea, de rușine, să spună un păcat mare pe care-l avea. Venind și la duhovnicul acestei mănăstiri, în momentul spovedaniei, ucenicul acestuia, care era cu treburi prin altar, s-a uitat fără să vrea spre locul unde spovedea duhovnicul și a observat că femeia care se spovedea sta cu gura deschisă, iar din aceasta voia să iasă un șarpe mare. Ieșea puțin, apoi se trăgea înapoi, iar jos în fața ei era o gramadă de șerpi mai mici.
Pe când preotul duhovnic îi dă dezlegare, a văzut ucenicul cum șarpele cel mare s-a tras înapoi; atunci și ceilalți șerpi de jos au intrat unul câte unul pe gura femeii înapoi. După ce a plecat femeia, ucenicul a spus duhovnicului cele ce a vazut, iar acesta l-a trimis după ea ca s-o întoarcă. Ducându-se, ucenicul a găsit-o pe drum moartă. Iată deci că prin acest păcat al minciunii față de Dumnezeu și-a primit pedeapsa pierzându-se și vremelnic și veșnic. 
                  
                                                     Cum postim

,,Postitor adevarat este cel care se retine de la desfrânare, preadesfrânare si de la orice necuratie

Postitor adevarat este cel care se stapâneste sa nu se mânie, sa nu se înfurie, sa nu faca rautate si sa nu se razbune.
Postitor adevarat este cel care îsi pune paza gurii sale si se abtine de la flecareli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguseli, minciuni si de la orice defaimare.
Postitor adevarat este cel care îsi înfrâneaza mâinile de la hotie, rapire, pradare, iar inima de la dorirea lucrurilor straine. Într-un cuvânt, adevarat postitor este cel care se îndeparteaza de la orice rau.
Iata, crestine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor si postul trupesc, pentru ca slujeste omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinta, pentru ca, fara el, nici postul trupesc nu este nimic.
Multi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.
Multi postesc de mâncare si bautura, dar nu postesc de gânduri, fapte si cuvinte rele. Si care le poate fi folosul din aceasta ?
Multi postesc o zi, doua sau mai mult, dar de mânie, de tinerea de minte a raului si de razbunare nu vor sa posteasca.
Multi se înfrâneaza de la vin, carne, peste, dar cu limba îi musca pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta?
Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mita, rapire si pradarea bunului strain – ce folos au deci din aceasta Postul adevarat si curat este abtinerea de la orice rau. Daca vrei, crestine, sa-ti fie postul folositor, atunci, postind trupeste, sa postesti si duhovniceste si sa postesti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tau, tot asa pune-l si gândurilor si patimilor tale celor rele.
Sa posteasca mintea ta de gândurile cele desarte.
Sa posteasca mintea ta de tinerea de minte a raului.
Sa posteasca voia ta de dorirea cea rea.
Sa posteasca ochii tai de vederea cea rea: întoarce-ti ochii tai ca sa nu vada desertaciunea (Psalm 118, 37).
Sa posteasca urechea ta de cântece spurcate si de soapte clevetitoare.
Sa posteasca limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate si de orice cuvânt desert si vatamator
Sa posteasca mâinile tale de la bataie si de la rapirea bunurilor celor straine.
Sa posteasca picioarele tale de la a umbla întru rautate. «Fereste-te de rau si fa bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)
Iata postul crestinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocaieste-te si te înfrâneaza de la orice cuvânt, fapta si gând rau, deprinde-te cu virtutile si întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.
(extrase din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoara duhovniceasca, din lume adunata, Editura Cartea Ortodoxa, Editura Egumenita, 2008)
                                                  
                                     
Atentie la casatoriile mixte dintre ortodocsi si eretici! Sfanta Scriptura, Sfintele Canoane si regulamentele in vigoare ale BOR pedepsesc cu excomunicarea (afurisirea) pe cei ce savarsesc astfel de “cununie”, iar casatoria este nula!

Patriarhia Romana a declarat anul 2011 – Anul Sf. Botez si al Sf. Cununii.Trebuie sa marturisim cu totii Adevarul despre aceste doua Sfinte Taine, care sunt valide doar in Ortodoxie. Papistasii (romano catolicii, greco catolicii), protestantii si cei ce mai zic ca “boteaza” nu au valida nicio o sfanta taina, pentru simplul motiv ca Sfantul Duh nu se pogoara la rugaciunile lor, ci doar in cadrul Bisericii Ortodoxe, cea UNA, sigura ce a pastrat continuitatea apostolica. sa luam aminte sa nu ne facem partasi la “desfranarile nelegiuitilor” de eretici, care prin ecumenism incearca sa ne amageasca ca si ei fac parte din Biserica. In afara Ortodoxiei nu exista decat sinagoga satanei.
Texte din Sfanta Scriptura, Sfinte Canoane si regulamentul BOR care interzic casatoriile mixte (dintre un barbat ortodox si o femeie eretica (catolica, protestanta, musulmana, hindusa, budista etc.) sau dintre o femeie ortodoxa si un barbat eretic).
I Cor. 7:39:
Femeia este legata prin lege atata vreme cat traieste barbatul ei. Iar daca barbatul ei va muri, este libera sa se marite cu cine vrea, numai intru Domnul.
II Cor. 6:14:
Nu va injugati la jug strain cu cei necredinciosi, caci ce insotire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce impartasire are lumina cu intunericul?
Canonul 31 de la Laodiceea:
Cu nici un eretic nu se cuvine a incheia casatorie sau a se da fiii sau fiicele dupa eretici, ci mai ales a-i lua daca ar fagadui ca se fac crestini.
Canonul 14 al Sf. Sinod IV ecumenic:
De vreme ce in unele eparhii (mitropolii) se permite citetilor (lectorilor) si cantaretilor sa se casatoreasca (si dupa hirotesie) sfantul sinod a oranduit (hotarat) sa nu fie ingaduit vreunuia dintre acestia sa ia femeie eterodoxa. Iar cei ce dintr-o astfel de casatorie au si dobandit copii, daca nu au apucat sa-i boteze la eretici pe cei nascuti dintr-insii, sa-i aduca pe acestia la impreunarea cu soborniceasca Biserica (in comuniunea Bisericii sobornicesti), iar daca nu iau botezat, sa nu poata (sa nu le fie permis) sa-i boteze pe acestia la eretici si nici sa-i lege spre casatorie cu eretic ori cu iudeu ori cu pagan, decat numai daca fata (persoana) care vrea sa se lege (prin casatorie) cu cel ortodox va fagadui (promite) ca va trece la credinta ortodoxa. Iar daca cineva ar calca aceasta oranduire (hotarare) a sfantului sinod, sa fie supus pedepsei canonice.
Canonul 10 Laodiceea:
Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii sa impreune cu nebagare de seama pe fiii lor cu ereticii prin legatura casatoriei.
Canonul 72 al Sinodului Trulan sau V-VI Ecumenic: CRESTINII SA NU SE CASATOREASCA CU ERETICI SI CU NECRESTINI
Sa nu se ingaduie ca barbatul ortodox sa se lege (prin casatorie) cu femeia eretica, nici ca femeia ortodoxa sa se uneasca (prin casatorie) cu un barbat eretic, ci de s-ar si vadi ca s-a facut un lucru ca acesta de catre vreunul dintre toti, casatoria (nunta) sa se socoteasca fara de tarie, si casatoria (insotirea nelegiuita) sa se desfaca – caci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici oii sa se imperecheze cu lupul, si nici partii lui Hristos cu soarta (ceata) pacatosilor; iar daca cineva ar calca cele oranduite de noi, sa se afuriseasca. Iar daca unii, gasindu-se inca in necredinta si nefiind inca numarati in turma ortodocsilor, s-au legat (potrivit) intreolalta, prin casatoria legiuita, si apoi unul dintre ei alegand binele a alergat la lumina adevarului, iar celalalt a fost tinut (stapanit) de legatura saracirii, nealegand (nedorind) sa vada (sa ia in seama) razele dumnezeiesti; daca sotia cea necredincioasa socoteste ca este bine (consimte) sa vietuiasca cu sotul cel credincios, sau, dimpotriva, cel necredincios cu sotia cea credincioasa, sa nu fie despartiti, dupa dumnezeiescul apostol: „Caci barbatul necredincios se sfinteste prin femeie, si femeia necredincioasa se sfinteste prin barbat” (I Cor. 7,14).
Articolului 47 din Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale Bisericii Ortodoxe Romane – in vigoare
Clericii sunt obligati sa nu oficieze Taina Cununiei, decat intre ortodocsi, asistati de nuni ortodocsi. Cei de alt cult sunt obligati, inaintea casatoriei, sa indeplineasca formalitatile (nn. randuiala -Botez si Mirungere) de trecere la Ortodoxie. Preotii care se vor abate de la aceste norme, conchide dispozitia regulamentara, se vor pedepsi cu canonisire la sfanta manastire, pana la transferare, afara de cazul cand a avut dezlegarea Chiriarhului. (nn. aceasta iconomie se face doar in acord cu Canonul 31 de la Laodiceea, adica cel eterodox sa fagaduiasca trecerea la Ortodoxie – prin botez si mirungere).
Biserica Ortodoxa a fost confruntata cu problema casatoriilor mixte inca din epoca apostolica, cand primii sai membri, recrutati dintre iudei si pagani, incheiau casatorii legale din punct de vedere al dreptului roman, cu necrestinii. Totodata, din aceeasi epoca a trebuit sa fie solutionata si problema practica, de a sti ce se intampla cu legatura conjugala a doi necrestini, dintre care unul s-a convertit la religia crestina.
Sfantul Apostol Pavel ne adevereste ca adeseori se intampla ca numai unul dintre soti sa devina crestin. La intrebarea Corintenilor daca o astfel de casatorie mixta – sub raportul credintei deosebite a sotilor – trebuie anulata sau sa ramana in fiinta, Apostolul neamurilor a dat un raspuns care a ramas cu putere de norma legala (I Cor. VII, 12-16), fiind reiterat si in textul canonului 72 trulan (vezi mai sus).
12. Celorlalti le graiesc eu, nu Domnul: Daca un frate are o femeie necredincioasa, si ea voieste sa vietuiasca cu el, sa nu o lase. 13. Si o femeie, daca are barbat necredincios, si el binevoieste sa locuiasca cu ea, sa nu-si lase barbatul. 14. Caci barbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa si femeia necredincioasa se sfinteste prin barbatul credincios. Altminterea, copiii vostri ar fi necurati, dar acum ei sunt sfinti. 15. Daca insa cel necredincios se desparte, sa se desparta. In astfel de imprejurare, fratele sau sora nu sunt legati; caci Dumnezeu ne-a chemat spre pace. 16. Caci, ce stii tu, femeie, daca iti vei mantui barbatul? Sau ce stii tu, barbate, daca iti vei mantui femeia? (I Cor. VII, 12-16)
Conform invataturii Sf. Pavel, existenta legala a acestui fel de casatorie mixta se recunoaste, principial, intrucat casatoria a fost incheiata inainte ca sotul respectiv sa fi primit credinta crestina ortodoxa (Sf. Apostol PAvel face referire la cuplurile care in momentul casatoriei, niciunul dintre ei nu era ortodox, dar apoi unul din ei s-a convertit la Ortodoxie; cununia lor nu este valida in continuare, dar nu trebuie sa se desparta acestia, ci cu nadejdea unei cununii ortodoxe sa ramana impreuna). Privilegiul paulin – care este invocat si de teologiile confesionale – a principializat aplicarea iconomiei de catre Biserica Ortodoxa numai in cazul in care respectiva casatorie a fost contractata inainte ca unul dintre soti sa fi fost increstinat. Cat priveste casatoria crestinilor cu necrestinii, Sfantul Apostol Pavel s-a pronuntat negativ, interzicand-o cu desavarsire (I Cor. VII, 39 ; II Cor. VI, 14, vezi mai sus). De altfel, Constitutiile Sfintilor Apostoli au reafirmat aceasta invatatura, precizand ca cel care s-a botezat nu mai trebuie sa savarseasca “desfranarile nelegiuitilor”. Fireste, in conceptia Bisericii primare, asemenea casatorii mixte – dintre un crestin si un necrestin – au fost considerate desfranari ale nelegiuitilor, fiind interzise si condamnate. Reafirmand aceasta randuiala apostolica, canonul 72 trulan a stabilit o dispozitie canonica de principiu in viata Bisericii Ortodoxe.
In raspunsul adresat corintenilor, acelasi Apostol al neamurilor a precizat ca sotul ortodox are obligatia morala de a-si educa copiii rezultati dintr-o astfel de casatorie mixta intru credinta Bisericii Ortodoxe. Aceasta obligativitate invedereaza faptul ca “sotul ortodox trebuie sa aiba nu numai libertate deplina in marturisirea credintei sale si in savarsirea faptelor bune in conformitate cu invatatura lui Hristos, ci el sa aiba influenta morala asupra intregii vieti familiale…”.
In baza unor dispozitii canonice, casatoria ortodocsilor cu eterodocsii este cu desavarsire interzisa!. Cei care nu respectau aceasta dispozitie de principiu, se afuriseau, adica se excomunicau din comunitatea sau Biserica respectiva. Casatoria crestinilor ortodocsi cu eterodocsii a fost insa permisa numai in cazul cand partea eterodoxa fagaduia ca va trece la Ortodoxie (Can. 31 Laod.; 14 IV ec), adica devenea subiect de drept al Bisericii prin Taina Botezului. Daca vreunul dintre soti adopta insa obiceiurile pagane sau pe cele iudaice…, acesta trebuie sa renunte la ele, ca sa nu fie excomunicat.
In temeiul canonului 10 Laodiceea, “nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii – adica crestinii ortodocsi, sa impreune, din indiferenta, pe fiii lor cu ereticii prin legatura casatoriei”. Potrivit interpretarii data de unii canonisti ortodocsi, canonul respectiv interzice casatoria unui crestin ortodox cu orice persoana anatematizata de Biserica Ortodoxa, a carei erezie a fost deci anatematizata (Can. 1 II ec. ; 1 Sf. Vasile cel Mare ; 45 apost.).
Prin urmare, casatoria cu un eterodox a fost cu desavarsire interzisa. Dupa randuiala apostolica, cei care nu renuntau la o asemenea casatorie erau excomunicati din Biserica. Pe cei care “nu se pocaiesc – prevedea Constitutiile Apostolice – afurisiti-i, despartindu-i de credinciosi, si aduceti la cunostinta publica indepartarea lor din Biserica lui Dumnezeu, si porunciti credinciosilor sa se fereasca cu desavarsire de ei, si sa nu se intovaraseasca cu ei nici la vorba, nici la rugaciuni, fiindca ei sunt potrivnici si rauvoitori Bisericii, strica turma, necinstesc mostenirea, se socotesc intelepti si sunt cu totul rai…”. Urmand aceasta randuiala apostolica, “Regulamentul pentru cazuri de afurisenii si anateme”, din anul 1910, – in vigoare si astazi in Biserica noastra – prevede ca, “…in cazuri de abatere a vreunuia dintre credinciosii crestini ortodocsi sau clerici…, dupa ce se va fi intrebuintat mijloacele descrise si raul ar fi tot neindreptat, Sfantul Sinod va fi sesizat, prin Chiriarhul Eparhiot, spre a decide. Sfantul Sinod, deliberand asupra cazului adus la cunostinta sa si neafland alt mijloc de intoarcere si indreptare, va putea da autorizare de anatema si afurisanie, cu rezerva de a se putea primi in adunarea credinciosilor cel blestemat, daca se va pocai deplin” (Art. II-III).
Parintii Sinodului trulan au interzis, cu desavarsire, contractarea unei casatorii intre un crestin ortodox si un eterodox. In temeiul canonului 72, “nu este iertat barbatului ortodox sa se insoteasca cu femeie eretica, nici femeia ortodoxa sa se casatoreasca cu barbat eretic, ci de s-ar si vadi despre cineva ca a facut asa ceva, casatoria se considera nula si insotirea nelegiuita sa se dezlege ; …iar daca va calca cineva cele hotarate de noi – conchideau Sfintii Parinti ai Sinodului trulan – sa se afuriseasca”. Prin urmare, potrivit invataturii Bisericii noastre, o casatorie mixta – incheiata intre un crestin ortodox si o persoana de alta credinta – este nula, fiindca este o insotire nelegiuita, care nu transmite nici harul Tainei cununiei si nu este nici purtatoare de efecte canonice. In consecinta, in temeiul hotararii luate de Parintii Sinodului trulan – prin canonul 72 – cei care incalca “cele hotarate” sunt excomunicati (afurisiti), adica exclusi din comunitatea bisericeasca ortodoxa.
Canonul 31 Laodiceea prevede ca o casatorie mixta intre un crestin ortodox si o persoana eterodoxa se poate tolera numai in cazul in care persoana de alta credinta ar fagadui, solemn, ca va primi si marturisi credinta ortodoxa. In spiritul invataturii si practicii ortodoxe, daca insa doi eterodocsi au incheiat o casatorie legala si unul dintre ei se converteste apoi la credinta ortodoxa, iar celalalt ramane tot eterodox, casatoria lor sa nu se desfaca, daca sotii se invoiesc sa traiasca impreuna si mai departe.
Cu privire la forma canonica a savarsirii cununiei mixte, retinem ca nesavarsirea cununiei in numele Sfintei Treimi (ereticii nu cred in adevarata Sfanta Treime, ci in una ciuntita si inteleasa in duhul lor eretic), potrivit ritualului stabilit de Biserica Ortodoxa, constituie impediment care loveste insasi esenta cununiei.
In conformitate cu dispozitia Articolului 47 din Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale Bisericii Ortodoxe Romane – in vigoare – “clericii sunt obligati sa nu oficieze Taina Cununiei, decat intre ortodocsi, asistati de nuni ortodocsi. Cei de alt cult sunt obligati, inaintea casatoriei, sa indeplineasca formalitatile (nn. randuiala -Botez si Mirungere) de trecere la Ortodoxie. Preotii care se vor abate de la aceste norme, conchide dispozitia regulamentara, se vor pedepsi cu canonisire la sfanta manastire, pana la transferare, afara de cazul cand a avut dezlegarea Chiriarhului” (nn. aceasta iconomie se face doar in acord cu Canonul 31 de la Laodiceea, adica cel eterodox sa fagaduiasca trecerea la Ortodoxie – prin botez si mirungere).   articol preluat de pe www.apologeticum.ro                                                                                                                                                       
                                                  Stilul vechi şi stilul nou
                                                                                convorbiri cu părintele Ilie Cleopa

- Parinte, de ce a fost nevoie sa se schimbe calendarul vechi, numit si calendarul Iulian ?
- Calendarul vechi nu s-a schimbat, ci s-a indreptat, caci avea mare nevoie de indreptare. Acest calendar a fost intocmit de filosoful pagan Iulian Sosigene din Alexandria in anul 44, inainte de venirea Domnului, din porunca imparatului Romei, Iulius Cezar. Acest calendar a fost intocmit si asezat la acea vreme potrivit cu izomeria ( echinoctiu ), care era la data de 24 martie si 24 septembrie. Dar dupa intocmirea acestui calendar, astronomii cei vechi au observat ca acest calendar ramanea in urma, fata de calendarul ceresc, la 300 de ani cu o zi si cu o noapte.
Deci se vede clar, caci crestinii, inca de pe vremea Sfintilor Apostoli nu se mai tineau de echinoctiul calendarului iulian ( cel vechi ), care, dupa cum am vazut, ramanea in urma. Asa ca Sfintii Parinti de la Niceea fac prima indreptare a aclendarului iulian - dupa cum si Sfintii Apostoli mai inainte de ei au facut-o - si echinoctiul cel de la 24, 23 si 22 martie, gasindu-l in urma cu trei zile pana la venirea lor, il fixeaza la 21 martie unde era atunci.
- dar eu am auzit pe cei cu stilul vechi spunand despre calendarul nostru indreptat ca este catolic, ca cel gregorian, indreptat de Papa Grigorie al XIII-lea la anul 1582.
- Nu este asa, iubite frate. Sa stii ca ramanerea in urma a calendarului era cunoscuta in Biserica noastra cu sute de ani inainte. Accest lucru se arata in marturia arhim. Nichifor, care, la sfarsitul Ceaslovului tiparit in anul 1816, arata ca din cauza greselilor calendarului si pascaliei vechi suntem cu 13 zile in urma.
- Parinte, dar cum a fost indreptarea calendarului in Biserica noastra, caci stilistii zic ca patriarhul Miron Cristea a uitat de randuiala veche si a stricat calendarul nostru cel sfant ?
- Nu patriarhul Miron Cristea a indreptat calendarul, ci Biserica noastra dreptmaritoare de Rasarit, in frunte cu patriarhul ecumenic de la Constantinopol si cu toti patriarhii Bisericilor Ortodoxe care au fost  de fata, sau au trimis delegati si imputerniciti pentru a semna in locul lor.
- Dra cand s-a facut aceasta indreptare ?
- In anul 1923 s-au adunat la Constantinopol intr-un sinod, reprezentanti ai tuturor Bisericilor Ortodoxe. Acolo, cercetand cu frica lui Dumnezeu si cu amanuntime chestiunea calendarului Iulian si vazand ca prin indreptarea lui nu se aduce nici o stirbire dogmelor, canoanelor Bisericii si randuielilor Sfintilor Parinti si ca prin ramanerea in urma a calendarului de la 21 la 8 martie, se calca randuiala stabilita de Sfantul si Marele Sinod ecumenic de la Niceea, au hotarat cu totii sa indrepte calendarul Iulian si sa aduca echinoctiul de la 8 martie la 21 martie cum este acum.
Hotararea a fost primita de toate Bisericile Ortodoxe, care au luat parte la sinod, prin mitropoliti, episcopi si delegatii lor, urmand ca fiecare Biserica sa faca indreptarea calendarului cand va gasi vremea potrivita. Astfel, in anul 1924, la 10 martie, a indreptat calendarul Patriarhia ecumenica de Constantinopol si Biserica Greciei. Apoi, pe rand, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei si in anul 1924, in octombrie, a indreptat calendarul si Biserica noastra Ortodoxa Romana, socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sarind peste cele 13 zile cu care ramasese in urma calendarul Iulian.
Iar Sfintele Pasti le serbam odata cu crestinii care tin stilul vechi din celelalte tari, pentru unitatea si pacea Bisericilor noastre surori, care inca nu au indreptat calendarul, precum Biserica Rusa, Biserica Ierusalimului, s.a. Caci asa s-a facut intelegerea la Moscova, in anul 1948, la Sinodul Panortodox, unde au fost de fata aproape toate Bisericile Ortodoxe, prin reprezentantii lor.
- Dra stilistii zic ca noi am desfiintat postul Sfintilor Apostoli.
- Postul Sfintilor Apostoli nu este desfiintat, ci tinut sub iconomia Bisericii Ortodoxe.
- Dar cum se procedeaza atunci cand postul Sfintilor Apostoli lipseste ?
- Atunci ramane la hotararea Sfantului Sinod si cate zile randuieste Sfantul Sinod, atatea zile postim.
- Bine, dar cei cu stil vechi zic ca tin cu Ierusalimul si cu Sfantul Munte Athos.
- Daca tin cu Ierusalimul si cu Sfantul Munte Athos, de ce Ierusalimul nu-i primeste nici la slujba si nici la impartasire ? Cand am fost la Ierusalim si am intrat in audienta la Prea Fericitul Patriarh Benedict, prima intrebare pe care ne-a pus-o a fost : " Nu este vreun stilist printre voi ?", caci nici in audienta nu voia sa-l primeasca. Apoi, daca zic ca tin ca la Ierusalim, de ce nu fac ceea ce fac cei din Ierusalim, unde se tine stilul vechi ? Caci atat Patriarhia cat si mitropolitii, episcopii, preotii si diaconii de la Sfantul Mormant slujesc si se impartasesc cu toti crestinii care vin din toate tarile unde se tine stilul nou ( calendarul indreptat ). Daca zic ca tin cu cei de la Sfantul Munte, de ce nu fac si ei ca cei de la Sfantul Munte; adica sa fie supusi Bisericii si Sfantului Sinod si tarii din care fac parte si sa slujeasca cu preotii si episcopii ce tin stilul nou, asa cum fac staretii, preotii si monahii din Sfantul Munte Athos ?
Daca stilistii zic ca tin cu Ierusalimul, de ce n-au venit sa slujeasca cu Patriarhul Diodor al Ierusalimului, in anul 1982, la hramul Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava ? De ce Biserica Ortodoxa din Ierusalim nu-i recunoaste, asa cum nu-i recunoaste nici Patriarhia Ecumenica din Constantinopol ? Caci Patriarhul Diodor al Ierusalimului, a zis la hramul Sfantului Ioan : " Noi nu recunoastem in Romania alta Biserica in afara de Biserica Ortodoxa Romana. Noi, la Ierusalim, tinem calendarul Iulian cel neindreptat, dar acest lucru nu este o pricina de despartire intre noi si celelalte Biserici Ortodoxe surori si nici nu facem din calendar o dogma de credinta ".
Daca stilistii zic ca tin cu Sfantul Munte, de ce, in anul 1993, cand au venit parinti din Grecia cu lemnul Sfintei Cruci a Mantuitorului prin Romania,n-au mers si ei la Slatioara ?De ce,in anul 1995,cand s-au intrunit toti Patriarhii , in Romania,n-au pomenit nimic de cei care tin stilul vechi ?
- Parinte, care sunt abaterile canonice ale stilistilor ?
- Stilistii au si grave abateri canonice. Iata care sunt cele mai grave :
1. Nu asculta de hotararea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, din anul 1923, care a hotarat indreptarea calendarului celui vechi.
2. Nu asculta nici de Patriarhia Ierusalimului.
3. Nu asculta de Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane si de hotararea intai-statatorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe, care s-au adunat la Moscova in anul 1948.
4. Episcopii si preotii lor, precum si crestinii condusi de ei, se departeaza de la slujirea si impartasirea cu preotii si ierarhii nostri, din ura, mandrie, razvratire si neascultare, cazand prin aceasta sub osanda canoanelor 12, 13, 14 si 15 ale Sinoadelor 1 si 2 din Constantinopol; 31 al Sfintilor Apostoli; 18 al Sinodului al IV-lea Ecumenic; 31 si 34 ale Sinodului al VI-lea Ecumenic; 5 al Sinoadelor din Antiohia si altele.
5. Boteaza si cununa a doua oara, savarsind o mare erezie si greseala dogmatica.
6. Au rupt legatura duhovniceasca cu ierarhia canonica a Bisericii Ortodoxe Romane.
7. Hulesc si defaima patriarhii, episcopii si preotii Bisericii care tin stilul nbu, numindu-i " catolici ", " lipsiti de har ", " eretici ", etc.
8. Au facut manastiri fara aprobarea Sfantului Sinod.
9. Preotii stilisti se duc prin sate straine si fac slujbe pe ascuns, fara sa tina seama de aprobarea episcopului locului si a parohului din acele parohii. Si acestea sunt cateva din greselile si abaterile canonice ale celor ce tin stilul vechi in tara noastra.
- Stilistii sunt considerati eretici ?
- Nu. Sunt schismatici, adica dezbinati de Biserica Ortodoxa, caci au calcat legile bisericesti administrative, organizandu-si manastiri si biserici deosebite, fara aprobarea Sfantului Sinod. Iar daca indraznesc sa boteze a doua oara, atunci se fac eretici, potrivit cu canonul 47 Apostolic si alte canoane.
Calendarul este un ceas. A fost schimbat de cinci ori pana acum, si cand va fi nevoie iar o sa-l schimbe.
Calendarul este un ceas al vremii si tu daca ai calendar cu un ceas in urma sau doua, de-acum al tau este bun, ca a ramas in urma ? Sau pentru calendar sa ne sfadim, sa ne dezbinam, sa ne uram ca nu mai suntem ortodocsi ? Ai auzit vreodata zicand : " Sfinte mucenice calendare, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi ?" Ai auzit nebunii de acestea ? Calendarul daca ar fi sfant, ar trebui sa ne inchinam la calendar ! Ori calendarul este dogma ? Toate dogmele sunt sintetizate in Crez.
Ai auzit vreodata : " Cred intr-unul calendar ?" Ai auzit nebunii din acestea ? Calendarul, nu-i dogma, nu-i sfant ! Este un ceas al vremii. De ce te inchini la el si din cauza lui nu te supui Bisericii si te apuci sa faci de capul tau hirotonii si sa botezi din nou ? Tine-te de Biserica ! Toate sectele care s-au rupt de Biserica, s-au rupt din neascultare si mandrie de la trupul lui Hristos.
Vezi la Efeseni ce spune la capitolul 1, 21-22 : Biserica este trupul lui Hristos. Vezi si la galateni 18 - 19 : Cap al Bisericii este Hristos. Si la Coloseni ai vazut ce-i Biserica ? Cine s-a rupt de Biserica, ori sectar ori stilist, orice ar fi, s-a rupt de Trupul lui Hristos si nu are mantuire in veacul veacului ! Asa sa stiti. Nu ne inchinam la calendar niciodata.
Si acesti stilisti care sunt nesupusi Bisericii pana in ziua de azi, raman o fractiune eretica care nu se va indrepta, ca zice asa : de la tot pacatul se intoarce omul usor, dar de la eres, foarte greu ! Si aceasta pentru ca se intuneca partea rationala a sufletului. Degeaba ii spun eu ca aici este alb, ca el vede negru. Si atunci foarte greu se intoarce, asa ramane. Si asa raman si sectele si celelalte.

Parintele Mihai Aldea catre un frate stilist – extrase dintr-un mesaj din care putem invata toti

...De pildă, atunci când a fost lepădarea de Hristos de la Ferrara-Florenţa TOŢI ierarhii mari au căzut, de la cei de Constantinopole la cei ai Moscovei. De aici ar rezulta că nu mai există Ortodoxie de atunci, dacă e să credem în erezia căderii automate din har. Şi dacă atunci a dispărut harul, acum nu-l mai are nimeni, că nu avea de la cine să-l moştenească! Mai ales că nici Sfântul Marcu al Efesului nu s-a apucat – ce greşeală!, nu-i aşa? – să facă biserică separată! Culmea este că revenirea la Ortodoxia mărturisitoare s-a făcut tot sub ierarhii apostaţi şi Biserica a mers mai departe. De ce? Pentru ca Biserica nu este a ierarhilor, nu este a preoţilor, nu este a diaconilor, nu este a călugărilor, nu este a mirenilor, nu este a catehumenilor. Biserica este a lui Hristos.
Patru sute de ani a răbdat Dumnezeu nelegiuirile canaaniţilor, până s-a umplut măsura mâniei Lui. Câtă lipsă de dreaptă-socoteală poate avea cineva să creadă că la prima apostazie a unui ierarh toată biserica locală rămâne fără har! Dar sunt atâtea pilde în istoria Bisericii care arată cum patriarhii întregi au căzut în rătăcire, pentru ca apoi să îşi revină! Şi nimeni n-a rehirotonit – cu atât mai puţin rebotezat – pe toţi clericii din aceste patriarhii. Ne putem aminti şi de vremea Sfântului Maxim Mărturisitorul şi de altele asemenea. Ne putem aminti însă şi de luciferienii care, în vremea prigoanelor romane, declarau de asemenea “căzuţi din har”, ba chiar “cu neputinţă de îndreptat” pe toţi cei care apostaseră ori fugiseră de prigoană şi care luciferieni au fost declaraţi eretici de Sinoadele Ecumenice!
Mai mult, pilda celor mai mulţi dintre sfinţii vremilor de erezie ne arată că aceştia niciodată nu şi-au făcut “biserici separate”, ci în sânul bisercilor locale căzute stând au mărturisit Ortodoxia, cu preţul a mii şi mii de suferinţe şi chinuri, şi chiar cu preţul vieţii. Şi din jertfele lor a izvorât harul care, curăţind bisericile alunecate, le-au ridicat iar la mărturisirea luminoasă a Adevărului. Iar cele care nu s-au ridicat au fost nimicite de Însuşi Dumnezeu, prin mâna păgânilor războinici sau altă lucrare.
Repet, nu vreau să dau acum reţete, nici să intru în cea mai mică discuţie pe temă cu cineva, oricine ar fi. Nici n-aş fi spus acestea pe care le-am spus, dacă nu aş fi fost bombardat cu nenumărate mesaje de la câţiva oameni care au făcut, se pare, liste contabile interminabile cu “căderile din har” ale lui X şi Y, ceva cu totul în afara Tradiţiei Ortodoxe.
Ce bine ar fi fost dacă energia “mail-urilor” interminabil de lungi şi uluitor de numeroase ar fi fost cheltuită pe lucrări serioase! Ce bine era dacă în loc de asemenea “opere” s-ar fi făcut cercetări amănunţite, documentate şi serioase asupra lucrărilor CMB şi altor organizaţii de acelaşi fel, dezvăluindu-se limpede şi liniştit, nepătimaş, cu dragoste şi tristeţe, greşelile teologice şi celelalte asemenea. Asemenea lucrări ar scoate adevărul la iveală mult mai bine decât acuzele incoerente şi nepatristice care se tot vântură pe internet şi care, de mult prea multe ori, sunt “împodobite” de cuvinte ruşinoase pentru orice ucenic al lui Hristos, de judecarea şi osândirea aproapelui şi altele asemenea....
Fericitul Filotheos Zervakos despre cei care contesta Tainele de pe stilul nou, despre catolici si unirea “bisericilor”
Ne purtăm ca fiarele şi după aceea ne mândrim că suntem ortodocşi autentici…
“Nu sunt de acord cu acei creştini de stil vechi care predică şi trâmbiţează că Tainele celor de pe stilul nou nu sunt valabile, deoarece nu ţin calendarul vechi. Într-adevăr, n-ar fi valabile, dacă preoţii ar cere ca noul sau vechiul calendar să se pogoare din cer pentru a sfinţi Cinstitele Daruri; însă ei cheamă Sfântul Duh, care sfinţeşte Cinstitele Daruri şi credincioşii se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Ceea ce spun ei este o mare amăgire şi erezie. Vai preoţilor nevrednici, şi mai mult celor care au vrăjmăşii între ei. Sfinţii îngeri participă la sfintele slujbe şi Liturghii cu frică şi spaimă, în vreme ce noi, oamenii păcătoşi, ne purtăm ca fiarele şi după aceea ne mândrim că suntem ortodocşi autentici, pentru că mergem după calendarul vechi şi credem că asta e de ajuns ca să ne mântuim.
Hristos, care a venit în lume, nu ne-a învăţat despre calendarul vechi şi nou. Ne-a învăţat despre iubire, smerenie, blândeţe, răbdare, dreptate, înfrânare, cuminţenie. Citeşte Sfânta Evanghelie, izvorul adevărului şi luminii, şi vei vedea că nicăieri nu este scris despre calendare. Sfinţii Părinţi s-au sfinţit nu prin calendare, ci prin rugăciuni, posturi, privegheri şi alte nevoinţe, pe care le-au răbdat cu smerenie, pentru iubirea lui Dumnezeu. Şi cei ce se vor mântui, se vor mântui nu prin calendare, ci prin credinţa şi iubirea lor  pentru Dumnezeu şi prin faptele lor bune.
Oricum, dacă calendarul acesta nu te mulţumeşte, urmează-l pe cel vechi. Însă să nu te amăgească vrăjmaşul că te vei mântui deoarece eşti pe stil vechi. Hristos, când i-a trimis pe ucenicii Lui în lume, le-a spus: „Să propovăduiţi Evanghelia pe tot pământul” şi „Cel ce crede în asta se va mântui”. N-a zis: Să propovăduiţi vechiul calendar şi cel ce va crede în el se va mântui.
Domnul ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi să ne rugăm pentru cei ce ne calomniază şi ne ocărăsc. O parte a ortodocşilor o urăşte, o osândeşte şi o vorbeşte de rău, numind-o eretică, pe cealaltă parte. Nesocotesc cuvintele Domnului şi se numesc pe ei ortodocşi autentici! De vreme ce nu au iubire, nici ortodocşi nu sunt, nici nu se vor mântui. Căci pe cel ce n-are iubire, oricâte harisme ar avea – profetic, misionar etc. – nici chiar mucenicia nu-l mântuieşte“.
              (din: “Ne vorbeşte Părintele Filothei Zervakos”, Ed. Cartea Ortodoxa-Egumenita, 2007)
“..rau, foarte rau ca s-a facut schimbarea calendarului. Dar de la acest punct pana la punctul de a vedea calendarele ca dogme de credinta si sa legam de ele validitatea Tainelor si dobandirea mantuirii distanta este abisala“...
,,...Biserica, părinte Teodorite, este împărăţia harului, nu tribunal corecţional, nici Curte marţială. Ca atare, ea priveşte foarte departe şi cercetează mulţi factori înainte de a hotărî. Vrei un exemplu? Nu ştii cazul Fericitului Augustin? Învăţătura lui despre „predestinaţia absolută” este pe de-a-ntregul rău slăvitoare, iar aceasta nu este singura lui greşeală. Şi cu toate acestea Biserica, luând în considerare mulţi factori, niciodată nu l-a condamnat, deşi au trecut de atunci cincisprezece veacuri. Dacă ai fi trăit atunci şi ai fi văzut îngăduinţa Bisericii faţă de învăţăturile greşite ale lui Augustin, ai fi renegat-o şi ai fi ieşit din ea. Astăzi vei găsi şi vei înşira multe îndreptăţiri pentru această poziţie a Bisericii, dar să fi trăit atunci…
,,.. Greşeala iubiţilor stilişti nu a fost stăruinţa de a păstra vechiul calendar – şi ar fi putut să şi-l păstreze urmând exemplul celorlalte Biserici – ci greşeala lor este că ignorând şi dispreţuind poziţia Bisericii Greciei în Biserica Universală, ei au proclamat drept schismatică Biserica Greciei şi rupându-se de ea s-au făcut pe ei înşişi super-Biserică [cum s-a intamplat si cu stilistii desprinsi din Biserica Ortodoxa Romana – nota noastra]. Şi întreb: de vreme ce întreaga Biserică Ortodoxă nu a rupt din Trupul ei Biserica Greciei în ciuda schimbării făcute, „care dintre cele două părţi se află în armonie cu duhul Bisericii” (folosesc din nou cuvintele tale), cea care continuă împărtăşirea cu Biserica Greciei sau cea care s-a rupt de ea?...
       Extrase din cartea Par.Epifanie “Cele doua extreme, ecumenismul si stilismul“                         

Cuvant din Proloage, 20 iulie, la praznicul  Sfantului Prooroc Ilie Tesviteanul

Nu este nimeni pe pamant asemanator cu femeia cea rea de gura si nici o fiara nu este intocmai cu femeia cea inselatoare. Cine este mai rau, intre cele cu patru picioare, decat leul? Sau ce este mai cumplit decat sarpele, dintre taratoare. Si, totusi, nimic nu sunt toate acestea, fata de femeia cea rea de gura. Si, marturiseste, despre cuvintele mele, chiar Inteleptul Solomon, zicand: “Mai bine este a vietui cu leul impreuna, sau cu sarpele in pustie, decat a trai cu femeia cea rea de gura si certareata”. Sa nu socotesti ca Solomon a zis acestea fara de minte, pentru ca, si din fapte, vei pricepe acestea. De Daniil, in groapa, leii s-au rusinat, iar, pe dreptul Nabot, Isabela l-a ucis. Chitul pe Iona in pantece l-a pazit, iar Dalila, pe barbatul sau Samson, tunzandu-l, l-a dat celor de alt neam. Balaurii si viperele se temeau de Ioan Botezatorul in pustie, iar Irodiada, la ospat, i-a taiat capul. Corbii, pe Ilie, in pustie si in munte, il hraneau, iar Isabela, dupa darul cel de ploaie, pe Ilie la moarte hotarase sa-l dea. Si ce zicea ea: “Asa sa-mi faca mie Dumnezeu si acestea sa-mi dea mie, daca maine, in acelasi ceas, nu voi pune sufletul lui cu sufletul celor ucisi”. Si, temandu-se, Ilie a fugit, in pustie. Vai mie, Proorocul se teme de o femeie. Cel ce ploaia a toata lumea o purta pe limba sa si foc din cer a pogorat si morti a inviat. O, cat de rea este arma cea ascutita a diavolului! Pentru femeie, Adam a fost izgonit din Rai. Pentru femeie, David cel bland s-a inselat si l-a ucis pe Urie. Prin femei, diavolul l-a surpat pe Inteleptul Solomon, aducandu-l la calcare de Lege.
Femeia cea fara de rusine nu se sfieste de nimeni; nici pe preot nu cinsteste, nici de levit nu se rusineaza, nici de prooroc nu se teme. O, ce rautate. Femeia cea rea este mai rea decat toate rautatile. Daca este saraca, pe toti ii osandeste. Sau, de are bogatie, pe toti ii ocaraste. Indoita este rautatea si grea este viata, neimblanzita este fiara. Eu am vazut vipere neimblanzite, imblanzindu-se, si lei si ursi si rinoceri domesticindu-se, dar femeia rea, niciodata nu se imblanzeste. Mai bine este a bate fierul, decat a invata pe femeie rea. Deci, sa stiti aceasta, ca, cel ce are femeie rea, si-a luat plata pentru pacatele sale, pentru ca femeia rea niciodata nu se smereste. Fiind pedepsita, se indraceste, laudata, se inalta si nu stie sa pazeasca obiceiurile dragostei.
Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin                                       
                                                
    Pogorârea Duhului Sfânt
                               de Nicolae Triţoiu

Din înălţimi,azi,Duhul Sfânt,pogoară
Lumină lină, a vieţii comoară 
Să cerceteze Biserica lui Hristos 
În parte,pe fiecare drept credincios.

Nu ca atunci,la Cincizecimea străbună
Cu vuiet mare,ca de vânt şi furtună
Nu mai odihneşte,în chip de limbi de foc
Precum, peste apostoli,aflaţi la un loc.

Cei ce,promisiune sfântă,aşteptau 
Biserica lui Hristos,în suflet purtau 
Uniţi în cuget şi înălţând rugi de foc
Cu credinţa ,ce şi munţii,mută din loc.

De aceea,au primit,putere mare
Vorbind,în toate limbile,de sub soare
Nu bolborosind,ci în limba lor vorbeau
Şi toate neamurile,îi înţelegeau.

Umplutu-s-au,apostolii,de Duhul Sfânt
Şi parcă cerul,s-a pogorât,pe pământ
Biserică Sfântă,ei au întemeiat
Biserica Lui Dumnezeu, adevărat.

Atunci,când,plin de har,Petru a predicat
Trei mii de păgâni,într-o zi,s-au botezat
Împlinindu-se,ceea ce,Hristos,spunea:
,,Pe piatră,Eu,Voi zidi,Biserica Mea!”

Legea Domnului,apostolii,au plinit 
Vestea cea bună,ei au propovăduit
Răspândind creştinismul, Biserica Lui
Dincolo de marginile pământului.

Trecut-au, două mii de ani,de atunci
Şi noi,uitat-am.în credinţă,să fim prunci
Ne-am înrăit,înstrăinat şi separat 
Biserica apostolească,am scindat.

Avem,azi,în loc de biserici străbune
Secte,adunări,case de rugăciune
Culte,grupări,vechi sau nou protestatare
Prin schismă,zămislite,prin dezbinare.

Ce,de peste,o mie de ani,încoace 
Nu au încetat, prozelitism a face
Prin războaie,intrigi,şi daruri de prisos
Au rătăcit oile turmei lui Hristos

Convertit-au,neamuri idoleşti,păgâne
La eresuri şi la rătăciri creştine
Vedem,aici şi pronia Lui Dumnezeu
Ce răul,ştie-a folosi,planului Său.

În lume Vestea cea bună s-a răspândit
Toată suflarea, de Hristos,a auzit
Dar cum diavolul a răspândit,sămânţă
Puţini,cei ce,au primit,dreapta credinţă.

Azi,trăim.înfricoşată aşteptare
Căci veni-va, ziua Domnului,cea mare
Dar mai răsună ,în al inimii pustiu
Chemarea Duhului,ca un ecou tîrziu..
  
Treziţi-vă.deci,cei ce creştini,vă numiţi
Dar,de Biserica lui Hristos,despărţiţi
Căci,Domnul,v-a lăsat,timp de pocăinţă
Întoarceţi-vă,dar,la dreapta credinţă!

Duhule Sfinte,te rugăm,vino iară
Precum,la Cincizecime,odinioară
Ca prin har ,cu putere de sus, întăriţi
Să fie,fiii Tăi,cei trişti şi oropsiţi.

Să nu ne părăseşti.Împărate ceresc
Pe noi,poporul Tău iubit,drept creştinesc
Noi,turma cea mică,a Tatălui Cel Sfânt
Te chemăm,ca să ne fii,acoperământ!

Vino Viaţa noastră,dulce lumină
Şi cercetează ,făptura Ta de tină
Căci,doar cu Tine,Bunule Mângâietor
Suntem,în Împărăţia cerurilor

Fereşte-ne de răutăţi şi ispite
Izbăveşte-ne, de vrăjmaşi şi nevoi
Vino,Mângâietorule,Duhule Sfinte
Şi te sălăşluieşte,întru noi!

Nu uitaţi,scopul vieţii noastre,pe pământ
Este,de a dobândi Pe Duhul Cel Sfânt
Doar prin Fiul,de la Tatăl,Îl vom avea
De vom păzi poruncile din Legea Sa

În Biserica Sa,să ne sălăşluim
Să ne spovedim şi să ne împărtăşim
Cu suflet curat rugi fierbinţi, să înălţăm
Doar fapte de iubire,zilnic,să lucrăm!

Aşa de vom face,Duhul Sfânt vom primi
Şi sufletele noastre se vor mântui 
Sfinţenia vieţii primi-vom,în dar
Fii şi dumnezei,vom deveni,după har!

Învățătura Sfinților Părinți despre lucrarea Sfântului Duh în Biserică
În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu i-a părăsit pe aceştia nici după ce i-au nesocotit porunca, ci a ales cea mai bună modalitate de a-i scoate din robia păcatului. În acest scop, la plinirea vremii (Pr. prof. dr. Dumintru Stăniloae – CHIPUL NEMURITOR AL LUI DUMNEZEU – Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 284-293), Dumnezeu a trimis în lume pe Însuşi Fiul Să ca să refacă legătura dintre El şi oameni, care a fost ruptă prin neascultarea poruncii dumnezeieşti. Iată, ce ne spune Sfântul Apostol Pavel în această privinţă: ,,Iar când a venit plinirea vremii (termenul hotărât de Dumnezeu pentru ca realitatea divină a planului Său mântuitor să devină realitate concretă), Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (GALATENI 4,4-5).
Prin Întrupare, viaţa de ascultare, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Fiului lui Dumnezeu ca Om a fost pusă temelia mântuirii noastre (Idem – TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ – vol. 2, Bucureşti, 1978, p. 195). Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este Acela Care ne-a adus MÂNTUIREA OBIECTIVĂ, adică ÎMPĂCAREA cu Tatăl Cel ceresc. Mântuirea noastră propriu-zisă, adică MÂNTUIREA SUBIECTIVĂ, se înfăptuieşte însă abia prin sălăşluirea în noi a lui Hristos cu Trupul purtat de El, Înviat şi înălţat şi deplin pnevmatizat sau umplut de Duhul Sfânt şi devenit astfel desăvârşit transparent (Ibidem). De aceea, acelaşi Sfânt Apostol adaugă: ,,Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu L-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului Său care strigă: Avva, Părinte! (Aramaicul abba înseamnă părinte. Cuvântul a intrat în limba română prin grafia, adică scrierea greacă avva, folosit şi astăzi în limbajul monahal. Expresia a intrat în cultul liturgic al primilor creştini; ea le amintea că Însuşi Iisus a folosit-o în rugăciunea din grădina Ghetsimani (MARCU 14,36). (GALATENI 4,6).
Prin urmare, la actul mântuirii noastre, alături de Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul, participă şi cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi şi anume, SFÂNTUL DUH. Acesta este pomenit de Sfânta Scriptură chiar pe prima pagină, când ni se vorbeşte despre creearea lumii, astfel: ,,Dar pământul era nedesluşit şi ne-mplinit; şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu (În limba greacă, acelaşi cuvânt pneuma, înseamnă şi ,,vânt” şi ,,duh”. Aşadar, este vorba aici de mişcarea aerului care va face posibilă ivirea pământului, dar şi de Duhul dătător de viaţă al lui Dumnezeu.) Se purta pe deasupra apelor (FACERE 1,2).
Biserica ne învaţă că Sfântul Duh este DUMNEZEU ADEVĂRAT, ca şi Tatăl şi Fiul. El PURCEDE din Însăşi fiinţa Tatălui, are aceleaşi însuşiri şi lucrări dumnezeieşti ca şi Tatăl şi Fiul şi I Se aduce aceeaşi ÎNCHINARE ca Tatălui şi Fiului. Sfinţii Părinţi au definit în SIMBOLUL CREDINŢEI pe Sfântul Duh ca: ,,Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci (Prof. Nicolae Chiţescu – SFÂNTUL DUH SFINŢITORUL: LUCRAREA LUI ÎN BISERICĂ ŞI ÎN LUME – în vol. – ÎNDRUMĂRI MISIONARE – coord. Pr. prof. dr. Dumitru Radu, Bucureşti, 1986, p. 361-367). Prin urmare, Duhul Sfânt este Domnul de viaţă făcător căci, împreună cu Tatăl şi cu Fiul creează şi stăpâneşte toate şi îndeosebi pentru că dă oamenilor viaţă duhovnicească, împărtăşindu-le harul dumnezeiesc câştigat de Mântuitorul, prin care îi curăţeşte şi îi sfinţeşte, pregătindu-i pentru viaţa veşnică.
Sintetizând întreaga învăţătură a Bisericii privitoare la Sfântul Duh, SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN spune următoarele: ,,De asemenea, credem şi în Unul Sfânt Duh, Domnul şi Făcătorul de viaţă, Care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi Fiinţă şi coetern. Credem în Duhul Cel din Dumnezeu, Cel Drept, Cel Conducător, Izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei. El este şi Se numeşte Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul, nezidit, Atotstăpânitor, Atoatelucrător, Atotputernic, nemărginit în putere… în toate asemenea Tatălui şi dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zideşte prin El Însuşi, dă fiinţă universului, sfinţeşte şi ţine. Enipostatic, există în propria Lui Ipostază, nedespărţit şi neseparat de Tatăl şi de Fiul, având toate câte are Tatăl şi Fiul, afară de nenaştere şi naştere” (Sfântul Ioan Damaschin – DOGMATICA – trad. de Dumitru Fecioru, 1938, p. 28). Şi mai departe, tot SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN spune: ,,Duhul Cel Sfânt este Dumnezeu; El stă la mijloc, între Cel Nenăscut şi Cel Născut şi este unit de Tatăl prin Fiul. Se numeşte Duh al lui Dumnezeu, Duh al lui Hristos, Minte a lui Hristos, Duh al Domnului, Însuşi Domn, Duh al adopţiei, al adevărului, al libertăţii, al înţelepciunii – căci este Făcătorul tuturor. Prin Fiinţa Lui umple toate, ţine toate, umple lumea cu Fiinţa Lui şi este de necuprins de lume din pricina puterii Lui… Dumnezeu este şi Duhul Cel Sfânt, putere sfinţitoare, enipostatică, purcede în chip nedespărţit din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul” (Ibidem, p. 49-50).
Dacă MÂNTUIREA OBIECTIVĂ ne-a fost adusă de către Iisus Hristos, Care este Dumnezeu Mântuitorul, însuşirea acesteia se face prin Sfântul Duh – Dumnezeu Sfinţitorul – Care ne conduce pe calea adevărului, ajutându-ne să ni-L încorporăm pe Hristos. În acest sens, tot SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN ne spune foarte limpede că ,,unirea lui Dumnezeu cu oamenii se realizează prin Sfântul Duh”. Prin Sfântul Duh, Hristos devine transparent în oameni, aşa încât mântuirea credincioşilor nu este altceva decât extinderea lui Hristos în ei, încorporarea lor în Hristos, asimilarea lor treptată cu umanitatea înviată şi înălţată la ceruri a lui Hristos. Iar această încorporare se săvârşeşte tocmai prin lucrarea Sfântului Duh în Biserică, ea însăşi fiind extinderea lui Hristos în umanitate prin Sfântul Duh.
Biserica însăşi a fost întemeiată de către Iisus Hristos: ,,Şi Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Relaţia semantică Petru-piatră din acest verset este următoarea: În limba greacă, primul termen este substantiv de gen masculin: o petros şi înseamnă ,,piatră” în sens generic, materie pietroasă, simbol al durităţii – tare ca piatra – sau al insensibilităţii – inimă de piatră -, dar piatră mobilă, cu dimensiuni între pietricică şi pietroi; al doilea termen e substantiv de gen feminin: e petra şi înseamnă eminamente ,,stâncă”, aceasta fiind simbol al imobilităţii – ,,neclintit ca o stâncă” – sau al inflexibilităţii – ,,voinţă de stâncă”. Aşadar, traducerea riguros exactă a textului grec este: ,,tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea”, dar, în acest caz, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte în virtutea căreia Iisus i-a schimbat numele lui Simon în Petru. Consecinţa exegetică este aceea că expresia ,,pe această piatră – epitavte te petra” nu se referă la persoana lui Petru, ci la mărturisirea acestuia din versetul 16, ca temeilie a Bisericii lui Hristos. De altfel, adresându-i-Se lui Petru, Iisus fusese cât se poate de limpede: ,,pe această piatră – stâncă – voi zidi Biserica Mea”, nu: Biserica ta.) şi porţile iadului nu o vor birui” (MATEI 16,18), prin Jertfa de pe Cruce: ,,Drept aceea, luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi (Acesta este text clar despre existenţa episcopatului ca treaptă harică, prin venirea şi lucrarea Sfântului Duh. Literal, grecescul episkopos înseamnă supraveghetor. Imaginea de totdeauna a episcopului a fost aceea a unui păstor care veghează asupra turmei sale.), ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câştigat-o cu însuşi sângele Său (Aici, evident este vorba de sângele lui Hristos, dar textul vrea să pună în lumină deofiinţimea dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul)” (FAPTELE APOSTOLILOR 20,28). Dar ca realitate istorică sau ca instituţie divino-umană, de mântuire a credincioşilor, Biserica este opera Sfântului Duh. Ea a devenit realitate istorică, văzută, prin Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, fapt pentru care se şi spune că Biserica începe la Rusalii, prin Pogorârea Sfântului Duh.
După pogorâre, Duhul Sfânt rămâne nedespărţit de Biserică. El rămâne în Biserică, o umple şi o construieşte, fiind izvorul ei permanent de viaţă duhovnicească. ,,Spun că Duhul Sfânt rămâne în Biserică, nu trebuie să înţelegem că Biserica ar putea fi Biserică fără Duhul Sfânt. Duhul este constitutiv pentru Biserică. Prezenţa Duhului Sfânt în ea deosebeşte Biserica de orice altă comunitate omenească. Biserica este acea comunitate omenească în care trăieşte Hristos, prin Duhul Sfânt” (Pr. prof. Vasile Mihoc – BISERICA, ORGANUL DE MÂNTUIRE ŞI DE SFINŢIRE A CREDINCIOŞILOR – în ÎNDRUMĂTOR PASTORAL, MISIONAR ŞI PATRIOTIC, vol.X, Alba Iulia, 1986, p.24).
                          de Pr. Prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă cu filia Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

     Predica Părintelui Cleopa Ilie la Duminica Pogorârii Duhului Sfânt.
Iubiți credincioși,
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinților Apostoli la Duminica pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism.
Într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar și un semn numai pentru începutul creștinismului ca să-i convertească mai ușor pe necredincioși (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat și marele dascăl și luminător a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice:
tnr_800x800_20195_rusalii
“Pentru care pricină a fost dat și luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși.
Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioși, ci ca unor necredincioși, ca să devină credincioși”. În acest sens zice marele Apostol Pavel: “Limbile sunt spre semn, nu credincioșilor, ci necredincioșilor“ (I Corinteni 14, 22).
Iubiți credincioși,
Până aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos și totodată v-am arătat și pricina pentru care a încetat, ca să știți și să puteți spune și la cei rătăciți de la dreapta credință, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.
Dar oare, frații mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care
evangelical
a fost la începutul creștinismului? Nicidecum. Căci acești pretinși vorbitori în limbi fac niște bolboroseli și nimenea nu înțelege ce spun și așa înșeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi știm că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunțarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfânta Scriptură este vorba de “limbă” sau de “limbi”. Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încâlcite și gângave nu pot fi numite “limbi”, câtă vreme sunt neînțelese și fără nici o rânduială.
Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu își descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemână limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun și cel mai potrivit pentru a ne face să înțelegem tot ce El ne descoperă. Or, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decât ne-ar lămuri.
Acești oameni zic că nu sunt înțeleși când vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu și că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învățăm că cei insuflați vorbeau limpede, pe înțeles și oamenilor și lui Dumnezeu, uneori putând fi înțeleși, iar alteori nu, în funcție de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor și au fost înțeleși pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).
În Corint însă cei insuflați nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în față decât localnici neștiutori de alte limbi și de aceea nimenea nu putea înțelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvânt, că cel ce vorbește în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine pe care nu le pot înțelege fără tălmăcire.
Fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el. Dar prezența Duhului Sfânt nu se dovedește numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețele, înfrânarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are și pe Duhul Sfânt.
Oare noi ortodocșii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puțin decât alți creștini? A spune așa ceva înseamnă a osândi pe alții din mândrie și a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obișnuit, ci unul deosebit și nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanți l-au socotit drept o condiție a mântuirii? Apostolul zice: “Oare toți vorbesc în limbi?“ (I Corinteni 12, 30). Deci și cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creștini în comunitatea creștinilor adevărați întrucât nu toți creștinii au aceleași daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toți să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înșiși nu au folosit darul vorbirii în limbi, decât în cazuri extraordinare când a avut un anumit rost, cum a fost pogorârea Duhului Sfânt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut și nouă tuturor.
Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) și mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile și sunetele nearticulate precum și cuvintele încâlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgâne în fața zeului Dionisos și cu ale ereticilor montaniști, gnostici și țuackeri de mai târziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.
Așadar, fraților, să știți că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, și îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creștinismului.
Iubiți credincioși,
Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită și Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere și la zece zile de la Înălțarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, “Care din Tatăl purcede”, cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvârși opera de răscumpărare și mântuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi:
În alt loc Mântuitorul iar făgăduiește Apostolilor, și prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfânt, zicând:
Iar scopul trimiterii Sfântului Duh pe pământ ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând:
Deci ce trebuie să știm noi despre Sfântul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl și că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălțarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pământ la zece zile după Înălțarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, când S-a înălțat la cer, a zăbovit câte o zi la fiecare din cele nouă cete îngerești pentru a le înnoi și bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinți Părinți, după ce Fiul S-a așezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfânt în lume.
De ce se numește Sfântul Duh “Mângâietorul” și “Duhul Adevărului”? Pentru că Duhul Sfânt mângâie pe creștini cât sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc și cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve și pe cei bolnavi și pe bătrâni. Duhul Sfânt mângâie și întărește în credință și în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri și își dau viața pentru Hristos. Duhul Sfânt mângâie pe credincioși, pe călugări și pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii și al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi și din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfânt mângâie inimile celor smeriți și râvnitori pentru Hristos și mustră prin conștiință pe cei păcătoși care nu se pocăiesc.
Duhul Sfânt se numește “Duhul Adevărului” pentru că prin El se mărturisește și se apără dreapta credință pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vestește Sfânta Evanghelie în lume, se inspiră sfinții, proorocii, ierarhii, preoții și cuvioșii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare și povățuiesc sufletele pe calea mântuirii. Pe toate le sfințește, le îndreptează și le călăuzește “la tot adevărul” Duhul Sfânt, care rămâne cu noi “în veac”, adică și pe pământ și în cer, după mutarea noastră la cele veșnice. Duhul Sfânt “va mărturisi” despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul și Judecătorul lumii și “va vesti”, adică va descoperi celor aleși tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfânt va mustra și va vădi necredința celor lepădați de Dumnezeu, eresul și reaua credință a sectelor rupte din sânul Bisericii, ca și răutatea păcătoșilor robiți de păcate și nepocăiți.
Dar de ce a venit Sfântul Duh Duminica și în chip de limbi de foc s-a așezat pe capetele Sfinților Apostoli aflați în foișorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintâi a săptămânii, și tot Duminica pe la orele nouă dimineața S-a coborât Duhul Sfânt peste Apostoli, ca să sfințească această zi, ca zi de odihnă veșnică a creștinilor în locul sabatului Legii Vechi și să ne îndemne Duminica dimineața, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie și cuvântul de învățătură din Evanghelie.
Limbile de foc ce s-au așezat peste Apostoli “ca un vuiet și suflare de vânt ce vine repede“ (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfânt ce avea să ardă toată necredința, tot eresul și păcatul în lume.
Prin limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au sfințit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica și urma să se hirotonească diaconi, preoți și episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvârșească cele șapte Taine ale Bisericii și să se reverse peste creștini harul mântuitor al Duhului Sfânt.
Iubiți credincioși,
Iată cât de mare este praznicul de astăzi! S-a înălțat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să ne sfințească, să ne călăuzească, și să lucreze mântuirea sufletelor noastre. Noi toți care ne închinăm cu dreaptă credință Preasfintei Treimi, ne împărtășim cu harul Duhului Sfânt prin cele șapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar și fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfântul Mir primim pecetea harului Duhului Sfânt.
Prin spovedanie ne spălăm și ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul și Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mântuitor al Duhului Sfânt. La fel și ultimele trei Taine și mai ales Preoția, ne împărtășesc în viață harul mântuirii, prin care ne curățim, ne iluminăm și ne sfințim în Hristos.
Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfânt care este în noi de la botez, prin păcate.
Nici să alungăm pe Sfântul Duh de la noi prin necredință, mândrie, desfrânare, ucidere și mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greșit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt. Spovedania și Sfânta Împărtășanie ne ajută în viață cel mai mult la mântuire. Să nu le amânăm la bătrânețe, ca să nu murim așa, că nu ne putem mântui fără dezlegarea păcatelor și fără Trupul și Sângele lui Hristos.
Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfânt de la noi. Să ne ferim de adunări și învățături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfânt. Vrem să știm tainele credinței? Să citim cărți sfinte și să cerem sfatul preoților. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie și lacrimi și să lăudăm pe Dumnezeu acasă și în Biserică.
Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinții din cer și cu oamenii de pe pământ. Rugăciunea este cea mai prețioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfânt. Vrem să biruim răutatea lumii și a diavolului? Să iubim curat pe toți oamenii, să iertăm și să ajutăm după putere pe toți. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfânt? Să rostim zilnic rugăciunea “Împărate ceresc, Mângâietorule”. Vrem să lăudăm cu toții îngerii și cu toți sfinții pe Preasfânta Treime? Să cântăm adesea “Sfinte Dumnezeule”, lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Amin. 
                     Calauze spre iad cu Biblia in mana

 Există o reală similitudine între „propovăduire” şi strategiile de marketing. Iar primii clienţi se recrutează din rândul celor care, necălcând pe la biserică, nu ştiu în cine, de ce şi cum să creadă.
Pentru grupările religioase neoprotestante, recunoscute sau nerecunoscute angajate în atragerea de noi membri, România a devenit un teren numai bun pentru „evanghelizare”. Sub adăpostul legilor „moderne şi democratice” (în legea cultelor nu există cuvântul „prozelitism”), „misionarii” creştini aparţinând diferitelor denominaţiuni răspândesc cu asiduitate, prin cele mai diverse mijloace, idei, teorii şi practici care contrastează într-un mod flagrant cu duhul şi adevărul creştinismului autentic.
Fondul pe care s-a instalat, imediat după 1989 această efervescenţă sectară este, dincolo de legislaţia defectuoasă, lipsa de atitudine a majorităţii creştinilor ortodocşi, care nu şi-au asumat conţinutul credinţei şi nu au curajul mărturisirii.
De unde lipsa de atitudine? Mai întâi de toate este uşor observabilă o adâncă necunoaştere a cuvântului lui Dumnezeu şi a învăţăturii de credinţă ortodoxă, perpetuată pe fondul unei părăsiri în fapt a Bisericii. Este normal ca aceia care nu calcă pe la biserică să nu ştie în cine, de ce şi cum să creadă, şi să se simtă depăşiţi şi frustraţi atunci când sectarii îi înfruntă în cuvânt cu versete biblice, pe care le
mânuiesc cu repeziciune şi precizie.
Ortodocşii onorifici „neîmbisericiţi” - sau mai degrabă „dezbisericiţi”- nu pot lua atitudine, pentru că nu iubesc Biserica şi nu-i doare atunci când aceasta este hulită în auzul lor. Nu cunosc inamicul, pentru că încă nu s-au angajat în lupta împotriva diavolului; nu se simt jigniţi atunci când este atacat fără scrupule fundamentul credinţei lor, pentru că nu-l cunosc şi nu îl preţuiesc.
Un alt motiv care explică lipsa de atitudine împotriva manipulării neoprotestante este criza de moralitate prin care trece societatea. Acolo unde „se dă ceva” mulţi aşteaptă cu mâna întinsă şi uită de toţi şi de toate. Interesul egoist al „insului” fără de Dumnezeu depăşeşte orice raţionament. Nu sărăcia îl împinge la casa de adunare, ci caracterul interesat şi duplicitar, consolidat în timp. Este evident că neoprotestanţii se folosesc de momeli. Aici este punctul lor forte.
Exemplele negative şi foarte mediatizate pe care, din păcate, le furnizează societăţii oameni ai Bisericii, clerici şi mireni, sunt de asemenea folosite într-un mod predilect şi manipulator de către toţi sectarii. Toate societăţile religioase cu caracter neoprotestant cultivă o proprie imagine respectabilă, nu neapărat prin moralitate exemplară, ci prin camuflarea sistematică şi eficientă a lipsurilor şi defectelor.
Mai mult decât prin popularizarea concepţiilor religioase proprii, orice eterodox se distinge prin intoleranţă religioasă şi desconsiderare a convingerilor celuilalt. Există o reală similitudine între „propovăduire” şi strategiile de marketing. Înarmaţi cu materiale de colportaj ideologic,de un aspect grafic ireproşabil, comercializează idei, după ce iniţial au făcut o tranzacţie păguboasă: şi-au vândut sufletul.
În faţa acestui val de agresiuni eterodoxe nu trebuie să fim pasivi şi să ne lăsăm manipulaţi. Credinţa se învaţă, se trăieşte şi se mărturiseşte. Nu putem fi chiar atât de nepăsători încât să tăcem cuminţi atunci când ni se pune broşurica în braţe sau când suntem invitaţi la o discuţie care începe cu clasica întrebare: „Eşti sigur că eşti mântuit?”. Nu trebuie să tăcem atunci când pe stradă sau în scara de bloc ne întâlnim cu răsfoitorii de Scripturi care ne cred nişte tribali în ale credinţei. Nu trebuie să îi lăsăm să facă ce vor. Un refuz categoric şi argumentat, formulat în puţine cuvinte şi evitarea de „discuţii”, însoţite de o invitaţie călduroasă la biserică, de pildă, chiar dacă nu îi întoarce la credinţă, le mai taie totuşi din elan. Important este să avem o atitudine prin care să ne arătăm într-un mod cât mai vizibil dezaprobarea faţă de ceea ce fac aceşti oameni, pe care Părintele Arsenie Boca îi numea într-un mod plastic: „Călăuze spre iad cu Biblia în mână”. Este o trădare a credinţei să asculţi pe sectari cum îşi bat joc de ea, sub ochii tăi. Este un act firesc şi binecuvântat să le arăţi prin faptele tale, prin viaţa ta şi prin mărturisire că au greşit calea. 
                                         preluat de pe  www.constiintaortodoxa.ro   
                                         
    Înscrierea elevilor la ora de religie este o mărturisire a  Mântuitorului nostru Iisus Hristos,în vremurile pe care  le trăim astăzi.                            

Omenirea este sociabilă şi religioasă de când o cunoaşte istoria. Statul este forma superioară, cea mai înaintată şi cea mai largă, a organizaţiei sociale, dar Statul a avut, de când ştim, şi preocupări religioase. Religiile anterioare creştinismului, erau culte naţionale, religii de stat. Era adică în general admis că religia este un bun şi un drept natural, un patrimoniu al fiecărui popor, şi, anormal ar fi fost să existe popor fără religie şi stat indiferent ei. Nu poate fi condus fără criterii religioase şi morale Statul unui popor creştin. („Misiunea creștină a Statului” – Prof. univ. Teodor M. Popescu)
Împotriva religiei nu se ridică decât oamenii care au pierdut simţul mai adânc al realităţilor. Cu cât omul ajunge să se cunoască mai bine pe sine, să cunoască viaţa şi oamenii, cu atât mai mult va înţelege esenţa şi rostul religiei. Stanley spunea la sfârşitul vieţii, în autobiografia sa:
Numai cu ajutorul convingerilor religioase putem ajunge la un progres adevărat şi esenţial. Ele ne dau trup, măduvă şi putere; fără ele, aşa numitul progres e găunos şi fără durată. Fără credinţa în Dumnezeu suntem bătuţi de talazuri pe un ocean de nesiguranţă. Căci ce-i pământul nostru faţă de imensitatea universului, de lumile din spaţiul fără de margini! Peste întinderea imensă a nemărginirii, în care închipuirea omului cel mai înţelept nu ajunge decât până la un crâmpei ridicol de mic, domneşte spiritul atotputernic al lui Dumnezeu. Spre Dânsul mă îndrept, izvorul şi puterea puterilor! („Îndrumarea vieţii”  Dr. Fr. W. Forster)
„Oricine va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”. (Matei 10, 32-33)
Înscrierea elevilor la ora de religie este o mărturisire a Mântuitorului nostru Iisus în vremurile pe care le trăim astăzi!     (www.doxologia.ro)
                                                                                                                                   
                                                             Despre post

Postul este reţinerea,de bună voie, de la anumite mâncăruri „de dulce"(carne,lapte,ouă,brânză şi derivatele lor) precum şi la gânduri,cuvinte şi fapte rele cu scopul de a ne ruga mai mult lui Dumnezeu, de a ne pocăi, a ne spovedi şi a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului.
El este o jertfă trupească care cere a fi unită cu rugăciunea şi milostenia, cu darurile de tămâie, lumânări, etc, aduse la altar, precum şi metaniile, închinăciunile, etc, toate laolaltă alcătuiesc închinarea datorată de trup, ca jertfă Domnului. Jertfa Domnului se ridică la cel mai înalt grad, numai când sufletul se curăţeşte prin înfrânarea de la orice răutate acoperind totul cu rugăciunea şi cu gândirea cea curată spre slava lui Dumnezeu. Postul este semnul, simbolul că iubim pe Dumnezeu care n-are nevoie de postul nostru, ci, noi avem nevoie de post fiindcă el este mijlocul cel mai bun de a ne birui pe noi inşine şi pe temeiul acestei biruinţi, vom birui şi lumea pusă în slujba păcatului şi uneltirile diavolului. "Acest soi de draci, nu iese decât cu post şi rugăciune". (Matei 17, 21).
Postul este,totodată, mărturie a legăturii noastre harice cu Dumnezeu.
Porunca postului a fost dată în Rai,lui Adam,după ce a creat prima pereche de oameni,pe Adam şi Eva “Iar din pomul cunoştinţei binelui şi al răului să nu mănânci,căci,în ziua în care vei mânca din el,vei muri,negreşit”(Fac.2,17),
Acest pom avea un dublu simbol: al dependenţei faţă de Dumnezeu şi al avertizării că în ziua în care vor mânca, vor amesteca binele cu răul şi vor muri cu trupul. Dacă Adam şi Eva ar fi postit, n-am mai fi avut nevoie de postul de acum. Adam, nesocotind porunca Divină, a amestecat binele cu răul, porunca lui Dumnezeu de a nu mânca şi ispita diavolului de a mânca, rezultând păcatul care a adus blestemul lui Dumnezeu şi moartea trupească. (Rom. 7, 13) Astfel, Adam şi Eva au pierdut, prin MÂNDRIA MINŢII şi POFTA TRUPULUI, comuniunea harică cu Dumnezeu, fiind dezbrăcaţi de haina cea ţesută de Dumnezeu - cămaşa Duhului Sfânt, care i-a protejat până la acea dată împotriva greutăţilor vieţii. Lumea si hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu, si numai daca sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naste viata. Hrana in sine nu are viata. Dumnezeu este viaţa şi izvorul vieţii.Marea tragedie a neamului omenesc rezidă din nesocotirea acestui adevăr de către strămoşii noştri Adam şi Eva.Ispitiţi şi vrăjiţi de vătre diavol ei au crezut că hrana are viaţa în sine şi că,mâncând din pomul oprit(călcând postul poruncit de Dumnezeu),vor avea viaţă în sine şi vor şti toate tainele lui Dumnezeu.
Astfel,lumea, hrana au devenit dumnezeii lor.Iar ei au devenit din oameni liberi sclavi ai acestor idoli începători care sunt lăcomia pântecelui şi lumea înconjurătoare cu toate poftele şi ,,modele”ei,care, din momentul pedepsirii lor şi blestemului divin,a intrat în puterea diavolului. Iată,de ce,toate generaţiile de oameni care s-au succedat de la Adam încoace,inclusiv noi cei ce trăim în prezent suntem sclavii hranei şi ai tentaţiilor păcătoase ale lumii.Cu alte cuvinte trăim încă după trup aşa cum spune Sf.Ap.Pavel.Desigur ne afirmăm credinţa şi originea în Dumnezeu dar,, Dumnezeu nu aste viaţa noastră,hrana noastră,conţinutul atotcuprinzător al vieţii noastre. Noi mancam pentru a fi vii, dar nu suntem vii in Dumnezeu. Acesta este pacatul tuturor pacatelor. Acesta este verdictul mortii pronuntat in viata noastra.”(Alexander Schmemann,“Postul cel Mare“,Editura Doris,Bucuresti, 1998)
Doar Dumnezeu mai putea să salveze pe om din robia păcatului şi a morţii.Şi din marea Sa iubire de oameni nu a ezitat să o facă trimiţând ca jertfă de ispăşire a păcatelor lumii pe Însuşi Fiul Său Cel Întrupat,pe Mântuitorul Iisus Hristos,Noul Adam care vine să repare stricăciunea adusă în ordinea vieţii şi să readucă pe om la adevărata viaţă în Dumnezeu.El a început această sublimă operă de restaurare a omului prin post: Si dupa ce a postit 40 de zile si 40 de nopti la urma a flamanzit”(Matei 4, 2).
Foamea este acea stare fiziologică a omului căzut prin care avem nevoie urgentă de hrană,este momentul repetat zilnic în care înţelegem că nu avem viaţă în noi înşine şi că,de fapt,viaţa noastră depinde de pronia şi mila lui Dumnezeu. Şi fiindcă foamea este timpul cel mai propice ispitei,aşa cum a venit la Adam şi Eva în rai Satana a venit şi la Hristos în pustiul Carantaniei,încercând să-L ispitească
Dar ,spre deosebire de Adam,Hristos a respins aceasta ispita si zis: ,,Omul nu va trai numai cu paine, ci si cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“. El e refuzat sa accepte acea minciuna de dimensiuni cosmice pe care Satana a impus-o lumii, facand din ea un fundament pentru intreaga noastra vizune asupra lumii, asupra stiintei, a medicinei si, probabil, chiar a religiei. Iată cum,Hristos a refacut acea relatie dintre hrana, viata si Dumnezeu, pe care Adam a rupt-o si pe care noi,după douâ mii de ani, inca o mai rupem in fiecare zi
In biserica primara, postirea a insemnat intotdeauna abstinenta totala, o stare de foame, impingand trupul la extrema.Dar primii creştini împleteu foarte strâns,postul cu rugăciunea şi milostenia
Căci, fara efortul duhovnicesc corespondent, fara a ne hrani cu Realitatea Divina prin rugăciune, fara a descoperi dependenta noastra totală de Dumnezeu ,postirea fizica nu este numai lipsită de sens dar este chiar periculoasă,poate fi chiar si sinucidere Din acesta cauza, mai intai de toate avem nevoie de o pregatire duhovniceasca pentru efortul postirii. Aceasta se realizeaza prin cererea noastra de ajutor catre Dumnezeu facand din postul nostru un post Teocentric. Adică postim pentru Dumnezeu,pentru a redescoperi trupul nostru ca templu al prezentei Lui.
Iată de ce ,conştienţi fiind ,de acum, că ne-am îmbolnăvit şi murim din neascultare faţă de Dumnezeu trebuie să ne vindecăm şi să dobândim făgăduinţa învierii prin ascultarea de Dumnezeu şi prin post.
Trebuie de asemenea să precizăm că fără iertare,un creştin adevărat, nu poate incepe postul. Petru, cel căruia i s-a dat autoritate apostolică cerească, a spus: "Doamne, de câte ori va gresi fratele meu fată de mine si eu îl voi ierta? Oare până de sapte ori? Iisus i-a zis: Nu-ti spun ca până de sapte ori, ci până de saptezeci de ori câte sapte." (Matei 18. 21-22). Iertarea este cel mai mare efort al credintei in Dumnezeu si al iubirii de oameni si care necesita o stapanire de sine si o biruinta morala fara de asemanare. Cu privire la aceasta virtute se potriveste bine proverbul care sustine ca "mult mai merituos este pentru om de a se invinge pe sine insusi decat de a birui armate intregi".
Dupa Sfanta Scriptura, iertarea se extinde asupra tuturor oamenilor, deci si a vrajmasilor, desigur, in anumite imprejurari si conditii.
Importanta si puterea imperativa a iertarii crestine decurge deci chiar din rugaciunea Tatăl Nostru,pe care ne-a lasat-o ca exemplu Domnul nostru Iisus Hristos, ea fiind nu numai un sfat, ci o porunca ce nu se poate inlatura fara a pune in primejdie insasi mantuirea sufletului credincios. De aceea Mantuitorul intareste aceasta porunca prin cuvintele: "Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre." (Matei 6, 15).
Un exemplu edificator, pentru completarea textului de mai sus, este textul cu femeia pacatoasa, pe care poporul se pregatea s-o ucida cu pietre, dar Mantuitorul, salvand-o de la moarte, i-a zis: Nu te osandesc nici Eu. Du-te si de-acum sa nu mai pacatuiesti!" (Ioan 8, 11). Iertarea este deci conditionata de indreptare: "De-acum sa nu mai pacatuiesti". Vindecand slabanogul de la Vitezda, Mantuitorul ii porunceste: "Iata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau." (Ioan5,14).
Dupa ce toate acestea sunt spuse, trebuie totusi sa amintim ca oricat de limitata ar fi postirea noastra, daca este o postire adevarata, va conduce catre ispita, slabiciune, indoiala si tulburare. Altfel spus, va fi o adevarata lupta si probabil ca vom cadea de multe ori. Dar adevarata descoperire a vietii crestine ca lupta si nevointa O credinta care nu a biruit indoielile si ispita este rar o credinta adevarata. Din pacate, in viata crestina nu este posibil nici un progres fara amara experienta a caderilor. Prea multi incep postirea cu entuziasm si renunta dupa prima cadere. Daca dupa ce am cazut si ne-am supus poftelor si patimilor noastre reluam totul de la capat si nu renuntam indiferent de cate ori cadem mai devreme sau mai tarziu, postirea noastra va purta roadele sale duhovnicesti. Asadar, este mai bine si mai sigur sa incepem de la un minimum – doar cu putin peste posibilitatile noastre firesti – si sa crestem efortul nostru putin cate putin, decat sa incercam sa sarim foarte sus la inceput si sa ne rupem cateva oase cand revenim la pamant. Vremea postului este vreme de luptă pentru a înfrânge mândria minţii prin smerenie, mânia prin iertare şi lăcomia trupului prin înfrânare.
Nu orice post este post religios, ci numai acela care se face intru numele Domnului si dupa legea lui Dumnezeu asa cum a primit-o Adam (Fac. 2, 16.-17; 3, 2-6) si au invatat proorocii (Lev. 19, 29-31; Is. 68, 1-6; Ioil 2, 12-16) si l-au practicat Sfintii (Ex 18; III Regi 19,8; Matei 4, 2; Luca 2, 37). Sf. Ioan Botezatorul a postit in continuu (Matei 3, 4; Marcu 1, 6). Iisus a poruncit limpede ca sa postim si cum sa postim (Matei 6,16-18; Luca 21-34). Apostolii au postit si s-au rugat (F.Ap.13,3;14, 23; I Cor.7,5;II Cor.11, 27).
Deci, orice crestin trebuie sa fie convins că postul este poruncă divină primordială, sa-l respecte in convingerile sale si sa-l practice atat cat darul credintei si puterile il ajuta ferindu-se de a-l defaima, intrucat el este lăsat nouă de Dumnezeu, cu scopul de a ne infrana trupul de la patimi, a ne smeri sufleteste si a ne face mai buni intru pocainta si rugaciune spre mantuirea noastra si slava Lui Dumnezeu.
Cei ce se plâng că nu pot posti o fac din două motive: fie că nu înţeleg rostul postului, fie că sunt bolnavi sufleteşte şi nu vor să pornească pe calea însănătoşirii morale. Acei oameni care nu postesc nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să realizeze lucrări duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă ajutorul lui Dumnezeu. Dacă nu vor să postească de voie vor posti de nevoie fiindcă Dumnezeu va trimite asupra lor multe necazuri şi pagube,apoi boli cronice grave şi îndelungate. Iar dacă şi atunci vor cârti şi se vor dovedi necredincioşi şi împietriţi la suflet atunci vor pierde chiar mântuirea lor.
Iată de ce,se poate afirma că nimeni nu se poate mântui fără să ţină posturile rânduite de Biserică. Cel care nesocoteşte porunca postului fără motive îndreptăţite de vârstă, sănătate şi condiţii de muncă, este călcător de poruncă dumnezeiască. Aici doresc să adresez un avertisment serios tuturor părinţilor creştini şi nu numai:
FRAŢILOR,DACĂ DORITI SA VĂ EDUCATI COPIII IN SPIRIT CRESTIN SI SĂ VĂ BUCURATI DE EI DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE ATUNCI CONVINGETI-I ŞI AJUTAŢI-I SĂ TINĂ ŞI EI POSTURILE RANDUITE DE BISERICĂ. SI SA AIBA O PRAVILA ZILNICA DE RUGACIUNE! ,NU ORGANIZATI ZILE ONOMASTICE ŞI NU LE PERMITETI SA MEARGA LA ZILE ONOMASTICE CU PETRECERI ŞI CHEFURI,MAI ALES IN PERIOADA POSTURILOR.FIINDCA INCET INCET PARTICIPAND LA ACESTE ADEVARATE ŞI DEZNĂŢATE ORGII,SUB INFLUENTA"EDUCATIVA" A PRIETENILOR DIN ANTURAJ,VOR SUFERI PUTERNICE INFLUENTE DEMONICE ŞI II VETI PIERDE POATE DEFINITIV ŞI ODATA CU EI VA VETI COMPROMITE ŞI DV-S MANTUIREA SUFLETULUI .AVETI MILA DE COPIII DV-S ŞI NU FITI DELOC PERMISIVI CU EI IN ASEMENEA IMPREJURĂRI! DAR AVETI GRIJE SA VA MOTIVATI CU DRAGOSTE CU ARGUMENTE ŞI CU CALM REFUZUL ŞI SĂ NU CEDATI INCREDIBILELOR PRESIUNI ŞI SANTAJE LA CARE VA VOR SUPUNE.TREBUIE SA SIMTA CA II IUBITI ŞI LE DORITI NUMAI BINELE. TINETI MINTE ACEST AVERTISMENT CACI AICI SE PIERDE TOATĂ EDUCATIA PE CARE NE-AM STRADUIT SA LE-O DAM TIMP DE ANI DE ZILE.BINEÂNTELES CA ŞI DV-S TREBUIE SA FITI MODELE PENTRU EI IN ACEST SENS.NU LE PERMITETI SA SE IMPRIETENEASCA CU ORICINE ŞI RETINETI: CU CAT PETREC MAI MULT TIMP IN COMPANIA ASA ZISILOR PRIETENI DIN ANTURAJ DEVIN DIN CE IN CE MAI PUTIN CRESTINI SI SE INDEPARTEAZĂ DE FAMILIE CEEA CE ESTE O ADEVARATA TRAGEDIE.EI NU INTELEG CA DOAR UNITATEA FAMILIALA LE POATE OFERI PROTECTIE IMPOTRIVA ATACURILOR DEMONICE.! SĂ-I DETERMINAM PE COPIII ŞI ADOLESCENTII NOSTRI DRAGI SĂ ÎNŢELEAGĂ CĂ LUMEA ACTUALA CU TOATE MODELE ŞI TENTATIILE EI ESTE O LUME A INTUNERICULUI SPIRITUAL CARE SE RASPANDESTE CU REPEZICIUNE ŞI CA EA SE AFLA MAI MULT CA ORICAND IN PUTEREA CELUI RAU! DRAGII MEI COPIII ŞI TINERI CRESTINI CU DRAGOSTE VĂ INDEMN ŞI VĂ ROG INCETATI SA VA MAI VINDETI MOD DELIBERAT SUFLETUL DIAVOLULUI PENTRU CATEVA CLIPE EFEMERE DE PLACERE!. CU UN ASEMENEA COMPORTAMENT DATI DREPTURI DIAVOLULUI ASUPRA VOASTRĂ ŞI PUTERE DIN CE IN CE MAI MULTA PUTERE CU CARE SA POATA SA VA DISTRUGA PE VOI ŞI IN FINAL INTREGA CIVILIZATIE PLANETARA. APROPIAŢI-VA DE DUMNEZEU CU POST,RUGACIUNE,SPOVEDANIE,IMPĂRTASANIE ASCULTARE ŞI IUBIRE.REVENITI IN FAMILIILE VOASTRE,IN BISERICA ŞI IMPREUNĂ CU PĂRINTII VOSTRI REFACETI UNITATEA FAMILIALA.FIINDCĂ SA STITI,O FAMILIE UNITA IN IUBIRE ESTE CEA MAI PUTERNICA ARMA DE LUPTA IMPOTRIVA DIAVOLULUI IAR O BISERICA FORMATA DIN CAT MAI MULTE ASEMENEA FAMILII VA REUSI SA ANIHILEZE PUTERILE INTUNECATE ALE IADULUI CARE AU INCEPUT SA INVADEZE PAMANTUL!
La polul opus sunt acei creştini plini de zel care se supun unor perioade lungi şi aspre de post negru sau post aspru .Pe aceştia îi atenţionăm să nu o facă de capul lor fiindcă vor cădea în păcatul mândriei şi în mari ispite ci numai sub ascultarea strictă a duhovnicului.
Postul se respecta si în Legea Veche. “Nu fi nesăţios întru toată deşertăciunea şi nu te apleca spre mîncăruri multe... pentru nesaţ mulţi au pierit, iar cel înfrânat îşi va spori viaţa”. (SIRAH 37, 32-34) Iudeii posteau lunea si joia si în anumite zile dupa rânduiala de cult a Vechiului Testament.
Sfintii Apostoli şi apoi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, pornind de la cultul iudaic, au rânduit doua zile de post saptamânal obligatoriu: miercurea, în amintirea vânzarii Domnului de catre Iuda si vinerea, în cinstea rastignirii Lui pe cruce. Mai târziu s-a rânduit si lunea zi de post, mai ales pentru calugari, ca sa prisoseasca în toate Biserica crestina fata de cultul iudaic. Apoi s-au rânduit si celelalte patru posturi de peste an, dintre care cel mai important pentru pocainta si cresterea noastra duhovniceasca este Postul Mare.                                                  

      DESPRE CITIREA EVANGHELIEI,A SFINŢILOR PĂRINŢI, ŞI DESPRE PĂZIREA DE CĂRŢILE CARE
 CUPRIND    ÎNVĂŢĂTURI MINCINOASE,                                    
                                                                                                          de Sf. Ignatie Briancianinov

Despre citirea Evangheliei    Când citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfânt, singurul infailibil.
Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.
Nu socoti că din întâmplare cea mai sfântă dintre cărţi. „Tetra-Evanghelia” începe cu Evanghelia după Matei şi sfârşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învaţă mai mult cum să împlinim voia lui Dumnezeu, şi poveţele lui sunt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul înnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în calea Iui Dumnezeu.
Deschizând Sfânta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul în care ne-am potrivit pe pământ cu îndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (In. XII, 48).
Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf omul! Cartea în care e înfăţişată această mare şi atotsfântă voie se află în mâinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mântuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sunt în mâinile tale: judecă singur de câtă prevedere şi înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!
Roagă-te Domnului cu inimă înfrântă ca să-ţi descopere minunile ascunse în legea Lui (Ps. CXVIII, 18), care e Evanghelia. Se deschid ochii şi se arată minunata vindecare de păcat a sufletului săvârşită de Cuvântul lui Dumnezeu. Tămăduirea neputinţelor trupeşti a fost numai dovada tămăduirii sufletului, dovadă pentru oamenii trupeşti, dovadă pentru minţile orbite prin faptul că s-au robit simţurilor (Lc. V, 24).
Să citeşti Evanghelia cu cea mai mare evlavie şi luare aminte. Nimic din ea să nu socoţi de mică însemnătate, prea puţin vrednic de cercetare. Din orişicare cuvânt al ei iese o rază de lumină. Nepăsarea faţă de viaţă înseamnă moarte.
Citind despre leproşii, slăbănogii, orbii, şchiopii, îndrăciţii tămăduiţi de Domnul, să te gândeşti că sufletul tău, care poartă rănile cele de multe feluri ale păcatelor şi e înrobită de către demoni, se aseamănă cu aceşti bolnavi. Învaţă din Evanghelie să crezi că Domnul, Care i-a vindecat pe ei, te va vindeca şi pe tine dacă îl vei ruga cu râvnă ca să fii vindecat.
Să dobândeşti o stare a sufletului care să te ajute în primirea vindecării; iar vindecarea sunt în stare să o primească cei care şi-au recunoscut păcătoşenia şi sunt gata să o părăsească (In. IX, 39, 41). Dreptului mândru, adică păcătosului care nu-şi vede păcătoşenia sa, Mântuitorul nu îi este de folos (Mt. IX, 13).
Vederea păcatelor, vederea căderii în care se află tot neamul omenesc, e un dar deosebit al lui Dumnezeu. Cere să capeţi acest dar şi vei pricepe mai uşor cartea Doctorului Ceresc, Evanghelia.
Străduieşte-te să-ţi însuşeşti Evanghelia cu mintea şi cu inima, încât mintea ta, ca să zic aşa, să plutească în ea, să trăiască în ea: atunci şi lucrarea ta cu înlesnire va deveni lucrare evanghelică. Poţi să reuşeşti asta citind cu evlavie, cercetând cu deadinsul Evanghelia.
Preacuviosul Pahomie cel Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară Sfânta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, învăţarea ei pe dinafară drept o îndatorire de căpătâi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia îi însoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neîncetat.   Şi de ce în vremurile de acum dascălul creştin nu ar împodobi ţinerea de minte a copilului nevinovat cu Evanghelia, în loc s-o murdărească prin învăţarea fabulelor lui Esop şi a altor nimicuri?
Ce fericire, ce bogăţie este întipărirea Evangheliei în minte! Nu pot fi prevăzute întorsăturile sorţii şi necazurile ce pot să ni se întâmple de-a lungul vieţii pământeşti. Evanghelia, odată întipărită în minte, poate fi spusă de cel orb, pe osândit îl însoţeşte în temniţă, vorbeşte în ţarină cu plugarul, călăuzeşte pe negustor la târg, veseleşte pe cel bolnav în vremea chinuitoarei lipse de somn şi a grelei singurătăţi.
Nu cuteza să tâlcuieşti tu însuţi Evanghelia şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi. Scriptura a fost întocmită de către sfinţii prooroci şi apostoli, întocmită nu după bunul plac, ci din insuflarea Sfântului Duh . Aşadar, cum să nu fie o nebunie tâlcuirea ei după bunul plac?
Sfântul Duh, Care a grăit prin prooroci şi apostoli Cuvântul lui Dumnezeu, l-a tâlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atât Cuvântul lui Dumnezeu, cât şi tâlcuirea lui sunt dar al Sfântului Duh. Numai această tâlcuire o primeşte Sfânta Biserică Ortodoxă! Numai această tâlcuire o primesc adevăraţii ei fii Cel care tâlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tâlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfântul Duh. Cel care leapădă tâlcuirea Scripturii de către Sfântul Duh leapădă, fără nici o îndoială, însăşi Sfânta Scriptură.
Şi cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul mântuirii, se face pentru cei ce îl tâlcuiesc cu obrăznicie mireasmă spre moarte, sabie cu două tăişuri cu care aceştia se junghie pe sine spre veşnică pieire (II Pt. III, 16; II Cor. II, 15, 16). Cu această sabie s-au omorât pe veci Arie, Nestorie, Eutihie şi alţi eretici care prin tâlcuirea după bunul plac şi cu obrăznicie a Scripturii au căzut în hulă.
„La cine voi căuta, dacă nu la cel smerit şi blând, care tremură de cuvintele Mele?” (Is. LXVI, 2), zice Domnul. Aşa să fii faţă de Evanghelie şi de Domnul, Care este în ea. Părăseşte viaţa păcătoasă, părăseşte împătimirile şi desfătările pământeşti, leapădă-te de sufletul tău: atunci Evanghelia îţi va fi la îndemână şi lesne de pătruns.
„Cel ce-şi urăşte sufletul în lumea aceasta”, a grăit Domnul, sufletul pentru care, de la cădere încoace, iubirea de păcat s-a făcut o a doua fire, s-a făcut însăşi viaţa sa „îl va păstra pentru viaţa veşnică” (In. XII, 25). Pentru cel ce iubeşte sufletul său, pentru cel care nu se hotărăşte să se lepede de sine, Evanghelia rămâne închisă: acesta citeşte litera, însă cuvântul vieţii, fiind duh, rămâne acoperit de ochii lui printr-un văl cu neputinţă de pătruns.
Când Domnul era pe pământ cu trupul Său cel preasfânt, mulţi L-au văzut şi totodată nu L-au văzut. Ce folos dacă omul vede cu ochii trupeşti, pe care-i au şi dobitoacele, dar nu vede nimic cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima? Şi în vremea de acum sunt mulţi care citesc Evanghelia şi totodată nu o citesc niciodată, nu o cunosc deloc.
Evanghelia, a zis un oarecare preacuvios sihastru, se citeşte cu mintea curată şi se pricepe după măsura împlinirii poruncilor cu fapta. Însă pătrunderea desăvârşită a Evangheliei nu poate fi atinsă prin sforţările omeneşti: ea este dar al lui Hristos.
Duhul Sfânt, sălăşluindu-se în adevăratul şi credinciosul Său slujitor, îl face şi desăvârşit cititor şi adevărat plinitor al Evangheliei.
Evanghelia zugrăveşte însuşirile omului nou, care e Domnul din ceruri (I Cor. XV, 48). Acest om nou este Dumnezeu după fire. Pe oamenii din sfânta Lui seminţie, care cred în El şi se preschimbă după asemănarea Lui, El îi face dumnezei prin har.
Voi, ce vă tăvăliţi în balta cea puturoasă şi murdară a păcatelor şi aflaţi în aceasta desfătare, ridicaţi capetele voastre, priviţi la cerul curat: acolo este locul vostru! Dumnezeu vă dă cinstea de a fi dumnezei; voi, lepădând această cinste, vă alegeţi „cinstea” dobitoacelor şi încă a celor mai necurate. Veniţi-vă în fire! Părăsiţi balta cea rău-mirositoare; curăţiţi-vă prin mărturisirea păcatelor; spălaţi-vă prin lacrimi de pocăinţă; împodobiţi-vă cu lacrimile duhului înfrânt; urcaţi la cer: acolo vă cheamă Evanghelia. „Cât aveţi lumina (Evanghelia, în care e ascuns Hristos) credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii” (In. XII, 36).

Despre citirea Sfinţilor Părinţi

Tovărăşiile şi societatea au o mare înrâurire asupra omului. Tovărăşia şi apropierea unui învăţat aduce multă ştiinţă, a unui poet multe gânduri şi simţiri înalte, a unui călător multe cunoştinţe despre ţările străine, despre obiceiurile şi datinile altor popoare. E limpede: tovărăşia şi apropierea sfinţilor aduc sfinţenie. „Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu bărbatul nevinovat, nevinovat vei fi, şi cu cel ales, ales vei fi” (Ps. XVII, 26, 27).
Fă cunoştinţă cu sfinţii încă de pe acum, din vremea vieţii pământeşti, pe care Scriptura nici măcar nu o numeşte viaţă, ci pribegie. Vrei ca în cer să te numeri în obştea lor, vrei să fii părtaş al fericirii lor? Fă-te părtaş al lor încă de pe acum. Când vei ieşi din casa trupului, te vor primi la ei ca pe un cunoscut, ca pe un prieten (Lc. XVI, 9). Nu este prietenie mai apropiată, nu este legătură mai strânsă decât legătura unirii în cuget, a unirii în simţiri, a unirii în ţeluri (I Cor. I, 10).
Însuşeşte-ţi gândirea şi duhul Sfinţilor Părinţi prin citirea scrierilor lor. Sfinţii Păruiţi au atins ţelul: mântuirea. Şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor. Fiind într-un cuget şi într-un suflet cu Sfinţii Părinţi, te vei mântui.
Cerul i-a primit pe Sfinţii Părinţii în fericitele sale sânuri. Prin acest fapt, el a dat mărturie că gândurile, simţirile şi faptele Sfinţilor Părinţi îi sunt plăcute. Sfinţii Părinţi şi-au zugrăvit gândurile, inima şi lucrarea în scrierile lor. Asta înseamnă că scrierile Părinţilor sunt călăuză nerătăcită către cer, mărturisită de cerul însuşi.
Toate scrierile Sfinţilor Părinţi surit alcătuite sub insuflarea sau înrâurirea Sfântului Duh. Minunată este conglăsuirea lor, minunată este ungerea lor de sus! Cel care se călăuzeşte după ele are drept călăuză, fără îndoială, Duhul Sfânt.
Toate apele pământului se revarsă în ocean şi poate că oceanul este izvorul tuturor apelor pământului. Toate scrierile Părinţilor se reunesc în Evanghelie, toate amintesc de ea, ca să ne înveţe a împlini întocmai poruncile Domnului nostru Iisus Hristos; izvorul şi sfârşitul lor, al tuturor, e Sfânta Evanghelie.
Sfinţii Părinţi ne învaţă cum să ne apropiem de Evanghelie, cum s-o citim, cum să o înţelegem aşa cum trebuie, ce ajută şi ce împiedică înţelegerea ei şi ca atare, la început, citeşte mai mult scrierile Sfinţilor Părinţi; iar după ce acestea te vor învăţa cum să citeşti Evanghelia, citeşte cu precădere Evanghelia.
Să nu socoţi că-ţi e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinţilor Părinţi! Acesta e un gând trufaş, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinţii Părinţi ca pe un fiu iubit, ce a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.
Mulţi, toţi care i-au lepădat nebuneşte şi cu trufie pe Sfinţii Părinţi, care s-au apropiat nemijlocit, cu îndrăzneală oarbă, cu minte şi inimă necurate de Evanghelie, au căzut în rătăcire pierzătoare. Pe aceştia i-a lepădat Evanghelia: ea îi îngăduie la sine numai pe cei smeriţi.
Citirea cărţilor Părinţilor e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor. Din citirea cărţilor Părinţilor deprindem adevărata înţelegere a Sfintei Scripturi, credinţa dreaptă, vieţuirea după îndreptarul poruncilor evanghelice, adânca cinstire pe care se cuvine să o avem faţă de ele: într-un cuvânt, mântuirea şi desăvârşirea creştină.
După ce povăţuitorii duhovniceşti s-au împuţinat, citirea scrierilor Părinţilor a devenit călăuza de căpetenie pentru cei ce doresc să se mântuiască şi chiar să atingă desăvârşirea creştină.
Cărţile Sfinţilor Părinţi, aşa cum spune unul dintre ei, asemenea sunt unei oglinzi: privind în ele cu luare aminte şi ades, sufletul poate să-şi vadă toate neajunsurile. Iarăşi: aceste cărţi asemenea sunt unui loc plin de leacuri; în el, sufletul poate să afle doctoria mântuitoare pentru fiecare dintre bolile sale.  Grăit-a Sfântul Epifanie al Ciprului: „Şi singură vederea cărţilor creştineşti mai pregetători spre păcat ne face pe noi şi către dreptate ne îndeamnă să ne ridicăm”.
Pe Sfinţii Părinţi trebuie să-i citim cu râvnă, cu luare-aminte şi în chip statornic: vrăjmaşul nostru nevăzut, care urăşte glasul adeverinţei (Pilde XI, 15), urăşte acest glas mai ales când el vine din partea Sfinţilor Părinţi. Acest glas dă în vileag meşteşugurile vrăjmaşului nostru, viclenia lui, descoperă cursele lui, felul în care lucrează el: drept aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva citirii Sfinţilor Părinţi prin felurite cugetări trufaşe şi hulitoare; se străduieşte să-l arunce pe nevoitor în vârtejul grijilor deşarte, ca să-l abată de la citirea cea mântuitoare, îl luptă prin trândăvie, plictiseală, uitare. Din acest război împotriva citirii Sfinţilor Părinţi trebuie să ne dăm seama cât de mântuitoare armă este ea pentru noi şi cât o urăşte vrăjmaşul.
Fiecare să citească din Sfinţii Părinţi ceea ce se potriveşte cu felul său de viaţă. Pustnicul să-i citească pe Părinţii care au scris despre liniştire; monahul care vieţuieşte în chinovie, pe Părinţii care au scris povăţuiri pentru viaţa chinovială; creştinul care trăieşte în lume, pe Sfinţii Părinţi ce şi-au rostit poveţele pentru tot creştinul îndeobşte. Fiecare, în orice tagmă s-ar afla, să culeagă belşug de povăţuire din scrierile Părinţilor.
Este neapărat trebuincioasă citirea potrivită cu felul de viaţă al fiecăruia. Altminteri, ne vom umple de gânduri chiar dacă sfinte, însă de neîmplinit cu fapta, care stârnesc o lucrare neroditoare doar în închipuiri şi în dorinţe; faptele cucerniciei care se potrivesc cu felul tău de viată îţi vor scăpa din mâini. Pe lângă faptul că vei deveni un visător sterp, gândurile tale, aflându-se în neîncetată împotrivire cu faptele, negreşit vor naşte tulburare în mintea ta, iar în purtarea ta, nehotărâre; iar această tulburare şi această nehotărâre sunt apăsătoare şi vătămătoare pentru tine însuţi şi pentru cei din jurul tău. Necitind după rânduiala cuvenită Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, lesne te poţi abate de la calea mântuitoare în hăţişuri de netrecut şi prăpăstii adânci, ceea ce s-a şi întâmplat cu mulţi. Amin.

Despre păzirea de cărţile care cuprind învăţături mincinoase

Iarăşi îţi aduc, fiu credincios al Bisericii de Răsărit, cuvânt de sfat nemincinos şi bun. Acest cuvânt nu e al meu: este cuvântul Sfinţilor Părinţi. De la ei vin toate sfaturile mele.
Păzeşte-ţi mintea şi inima de învăţătura mincinoasă. Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi. Adevărul se află în tovărăşia Duhului Sfânt: El este Duhul Adevărului. Minciuna o însoţeşte şi o ajută duhul diavolului, care este minciună şi părintele minciunii.
Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit în părtăşie cu duhul viclean şi întunecat al minciunii. Lucrul acesta să nu ţi se pară ciudat şi de necrezut: aşa spun răspicat luminătorii Bisericii, Sfinţii Părinţi. Dacă în mintea şi sufletul tău nu este scris nimic, Adevărul şi Duhul să scrie în ele poruncile lui Dumnezeu şi învăţătura Lui duhovnicească.
De ţi-ai îngăduit a-ţi mâzgăli de tot tablele sufetului cu felurite cugete şi întipăriri neduhovniceşti, fără a lua aminte cu înţelepciune şi fereală: „Cine e scriitorul, ce scrie el ?“, curăţă cele scrise de scriitori străini, curăţă prin pocăinţă şi lepădarea a tot ce este împotrivitor de Dumnezeu. Să scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu.
Pregăteşte pentru acest scriitor minte şi inimă curată, vieţuind cu evlavie şi întreagă înţelepciune: atunci, rugându-te tu şi citind sfinţitele cărţi, pe nebăgate de seamă şi în chip tainic se va scrie pe tablele sufletului tău legea Duhului.
Nu-ţi este îngăduit să citeşti alte cărţi despre religie decât cele scrise de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Soborniceşti a Răsăritului. Acest lucru îl cere Biserica de Răsărit de la fii săi.  Iar dacă gândeşti altfel şi socoţi porunca Bisericii mai puţin întemeiată decât socotinţa ta şi a celorlalţi de un cuget cu tine, atunci nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei.
Mă numeşti mărginit, neluminat îndeajuns, rigorist? Lasă-mă în mărginirea şi în celelalte neajunsuri ale mele: voiesc mai bine a rămâne, cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Răsărit, decât ca, având toate părutele calităţi, să mă fac mai deştept decât ea şi, ca atare, să-mi îngădui a nu-i da ascultare şi a mă despărţi de ea. Adevăraţilor fii ai Bisericii de Răsărit le va face plăcere glasul meu.
Aceştia ştiu că cel care voieşte a primi înţelepciunea cerească trebuie să lepede înţelepciunea sa pământească, oricât de mare ar fi ea, să o lase deoparte, să o taie, s-o recunoască drept nebunie, aşa cum este ea de fapt (I Cor. III,19) Înţelepciunea pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu: ea legii lui Dumnezeu nu se supune şi nici nu poate (Rom. VIII, 7). Dintru început aceasta este firea ei; aşa va şi rămâne până la sfârşit, când „pământul şi lucrurile de pe dânsul”, iar dimpreună cu ele şi înţelepciunea pământească, „vor arde” (II Pt. III, 10).
Sfânta Biserică îngăduie citirea cărţilor eretice numai acelor mădulare ale sale care au mintea şi simţirile inimii vindecate şi luminate de Sfântul Duh, care pot deosebi întotdeauna între adevăratul bine şi răul ce se preface a fi bine şi se ascunde sub chipul adevărului.
Marii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care au cunoscut neputinţa cea de obşte a tuturor oamenilor, s-au înfricoşat de otrava eresului şi a minciunii. Ca atare, ei au fugit cu toată râvna de împreună vorbirile cu oamenii molipsiţi de învăţăturile cele mincinoase şi de citirea cărţilor eretice. Având înaintea ochilor căderea preaînvăţatului Origen, a lui Arie cel iscusit în certuri, a lui Nestorie cel bun de gură şi a altor bogaţi în înţelepciunea acestei lumi, ce au pierit din pricina nădăjduirii în sine şi a părerii de sine, ei au căutat mântuirea şi au aflat-o în fuga de învăţăturile mincinoase, în ascultarea faţă de Biserică până şi în amănuntele cele mai subţiri.
Păstorii şi dascălii cei purtători de Duh şi sfinţi ai Bisericii nu citeau scrierile ereticilor celor hulitori de Dumnezeu decât siliţi de nevoia de neînlăturat a întregii obşti creştine. Prin cuvântul lor plin de putere, cuvânt duhovnicesc, ei au înfierat rătăcirile, au vestit tuturor fiilor Bisericii primejdia ascunsă în scrierile eretice sub numele frumoase ale sfinţeniei şi evlaviei.
Eu şi cu tine însă trebuie să ne păzim neapărat de citirea cărţilor alcătuite de dascăli mincinoşi. Oricine a scris despre Hristos, despre credinţa şi duhovnicia creştină fără să fie mădular al Bisericii de Răsărit, singura sfântă, poartă numele de dascăl mincinos.
Spune-mi, cum este cu putinţă să-ţi îngădui a citi orişice carte, când fiecare carte pe care o citeşti te poartă încotro voieşte, te înduplecă să crezi în tot lucrul pentru care îi face trebuinţă încuviinţarea ta, să te lepezi de tot ce are ea nevoie să lepezi?
Experienţa arată cât de pierzătoare sunt urmările citirii fără dreaptă socotinţă. Printre fiii Bisericii de Răsărit câte idei despre creştinism nu putem întâlni din cele mai tulburi, mai greşite, mai potrivnice învăţăturii Bisericii, mai defăimătoare ale acestei sfinte învăţături, idei însuşite prin citirea cărţilor eretice!
Nu te mâhni, prietene, pentru preîntâmpinările mele, care sunt insuflate de faptul că îţi doresc binele cel adevărat. Tatăl, mama, dascălul bun nu se înfricoşează, oare, pentru pruncul nevinovat şi fără experienţă, atunci când el vrea să intre într-o cameră unde printre lucruri bune de mâncat se află otravă multă?
Moartea sufletului e mai de plâns decât moartea trupească: trupul mort are să învieze şi adeseori moartea trupului se face pricină de viaţă sufletului; dimpotrivă, sufletul omorât de rău este jertfă a morţii veşnice, iar el poate fi omorât de orice gând care cuprinde vreun fel de hulă împotriva lui Dumnezeu, pe care cei neştiutori nu-l bagă nicidecum de seamă.
„Va fi o vreme, a proorocit Sfântul Apostol, când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători le răsfeţe auzul, şi de la adevăr îşi întoarce auzul, iar către basme se vor pleca” (II Tim. IV, 3-4).
Nu te lăsa înşelat de titlurile răsunătoare ale cărţilor care făgăduiesc să-i înveţe desăvârşirea creştină pe cei ce încă au nevoie de hrana pruncilor; nu te lăsa înşelat nici de podoaba cea din afară a cărţii, de vioiciunea, puterea, frumuseţea stilului, nici de faptul că autorul ar fi, pasămite, sfânt, care şi-a dovedit sfinţenia prin numeroase minuni (aluzie, probabil, la „sfinţii” apuseni ca Francisc din Assisi).
Învăţătura mincinoasă nu se dă înapoi de la nici o născocire, de la nici o înşelăciune ca să dea basmelor sale înfăţişarea adevărului şi astfel să otrăvească mai lesne sufletul cu ele Învăţătura mincinoasă este deja, , înşelare. Ea amăgeşte, înainte de cititor, pe scriitor (II Tim. III, 13).
Semnul după care recunoaştem că o carte e cu adevărat folositoare de suflet este că a fost scrisă de un sfânt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, încuviinţat şi recunoscut de Sfânta Biserică. Amin.

                 Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe Ascetice vol I, Ed. Sofia Bucureşti, 2000

                              Românilor le este rusine cu Hristos?

  Suntem o țară majoritar creștin-ortodoxă dar abia câteva procente din totalul populației își mărturisește credința în Dumnezeu prin fapte, restul calcă pragul bisericilor doar la botez, cununie, înmormântare și la Îniverea Domnului.
  La nivel oficial în România nu se mai vorbește despre Dumnezeu, despre Iisus Hristos, Domnul nostru. Numele lui Hristos este pomenit doar în slujbele Bisericii, în predicile de la amvon și în întâlniri sporadice. În rest, liniște, deplină.
   În Parlamentul României, în instituțuia Președintelui României, în Guvern, în primării, în prefecturi, în tribunale, în judecătorii, la Curtea de Apel, la Curtea Constituțională, și în toate instituțiilr statului român nu se mai vorbește de Iisus Hristos. Politicienii nu se mai raportează în ceea ce fac la poruncile lui Dumnezeu, la Evanghelia Mântuitorului Hristos, ci urmează orbește ”valorile europene”.
   Nici Sfântul Sinod nu se mai raportează la Iisus Hristos ca la modelul suprem pe care trebuie să-L urmeze în faptă, în cuget, în smerenie și jertfă, ci îl percepe doar ca un Dumnezeu ce stă departe, un Dumnezeu ce a dat în mâna lor toată conducerea Bisericii.
   Nici Sinodul nu mai are curaj să vorbească public, în fața românilor, despre mizeria valorilor europene, despre puzderia de păcate și nelegiuri pe care ni le împropriem aderând la o cultură păgână.Europa, astăzi, deși botezată, l-a lepădat pe Hristos în mod oficial. Europa este mai păgână decât înainte de a fi creștinată, căci deși a primit atâta mulțime de daruri de la Hristos, s-a întors iarăși în păcatul ei, fiind căderea cea de pe urmă mai rea decât cea dintâi, cum spune Sfânta Scriptură.
   „Mint fraților, cei ce zic că au credință și prețuiesc credința, dar nici nu respiră, nici nu scriu, nici nu cugetă, nici nu vorbesc, nici nu lucrează, nici nu simt întru Dumnezeu. În această epocă europeană a istoriei, Dumnezeu este la muzeu. Nu se găsește în viață, nici în natură, nici în societate, nici la curțile ocârmuitorilor, nici în Biserici, nici în istorie, ci la muzeu, numai la muzeu. Dar Dumnezeu nu vrea să fie lăsat la muzeu, ca un exponat. De aceea El lovește. Nu lovește des, ci rar. Dar și când lovește, atunci mii și mii de oameni cad în mormânt precum frunzele galbene pe pământ.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, 1945).
   Astăzi mass-mediat și oamenii politici flutură înaintea poporului ”valorile europene” și visul unui trai occidental, dar nu ne spun care este prețul asimilării acestora.
   Unde sunt conducătorii României care veneau în fața poporului și spuneau cu curaj că singura izbăvire a neamului nostru este Iisus Hristos, singurul dătător de Viață, singurul Doctor al bolilor omenești, singurul care poate rezolva toată problemele lui, singurul care poate scoate diavolii răutății din oameni!?
   Traiul greu al românilor se datorează zgârceniei lor, hoției lor, lăcomiei după bani și putere… România are resurse naturale destule încât să trăim mai bine decât cel mai bogat popor al lumii. România l-a avut pe Hristos. Unii români îl mai au pe Hristos.
   Dar la nivel oficial, România l-a exclus pe Dumnezeu din ecuație viitorului ei. De ce? Vă dau un    singur argument:   Copiii Românei creștin-ortodoxe, cu mii de biserici și mănăstiri care-L slăvesc pe Hristos, învață în școli despre omul care se trage din maimuță, despre Universul care s-a creat singur, despre o natură fascinantă care a ajuns la acest stadiu prin evoluție, prin selecție naturală… și multe alte „neghiobii”, așa cum le numește Cuviosul Paisie Aghioritul. Școala din România, în afară de firava oră de religie, l-a dat pe Dumnezeu la o parte din educația copiilor ei, deși paradoxal încă Îl propovăduiește pe Dumnezeu în biserici.
   România, la nivel oficial este un stat care-și dorește ca viitorii ei cetățeni, copiii de astăzi, să nu știe nimic despre Dumnezeu, creatorul Munților Carpați, Făcătorul Câmpiei Bărăganului, a Dunării, a Deltei, a minunatelor peisaje pitoreștei, a peșterilor și a întregului cadru natural românesc. România își dorește să fie un stat păgân, așa cum Europa este astăzi.
  Dumnezeu este un subiect incomod pentru toți, căci ne cere să ne lepădăm păcatele.
  Deciziile politice privind viitorul României nu se mai iau în funcție de credința și tradițiile poporului nostru, ci în funcție de interesele economice, chiar dacă acestea ne otrăvesc apele, ne poluează aerul, ne infectează copiii cu pornografie, ne robesc oamenii în fața monitoarelor la birouri, ne spală pe creier cu o propagandă păgână, ne distrug conștiința națională, și ne reduc la tăcere, cerșind doar cele ale trupului.
  România Ortodoxă se leapădă de Hristos la nivel oficial, și aderă la valorile unei Europe care și-a pus pe piedestalul valorilor ei: banul și cultura.
  România, cea care fascinează inimile și ochii occidentalilor prin mănăstirile ctitorite de voievozii care s-au închinat sincer lui Hristos, nu-și mai recunoaște valoarea ei fundamentală.
  România este a lui Hristos. România este creștină. Și dacă noi românii ne vom îndepărta de Hristos,    
   Mântuitorul lumii, vom suporta toate consecințele, iar Dumnezeu își va întoarce fața de la noi, și vom ajunge sclavi păcatelor noastre și sclavi ai Europei.  Românilor, mai știți cine este Hristos?
  Este Cel care vă botează copiii și vi-i redă plini de har și de darurile Duhului Sfânt!
  Este Cel care vă cunună tinerii, și vi-i unește strâns în familii pentru a-i ajuta să meargă pe drumul greu și strâmt al mântuirii!
  Este Cel în care nădăjduiți ca morții voștri să dobândească Împărăția Cerurilor!
  Este Cel care vă sfințește casele și mașinile, pentru a vă feri de tot răul!
  Este Cel în care nădăjduiți atunci când sunteți bolnavi și cădeți în mari necazuri!
  Este Cel care împodobește toate bisericile parohiilor și ale mănăstirilor cu sfinți și cu chipul preacurat al Său și al Maicii Sale!
  Este inspirația țăranului român care ne-a lăsat o moștenire atât de frumoasă!
Hristos este totul pentru România! Dar România l-a lepădat oficial pe Hristos!
  Mai marii României nu se mai sfătuiesc în deciziile lor cu Cel PreaÎnalt, cu Domnul Domnilor, ci merg duși de nas de bani și interese.
   O, românilor treziți-vă! Citiți istoria lumii, și vedeți că toți câți au nădăjduit în marile imperii, în marii conducători, în oameni politici, filozofi, ingineri, economiști, în mass-media sau mari corporații., și în final au ajuns să le pară rău și să-și blesteme zilele.
   Nădăjduiți în Hristos în tot ceea ce faceți! Cereți ajutorul lui Hristos pentru toate probleme voastre!
   Nu mai așteptați ajutor de la Europa, căci Europa vrea să vă jefuiască beciurile, cămările și tot ce aveți mai bun în casele și în mințile voastre.
   Europa nu-L mai recunoaște pe Dumnezeu și nu mai crede că omul are suflet veșnic. Pentru Europa, omul are doar trup. Pentru Europa nu mai există Înviere din morți și Judecata lui Hristos, pentru Europa există doar bani, bani, bani și iar bani… îmbrăcați în diferite valori europene. Românilor, treziți-vă! Europa vă jefuiește sufletul!
  „Nu vă ajută nici împăratul, nici regele, nici cneazul, nici despotul, nici voievodul, ci numai Eu, care în mâini țin toate marginile pământului, zice Domnul Dumnezeu, Ziditorul tău. Recunoașteți-Mă pe Mine și Eu vă voi recunoaște pe voi. Proslăviți-Mă pe Mine și Eu vă voi proslăvi pe voi. Fiți oamenii Mei, și eu vă voi fi Dumnezeu. Acum și în vecii vecilor. Amin.” (cuvinte ale Sfântului Nicolae Velimirovici, scrise în lagărul de la Dachau în anul 1945. Prin Fereastra Temniței, Editura Predania, pagina 163).
                                                      Preluat de pe   https://apelpentruviata.wordpress.com

                 Care este adevărata Biserică a lui Hristos?

   ,,În România,Biserica Ortodoxã este astãzi, ţinta atacurilor greco-catolicilor si protestanţilor, care se dedau la o costisitoare activitate prozelitistã. Aceastã situaţie deplorabilã comportã o provocare teologicã, fiindcã pune o întrebare fundamentalã: unde este adevãrul?
    Crestinii sunt de acord cã însesi creaţia este o raţiune suficientã pentru a crede cã Dumnezeu existã; acest adevãr este confirmat prin învierea lui Hristos, care este deopotrivã şi dovada divinitãtii Fiului lui Dumnezeu. Apostolii, care au fost martorii oculari ai învierii, au fost atât de convinşi de realitatea acestui eveniment şi de semnificaţia sa revoluţionarã pentru om, încât şi-au închinat,cu bucurie,toatã viata,vestirii lui. În diferite timpuri şi locuri,ei au preferat sã-şi dea mai degrabã viaţa,ca martiri,decât sã renege acest adevãr - şi aceasta,în niste circumstante care fac imposibil de crezut, teoriile isteriei colective sau a unui eveniment mitic şi doar simbolic.
    Dificultatea apare atunci când ne întrebãm: "Care este adevãrata învãtãturã crestinã? Existã o Bisericã care sã fie adevãratã - si care e aceasta -, sau nu este nici una?"
    Pentru a rãspunde la aceste întrebãri, eu propun sã utilizãm metodele si argumentele folosite de catolici si de protestanţi, analizându-le raţionamentele în faţa adevãrului istoric. Vom vedea la ce concluzii ne va conduce aceasta.
   Protestantii vor întotdeauna sã citeze Biblia. O vom cita. Catolicii se sprijinã întotdeauna pe al 16-lea capitol de la Matei. Sã luãm acest text (Mt, 16; 15-19):
  15. Si le-a zis Iisus: Dar voi cine ziceti cã sunt?
  16. Rãspunzând Simon Petru a zis: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu.
  17. Iar Iisus, rãspunzându-i, i-a zis: Fericit esti Simone, fiul lui Ionà, cã nu trup si sânge ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatãl Meu, Cel din ceruri.
  18. Si Eu îti zic tie, cã tu esti Petru si pe aceastã piatrã voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui.
  19. Şi îţi voi da cheile împãrãţiei cerurilor şi orice vei lega pe pãmânt va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pãmânt va fi dezlegat şi în ceruri.
  Versetul 18 zice clar cã Hristos a întemeiat o Bisericã ce va rãmâne în veac. Urmeazã cã bisericile protestante nu pot fi aceastã Bisericã, fiindcã ea e una, în vreme ce ele sunt o multime, si nici nu au fost întemeiate de Hristos, ci de oameni, la mai bine de paisprezece secole dupã El.
  Care sunt caracteristicile acestei Biserici? Sfântul Pavel ne-o spune în Efeseni 4, 4-6:
    4. Este un trup si un Duh, precum si chemati ati fost la o singurã nãdejde a chemãrii voastre;
    5. Este un Domn, o credintã, un botez,
    6. Un Dumnezeu si Tatãl tuturor.
  El spune de asemenea (I Cor. 12, 12): ,,Cãci precum trupul unul este, şi are mãdulare multe, iar toate mãdularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos.
  Putem conchide cã,aceastã Bisericã este una, cã dureazã pânã astãzi si cã are o unitate de credintã. Cele vreo 400 de biserici protestante sunt,toate,convinse,cã au o învãţãturã justã, dar ele sunt în contradicţie unele cu altele. Aceastã absenţã a unitãţii de credintã demonstreazã cã ele nu sunt, niciuna, Biserica lui Hristos (si asta chiar lãsând la o parte faptul cã ele nici n-au fost întemeiate de El).
   De altminteri, Noul Testament - la care ele fac întotdeauna apel - demonstreazã aceasta prin însãsi existenţa sa. Biserica a existat înainte ca primele cãrţi ale Noului Testament sã fie scrise.
   Aceste cãrţi au fost redactate în Bisericã, de cãtre Bisericã şi pentru Bisericã. Şi abia cãtre anul 150 canonul cãrţilor ce compun Noul Testament a fost definitiv stabilit de cãtre Bisericã.
   Urmeazã cã, fãrã Biserica întemeiatã de Iisus Hristos nu ar fi existat nici Noul Testament, şi deci, cã, protestanţii sunt separaţi de Bisericã.
   Bisericile care existã din timpul lui Hristos şi pânã astãzi sunt: Biserica Ortodoxã, biserica catolicã a Romei şi vechile biserici orientale. Acestea din urmã sunt foarte aproape de a se reuni cu Biserica Ortodoxã dupã ce s-a constatat identitatea credintei lor cu cea a Bisericii Ortodoxe.
   Pentru a ne uşura munca ne vom pune întrebarea: biserica romanã este ea Biserica lui Hristos?   La prima vedere, aceastã bisericã,pare a fi îndreptãţitã la o asemenea titulaturã. Ea existã din timpul apostolilor şi chiar se mândreşte a fi guvernatã de succesorul celui mai important dintre apostoli. Ea interpreteazã pasajul de la Matei de urmãtoarea manierã:
     1. Hristos Si-a întemeiat Biserica pe Petru.
     2. Petru a fost primul episcop si fondatorul bisericii din Roma.
     3. El a transmis succesorilor sãi - papii - privilegiile pe care le-a primit de la Hristos.
  În virtutea acestei teorii,a unui primat de drept divin, biserica romanã a declarat în 1870, la Conciliul Vatican I, cã papa Romei are o jurisdicţie universalã şi imediatã, şi cã este infailibil în materie de credinţã şi moralã, de la sine însusi, iar nu prin consensul Bisericii (ex sese, non autem ex consensu Ecclesiae). Roma considerã Conciliul Vatican I ca fiind ecumenic si deci infailibil, cu toate cã doctrina sa pare a fi în contradicţie cu cea a Sinoadelor Ecumenice VI si VII - acceptate şi ele la Roma si care anatemizeazã ca eretic si monotelit pe Honorius, papa Romei.
    Dar sã examinãm cele trei puncte ale interpretãrii romane la Matei 16, pentru a vedea dacã este sau nu aceasta credinţa Bisericii din primele secole. Am vãzut cã una din condiţiile necesare Bisericii lui Hristos este credinţa neschimbatã de la început.
    1. Niciunul din Pãrintii primelor secole nu şi-a închipuit cã Hristos Şi-a întemeiat Biserica pe Petru. Sfântul Augustin, un Pãrinte foarte venerat în Biserica Occidentului, chiar o neagã în mod explicit când spune cã Petru ar fi fost o piatrã foarte nesigurã (bien chancelante), din moment ce s-a lepãdat de trei ori. El si Sfântul Ambrozie demonstreazã cã Petrus nu e petra, si cã dacã Hristos ar fi vrut sã spunã cã Şi-a întemeiat Biserica pe Petru, ar fi zis: "Tu esti Petru, si pe tine îmi întemeiez Biserica." Ce este deci "aceastã piatrã"? Ceea ce tocmai s-a spus: "Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu". Iatã de ce Sfântul Ciprian al Cartaginei - un alt mare Pãrinte al Occidentului - spune: "Orice episcop stã pe tronul Sfântului Petru". De altfel, citim la versetul 23 al aceluiasi capitol 16 cã Hristos îl numeste pe Petru "Satan", anume pentru ceea ce tocmai a spus. Nu este deci cu mult mai cuminte a spune cã Hristos Şi-a întemeiat Biserica pe Petru, decât a spune cã a întemeiat-o pe Satan.
    2. Evidenţa aratã cã Sfântul Petru nu a fost niciodatã episcop la Roma, şi cã n-a întemeiat aceastã bisericã. Pe de-o parte, dupã Sfântul Ciprian, apostolii nu au hirotonit alţi apostoli, ci episcopi, care sunt succesorii tuturor apostolilor, şi astfel toti sunt succesorii Sfântului Petru, care, el însusi, a întemeiat biserica Antiohiei (De ce n-ar fi patriarhii Antiohiei succesorii Sfântului Petru în aceeasi mãsurã ca cel al Romei?). Pe de altã parte, se pare cã Sfântul Pavel e cel care a întemeiat biserica Romei si a hirotonit si pe primul ei episcop. În epistola cãtre RomaniSfântul Petru nu e deloc amintit.Se pare cã,la acel moment, comunitatea era foarte micã si prea puţin închegatã. Sfântul Pavel promite sã vinã în curând pentru a evangheliza Roma(Rom. 15, 32).    
   Acestea sunt confirmate de Sfântul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), care spune cã Pavel a hirotonit primii doi episcopi ai Romei - pe Linus si pe Cletus -, si cã Petru n-a venit la Roma decât ca sã moarã aici, în timpul episcopatului lui Cletus. El l-a hirotonit pe Clement, cel ce a devenit al treilea episcop al Romei. Dacã Sfântul Irineu îl numeste pe Clement al treilea episcop al Romei, aceasta o poate face pentru cã Linus a fost cel dintâi. Cum sã se poatã afirma cã episcopii Romei sunt succesorii Sfântului Petru?
   3. Pretinsele privilegii ale lui Petru au fost date de Hristos tuturor apostolilor dupã Înviere şi chiar înainte: a se vedea Mt. 18, 18 si În. 20, 22-23. Şi noi am vãzut cã pentru Sfântul Ciprian "orice episcop stã pe scaunul lui Petru". Însã nu e deloc evident cã primatul lui Petru între ceilalţi apostoli era conceput în termeni de jurisdicţie şi de dominatie; cu atât mai puţin Petru l-ar fi transmis cuiva în felul acesta. Hristos spune (Lc. 9, 48): Cãci cel ce este mai mic între voi toti, acesta este mare". (Lc. 22, 25-26): Regii neamurilor domnesc peste ele si cei ce le stãpânesc se numesc binefãcãtori. Dar între voi sã nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi sã fie ca cel mai tânãr, si cãpetenia ca acela care slujeste.
    Dacã Sfântul Petru ar fi avut rolul de a conduce pe toti episcopii, ne-ar fi lãsat ceva în sensul acesta în scrisorile sale, pe care le aflãm în Noul Testament. Însã el, dimpotrivã, iatã ce spune (I Pt. 5, 2-3): ,,Pãstoriti turma lui Dumnezeu, datã în paza voastrã, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bunã, dupã Dumnezeu, nu pentru câstig urât, ci din dragoste; Nu ca si cum ati fi stãpâni peste Biserici, ci pilde fãcându-vã turmei.  Cum vom împãca acestea cu termenii declaratiei de la Vatican I?
   Aceastã criticã a doctrinei papale de astãzi este esenţialã pentru subiectul nostru, pentru cã dacã demonstrãm cã Biserica Romei a schimbat credinţa primelor secole, vedem cã ea nu va putea fi Biserica lui Hristos.
   Cu toate acestea, cele ce tocmai le-am vãzut în Sfintele Scripturi si la Pãrinţii Bisericii corespund,întocmai,învãtãturii Bisericii Ortodoxe astãzi. Ecleziologia Bisericilor orientale despãrţite dupã Calcedon (451) este întru totul cea a Bisericii Ortodoxe si nu comportã nici o urmã a doctrinei papale. Aceasta ne face sã ne gândim cã în secolul al V-lea toatã lumea creştinã avea aceeaşi credinţã, pe care Biserica Romei a schimbat-o,mai apoi.
   Ultima parte a investigatiei noastre priveşte secolul al VI-lea. La aceastã epocã, Grigorie cel Mare era papã al Romei. Biserica ortodoxã îl cinsteste ca sfânt, iar biserica romanã îl numeste "doctor al Bisericii". De la el ne-au rãmasşpânã astãzi,scrisorile sale, din care voi cita nişte extrase dupã ediţia benedictinã (catolicã). Aceste scrisori privesc o controversã a papei cu Ioan Postitorul, patriarhul de Constantinopol, cãruia împãratul îi dãduse titlul de "Patriarh ecumenic".   Acest termen onorific exprima legãtura cu capitala imperiului. Generalul armatelor din Constantinopol era si el numit "general ecumenic". Însã acest titlu a fost redat în latineste prin "universalis", iar Grigorie cel Mare nu ştia greceste. Protestele sale ne fac cunoscute sentimentele sale cu privire la dominaţia Bisericii de cãtre un singur episcop.
   Din scrisoarea sa cãtre Ioan Postitorul (epistola 25, liber 1): "Gânditi-vã numai cã prin aceastã înfumurare prea-îndrãzneaţã pacea întregii Biserici este tulburatã şi cã sunteti vrãjmaş al harului care s-a dat tuturor, în comun. (...) Deci, prea-iubite frate, iubiţi smerenia din toatã inima, cãci ea este aceea care sustine buna înţelegere între frati, cea care pãstreazã unitatea în sfânta Bisericã universalã. (...) Ce veţi spune lui Hristos, Care e capul Bisericii universale, la judecata finalã, dacã prin titlul de universal v-ati supus toţi membrii ei? (...) Petru, primul între apostoli, şi membru al Bisericii sfinte si universale; Pavel, Andrei, Ioan nu sunt ei capi ai anumitor popoare? - şi totusi ,toti, sunt mebrii sub un singur cap. )...) Nu sunt ei membrii ai Bisericii? Şi totuşi, nici unul dintre ei, n-a voit sã fie universal (...).  "Frãtia voastrã o ştie: oare n-a dat - în mod onorific - venerabilul sinod de la Calcedon titlul de universal episcopilor acestui scaun apostolic, în care sunt si eu - prin voinţa lui Dumnezeu - slujitor? Şi cu toate acestea, niciunul n-a voit sã permitã sã i se dea acest titlu; niciunul nu şi-a atribuit acest titlu îndrãzneţ de teamã ca, atribuindu-şi o onoare particularã în demnitatea episcopatului, sã nu parã a o refuza tuturor fraţilor. (...)
"Domnul a zis ucenicilor Sãi: "Sã nu vã numiţi Pãrinţi, cãci voi nu aveţi decât un singur Pãrinte". Ce veţi spune deci, prea-iubite frate, la înfricoşãtoarea judecatã ce va sã fie, dacã doriţi sã fiţi numit nu doar Pãrinte, ci Pãrinte universal al lumii? (...) Trebuieşte, e adevãrat, ca tulburãrile sã vinã; da, însã vai aceluia prin care vine tulburarea! Ca urmare a titlului vostru nelegiuit şi plin de mândrie, Biserica este împãrţitã şi inimile tuturor fratilor sunt tulburate (...).
"Dacã nu voi primi la aceastã îndreptare a mea decât dispreţ, nu-mi va mai rãmâne decât soluţia chemãrii Bisericii".
    Iatã acum,nişte extrase din scrisoarea Sfântului Grigorie cãtre împãrat (cartea a V-a, scrisoarea 20, editia benedictinã): "... Prea-cucernice domn, îmi apãr eu în aceastã împrejurare o cauzã a mea? Vreau eu sã mã rãzbun pentru vreo injurie particularã? Nu, ci e vorba de cauza Dumnezeului Celui Atotputernic, de cauza Bisericii universale." (...)
"Dacã cineva uzurpã, în Bisericã,un titlu care rezumã în el pe toti credinciosii, atunci Biserica universalã - o, ce blasfemie! - va cãdea odatã cu el, pentru cã el este numit universal! Aşadar, toţi creştinii trebuie sã respingã acest titlu blasfemiatoriu, acest titlu ce surpã onoarea sacerdotalã a tuturor preoţilor de cum este, nebuneste, uzurpat de unul singur!"
    Dupã moartea lui Ioan Postitorul, succesorul sãu - Chiriac - continua sã se foloseascã de titlul de Patriarh Ecumenic, tradus prin universalis. Cu privire la acestea, Grigorie scrie şi patriarhului de Antiohia (cartea a VII-a, scrisoarea 27): "Am avut grijã sã-i fac cunoscutã pãrerea mea vizând titlul lui îngâmfat şi superstiţios; i-am spus cã nu va putea avea pace cu noi dacã nu va renunta la acest titlu de orgoliu, care nu-i altceva decât invenţia primului apostat. Nu trebuie sã socotiţi aceastã afacere ca fiind fãrã de importanţã,pentru cã dacã o vom tolera, vom perverti credinţa întregii Biserici. (...) Fãrã a mai vorbi de injuria care este adusã demnitãţii voastre,nu se poate tãgãdui cã dacã un episcop se numeşte universal,întreaga Bisericã se zdrobeste,dacã el cade..."
Într-o altã scrisoare cãtre împãrat, Grigorie scria (cartea a VII-a, scrisoarea 33): "Eu spun - fãrã cea mai micã ezitare - cã oricine se numeste episcop universal sau doreşte acest titlu este - prin mândria sa - precursorul lui anticrist, cãci prin aceasta pretinde sã se înalţe mai presus decât ceilalţi. Greşeala în care el cade,vine dintr-o mândrie egalã cu a antihristului, pentru cã dupã cum acest pervers a vrut sã fie privit ca fiind mai presus decât ceilalţi oameni, tot aşa şi cel ce doreste sã fie,singur numit episcop se ridicã pe sine mai presus decât ceilalţi".
    Într-o scrisoare cãtre Evloghie, patriarhul Alexandriei, el spune: "Vã spun cã nu trebuie sã-mi daţi acest titlu, dupã cum nu trebuie sã-l daţi nici altora. Şi iatã cã, în adresa scrisorii voastre îmi dati totuşi mie, care le-am proscris titlurile orgolioase de universal şi de papã! Vã rog, Prea Sfinţia Voastrã, ca pe viitor sã nu o mai faceţi; cãci vã ştirbiţi,vouã înşivã, ceea ce daţi prea mult altuia. (...) Dacã îmi ziceţi mie papã universal, negaţi cã sunteti Sfinţia Voastrã,ceea ce,pe dea-ntregul,aş fi eu. Lui Dumnezeu nu-i place una ca aceasta! Departe de noi cuvintele care sporesc vanitatea şi rãnesc dragostea!"
   Toate aceste extrase aratã - prin gura unui sfânt papã al Romei - cã episcopatul este egal în demnitate, si cã e diabolic a vrea sã domini pe alţii. Aceastã învãţãturã este cea a Bisericii Ortodoxe; biserica romanã, însã, învaţã cu privire la papi tocmai ceea ce Sfântul Grigorie condamnã cu atâta energie.
   Patriarhul Evloghie al Alexandriei adreseazã lui Grigorie o scrisoare în care îl flateazã numindu-l succesor al Sfântului Petru. Iatã rãspunsul Sfântului Grigorie (cartea a VII-a, scrisoarea 39, editia benedictinã): "Bunãtatea Voastrã mi-a vorbit mult în a sa scrisoare de scaunul Sfântului Petru - printul apostolilor -, zicând cã acest apostol încã mai trãieşte acolo în succesorii sãi. (...) Am primit cu bucurie tot ceea ce mi-aţi spus, deoarece cuvintele Voastre privind scaunul lui Petru au venit de la acela care şi ocupã acest scaun al lui Petru. (...) Deşi au fost numeroşi apostoli, totusi singur scaunul prinţului apostolilor a prevalat prin a sa princialitate, care scaun existã în trei locuri; cãci el este cel care a slãvit scaunul în care a binevoit sã se odihneascã (quiescere) si sã-si sfârşeascã viaţa aceasta. Tot el este acela care a fãcut celebru şi scaunul în care a trimis pe evanghelist, ucenicul sãu. Şi, în fine, tot el a întãrit şi scaunul în care a stat timp de şapte ani, chiar dacã a trebuit sã-l pãrãseascã. Deci, pentru cã nu este decât un singur scaun al acestui apostol, dar trei episcopi îl ocupã acum - prin autoritate divinã -, de aceea toate cele ce aud spuse de bine de Sfintia Voastrã mi le imput mie însumi".
   Asadar, vedem cã Sfântul Grigorie, papã al Romei în secolul al VI-lea, era ortodox, şi cã a desfiinţat toate tezele papiste adoptate de succesorii sãi - succesori pe scaunul sãu dar nu şi în credinţa sa. El spune clar cã doctrina de la Vatican I este cea a lui antihrist; biserica romanã şi-a schimbat deci credinţa ,de o manierã extrem de gravã.
   Într-adevãr, papalitatea a uzurpat rolul celor trei persoane ale Treimii: papa pretinde a exersa o jurisdictie universalã şi imediatã, care aparţine lui Dumnezeu Tatãl; el îşi spune Vicarul lui Hristos, în timp ce Fiul lui Dumnezeu n-are nevoie de vicar - El a înviat din morti si a zis: "iatã Eu cu voi sunt, în toate zilele, pânã la sfârşitul veacului" (Mt 28, 20); el uzurpã rolul Sfântului Duh de a învãta,în mod colegial,prin toti succesorii apostolior, spunându-şi infailibil în materie de credinţã şi de moralã - în timp de Hristos a zis: "Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatãl, în numele Meu, Acela vã va învãta toate cele ce v-am spus Eu". (In 14, 26)
   În concluzie, am vãzut cã,Biserica lui Hristos trebuie sã fie întemeiatã de Hristos, trebuie sã dãinuiascã pânã astãzi, si trebuie sã-şi fi menţinut aceeaşi credinţã din timpul apostolilor pânã în zilele noastre.
   Bisericile protestante n-au fost întemeiate de Hristos, ci de oameni, mult mai târziu şi -cât priveste credinta - sunt în dezacord între ele si cu Biserica apostolicã.
   Biserica Romei propune o învãtãturã contrarã celei a Bisericii primelor secole, aşa cum dau mãrturie Sfintele Scripturi şi Pãrinţii - si mai ales Sfântul Grigorie cel Mare, papã al Romei în secolul al VI-lea.
    Biserica Ortodoxã a fost întemeiatã de Hristos, ea existã de o manierã neîntreruptã de atunci si pânã astãzi, si a pãstrat aceeasi credintã pe tot timpul existentei sale.
   Ea este deci adevãrata Bisericã a lui Iisus Hristos.” ( Igumen André Wade -Care este adevãrata Bisericã a lui Iisus Hristos? ,traducere Iulian Nistea).
     
                                                              Jugul lui Hristos       
                                       
,,Toti oamenii isi doresc fericirea, dar putini sunt cei care nu lucreaza cu toata puterea lor la nenorocirea lor.
   Intr-adevar, toti oamenii isi doresc fericirea, dar putini sunt cei ce nu isi pun grumazul sub un jug aspru pe care nu il pot purta si iau in spate o povara grea pe care nu o pot duce. 
Mantuitorul lumii vorbeste despre jugul Sau si povara Sa, si spune ca "jugul meu e bun si povara mea este usoara" (Matei. 11:29). El, din mila, si dragoste, ii cheama pe oameni la Sine, ca intru Dansul sa se invete si sa se odihneasca. "Veniti, spune, catre mine toti cei osteniti si impovarati, si eu va voi odihni pe voi. Luati jugul meu asupra voastra si va invatati de la mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre" (Matei 11:28-29). Si Isi incheie chemarea cu aceste cuvinte: "Ca jugul meu este bun si povara mea este usoara". 
   Oare ati cugetat vreodata adanc la cuvintele lui Hristos mai inainte-pomenite? La deosebirea dintre jugul si povara cu care oamenii se impovareaza singuri, si jugul si povara lui Hristos? Deosebirea este, cu adevarat, nespus de mare. Jugul oamenilor lumesti este ca acestia cred ca pot implini orice cu puterea lor, fara ajutorul dumnezeiesc. Jugul lui Hristos este insa neincetata incredere in Tatal ceresc cel atotputernic. De aceea unul este aspru, iar celalalt bun.
 Si inca: sfadirea este povara lumeasca, povara cea grea; impacarea este povara cea usoara a lui Hristos. Si inca: razbunarea este povara omeneasca cea grea; iertarea este povara cea usoara a lui Hristos.
  Povara lui Hristos este dragoste, iar ura - povara nefericita.
  Povara lui Hristos este adevarul, iar minciuna povara diavoleasca.
  Povara lui Hristos este dragoste frateasca, iar iubirea de sine povara pacatoasa.
  Jugul lui Hristos este intrajutorarea si jertfelnicia, iar talharia si rapirea jug pacatos.
 Jugul lui Hristos este trainic pentru Impartia cereasca, iar truda pentru imparatia pamanteasca - jug pierzator.
  Jugul lui Hristos este calea cea stramta ce duce la Imparatia lui Dumnezeu, iar calea cea larga ce duce la pierzanie este jug nenorocit.
  Povara lui Hristos este sfintenia si milostenia intru toate, iar calea pacatosilor este uraciune intru toate.
  Povara lui Hristos este intreaga-cugetare si cinstea, iar cea a pacatosilor este necinstea si curvia.
  Povara lui Hristos este rabdarea, ce duce la biruinta din urma, iar cea a pacatosilor nerabdarea, ce duce la deznadejde. 
  Povara lui Hristos se poarta cu ochii atintiti catre viata vesnica din imparatia dumnezeiasca, iar cea lumeasca se poarta cu ochii atintiti catre mormant. Care jug este mai bun si care povara? Fara indoiala, cele ale lui Hristos. 

  
  Cu toate acestea, chiar daca au auzit chemarea lui Hristos de a primi jugul si sarcina Sa, oamenii s-au impovarat pe sine cu grijile de neindurat ale lumii acesteia, pentru lumea aceasta; s-au incarcat si s-au preaincarcat cu egoism, cu rautate, cu viclenie, cu iubire de sine, cu ingamfare, cu necinste, cu nemilostivire, cu curvie, cu ateism, incat satana i-a manat cu biciul
sau ca pe niste animale de povara. 
  Neamul omenesc se cuvine a fi izbavit. Oare satana va putea izbavi? Neamul omenesc se cuvinea fi intors din calea gresita. Oare omul va putea face aceasta?
  Acum Atotputernicul si de-oameni-iubitorul Hristos a sarit in ajutorul popoarelor lumii, pentru care, din dragoste, si-a dat viata. A ingaduit nenorocirea cea mai mica pentru a o impiedica pe cea mai mare, asa cum doctorul taie degetele cangrenate pentru a tine intregul trup in viata. Va pun acum in fata fericirea si nenoricirea, deci alegeti: fericirea este in sarcina lui Hristos, iar nenorocirea in sarcina orbilor si nebunilor. Amin. (Din Sfantul Nicolae Velimirovici - Prin Fereastra Temnitei,Ed. Predania,Bucureşti,2009).                                                                 
                                   Fericirile din Sf.Scriptură      
                                                    Fericirile din cartile Vechiului Testament

"Fericit este omul pe care Dumnezeu il mustra! Sa nu dispretuiesti certarea Celui Atotputernic."(Iov 5,17)
Cand vin peste noi incercari si greutati, abia atunci vedem cat de mult il iubim pe Dumnezeu si cata credinta avem in purtarea Lui de grija si in iubirea fata de noi. Cine se revolta, "pe situatie" sau pe Dumnezeu, atunci cand da peste o greutate, acela "dispretuieste certarea Domnului". A fi mustrat de Dumnezeu este lucru fericit. Chiar daca mustrarea este de cele mai multe ori grea, omul care simte pe Dumnezeu in spatele ei, acela se bucura. "Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu te descuraja, cand esti mustrat de El. Caci pe cine il iubeste Domnul il cearta, si biciuieşte pe tot fiul pe care il primeste". Rabdati spre inteleptire, Dumnezeu se poarta cu voi ca fata de fii. Caci care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste?" (Evrei 12, 5-7)
"Fericit este omul drept, ca el va manca din rodul lucrurilor lui." (Isaia 3, 10)
Fericiti sunt aceia care nu viclenesc si care nu inseala, care nu fura si care nu isi pun nadejdea in puterea mintii lor. De asemenea, fericiti sunt si aceia care nu isi pun nadejdea in "fiii oamenilor". Nu poate fi odihnit acela care fura, care inseala sau care traieste din munca altora, fara a se osteni si ei, dupa puteri. "Daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance." (II Tesaloniceni 3, 10)
"Domnul este Dumnezeu al dreptatii. Fericiti sunt cei care nadajduiesc in El!" (Isaia 30, 18)
Fericit va fi cel ce isi pune nadejdea in Domnul, la vreme de cumpana si de nedreptate. Cel ce nu cauta dreptatea de la oameni, aceluia ii va face dreptate Dumnezeu. Sa nadajduiasca tot omul in Domnul, care este izvorul dreptatii. Dreptatea nu este insa ceva ce se calculeaza pe termen scurt. Azi mi se greseste, azi vreau sa mi se faca dreptate. Nu. Dreptatea nu se va lasa nicicand neimplinita, insa este o vreme a faradelegii si o vreme a dreptatii.
"Fericiti sunteti voi, care semanati si nu legati nici boul, nici asinul!" (Isaia 32, 20)
Cei care fac faptele dreptatii, aceia sunt fericiti, ca unii care nu profita de nimeni si de nimic.
"Ocrotirea Domnului in aceste vremuri va fi pentru Sion comoara de fericire.
Intelepciunea, stiinta si temerea de Dumnezeu sunt avutia lui." (Isaia 33, 6)
Atata timp cat avem de partea noastra pe Dumnezeu, iar puterea Lui ne ocroteste intru toate, de ce ne-am mai teme, in vremuri de incercare. Cine alearga la Domnul, acela primeste bogatia Lui, care este odihna, pacea, intelepciunea si fericirea.
"Fericit este omul care savarseste acestea si care tine la ele: Pazeste ziua de odihna, ca sa nu fie pangarita si isi fereste mana lui ca sa nu faptuiasca nici un rau." (Isaia 56, 2)
Fericirea vine din pazirea porucnilor. Cel drept si cinstitor de Dumnezeu va fi fericit.
"Fie bine, fie rau, noi vom asculta de glasul Domnului Dumnezeului nostru (...), ca sa fim fericiti ascultand de glasul Domnului Dumnezeului nostru." (Ieremia 42, 6)
Ascultarea de Dumnezeu este izvorul fericirii, precum neascultarea lui Adam s-a facut incepatura nefericirii. Insa ascultarea de Dumnezeu nu este acea stare de multumire aratata numai in cele bune, ci aceea care nu tine cont de bucurii sau de suparari, ci intotdeauna priveste spre Domnul. Fericit este cel care nu se impiedica de necazuri in calea lui spre ascultarea si iubirea lui Dumnezeu.
"Daca ai fi luat aminte la poruncile Mele, fericirea ta ar fi fost asemenea unui rau si dreptatea ta ca valurile marii." (Isaia 48, 18)
Ascultarea poruncilor lui Dumnezeu se face izvor de apa vie si statornica fericire, in inima si viata celui drept.
"Fericit este omul care a aflat intelepciunea si barbatul care a dobandit pricepere." (Pilde 3, 13)
Intelepciunea si priceperea sunt cea mai mare bogatie pe care o poate dobandi un om. Cel intelept un deznadajduieste in nici o greutate si se face tuturor pricina de odihna si intarire, pe cand cel cu multe bogatii, dar lipsit de pricepere, se face piedica spre fericire tuturor.
"Pom al vierii este intelepciunea pentru cei ce o stapanesc, iar cei care se sprijina pe ea sunt fericiti." (Pilde 3, 18)
Intelepciunea se face pricina fericirii si mare sprijin in viata celui ce o stapaneste. Indiferent de conditiile exteriorare, cel intelept simte odihna si are nadejde in Domnul.
"Fericiti sunt cei ce pazesc caile mele!" (Pilde 8, 32)
Fericirea este urmarea fireasca a mergerii pe calea aratata de Dumnezeu.
"Fericit este omul care asculta de mine si vegheaza in fiecare zi la portile mele si cel ce strajuieste langa pragul casei mele!" (Pilde 8, 34)
Fericirea este a aceluia care cauta intelepciunea si se straduieste a-i urma ei. Iar intelepciunea este Hristos.
"Nenorocirea urmareste pe cei pacatosi, iar fericirea rasplateste pe cei drepti." (Pilde 13, 21)
Fericirea este plata celor drepti, si inca o fericire vesnica.
"Cel ce se indura de sarmani e fericit." (Pilde 14, 21)
Milostenia aduce mult har in inima celui ce se indura de cei cuprinsi de necazuri.
"Cel care ia aminte la cuvant afla fericirea, iar cel ce se increde in Domnul este fericit." (Pilde 16, 20)
Cine pricepe cuvintele lui Dumnezeu, acela dobandeste inima simtitoare si nespusa fericire, punandu-si nadejea el Tatal cel ceresc.
"Cel ce are o inima vicleana nu afla fericirea si cel ce are o limba sireata da peste necaz."(Pilde 17, 20)
Nu vor fi niciodata fericiti cei vicleni si cei inselatori. Fericirea sta in sinceritate si in dragoste.
"Cel ce dobandeste intelepciune iubeste sufletul sau si cel ce tine cu tarie la pricepere afla fericirea." (Pilde 19, 8)
Cel lipsit de minte nu va fi niciodata fericit, caci va lucra fapte trupesti, dupa ganduri trupesti, insa cel intelept si iubitor de pricepere va dobandi odihna si fericire, caci va lucra dupa cuvantul lui Dumnezeu.
"Pe cel ce zice celui fara de lege: "Tu esti drept!", popoarele il blesteama si neamurile il afurisesc; dar celor care il cearta cum se cuvine le merge bine si peste ei vine binecuvantarea si fericirea." (Pilde 24, 24-25)
Judecata partinitoare este pizmuita atat in aceasta lume, cat si in cea vesnica, pe cand judecata dreapta, nepartinitoare si sincera, aceea se face pricina de odihna si fericire.
"Omul drept umbla pe calea lui fara prihana; fericiti sunt copiii care vin dupa el!" (Pilde 20, 7)
Fericit este cel care asculta si urmeaza in fapte celui drept.
"Cei fara prihana vor fi fericiti." (Pilde 28, 10)
Pacatul alunga fericirea, iar faptele curate aduc multa odihna.
"Fericit este omul care se teme totdeauna, iar cel ce isi invartoseaza inima lui va cadea in nenorocire." (Pilde 28, 14)
Cel ce se teme de a pacatui inaintea lui Dumnezeu, acela dobandeste fericire, iar cel ce isi impietreste inima lui in certarea Domnului, acela se lipseste de tot binele.
"Fericit este cel care pazeste legea!" (Pilde 29, 18)
Ascultarea si implinirea poruncilor, in chip duhovnicesc, aduce odihna, pace si fericire.
"Fericit barbatul, care n-a umblat in sfatul necredinciosilor si in calea pacatosilor nu a stat si pe scaunul hulitorilor n-a sezut." (Psalm 1, 1)
Spune-mi ce prieteni ai, ca sa-ti spun cine esti. Cel drept nu se va aduna niciodata cu cei necredinciosi, nu din lipsa dragostei, ci din lipsa vietuirii comune, din lipsa credintei acelora. A sta impreuna cu cei necredinciosi inseamna a te aduna cu cei necinstitori si hulitori de Dumnezeu.
"Fericiti toti cei ce nadajduiesc in El." (Psalm 2, 12)
Nadejdea in Dumnezeu umplu sufletul de odihna, iar fericirea este plata ei.
"Fericiti carora s-au iertat faradelegile si carora s-au acoperit pacatele." (Psalm 31, 1)
Cine poate fi mai fericit decat acela care este iertat pentru o greseala de zi cu zi?! Cu atat mai mult, cine poate fi mai fericit decat acela care este iertat, pentru vesnicie, iar nu pentru vreo greseala trecatoare, pe pamant. Spovedania umple sufletul de fericire, iar chipul  de lumina.
"Fericit barbatul,caruia nu-i va socoti Domnul pacatul,nici nu este in gura lui viclesug." (Psalm 31, 2)
Domnul fericeste pe acela care se pocaieste sincer de pacatele lui, necautand sa se justifice ori sa arunce vina spre altii. Pocainta sincera atrage mare har, iar fericirea se face plata celor curatiti de pacate.
"Fericit este neamul caruia Domnul este Dumnezeul lui, poporul pe care l-a ales de mostenire Lui." (Psalm 32, 12)
Neamul care este condus de Dumnezeu nu poate fi starpit, iar omul care si-l face pe Dumnezeu conducator al sau paseste cu nadejde oriunde si oricand.
"Fericit barbatul care nadajduieste in Domnul." (Psalm 33, 8)
Nadejdea in Dumnezeu se face pricina fericirii.
"Fericit barbatul, a carui nadejde este numele Domnului si n-a privit la desertaciuni si la nebunii mincinoase." (Psalm 39, 6)
Omul care nu-si pune nadejdea in oameni si in lucruri desarte va fi fericit.
"Fericit cel care cauta la sarac si la sarman; in ziua cea rea il va izbavi pe el Domnul." (Psalm 40, 1)
Milostenia si compatimirea atrag harul lui Dumnezeu. Astfel, cand vom avea nevoie, Domnul isi va aduce aminte de milostenia facuta de noi candva si va veni in ajutorul nostru.
"Fericit este cel pe care l-ai ales si l-ai primit; locui-va in curtile Tale." (Psalm 64, 4)
Domnul alege pe tot omul, insa nu tot omul poate fi primit in curtile cele sfinte. Care nu are haina de nunta ori chip cuviincios nu poate pasi in curtile Domnului. Acela care se invredniceste de a locui cu Domnul va fi plin de bucurie.
"Fericiti sunt cei ce locuiesc in casa Ta; in vecii vecilor Te vor lauda." (Psalm 83, 5)
Nu e fericire mai mare decat a cunoaste pe Dumnezeu si a locui cu El.
"Fericit este barbatul al carui ajutor este de la Tine, Doamne; suisuri in inima sa a pus. (Psalm 83, 6)
Ajutorul cel de la oameni nu este statornic, nici vesnic, insa ajutorul cel de la Dumnezeu ne este de ajuns si aici, dar in viata cea vesnica. Cel ce isi pune increderea in Dumnezu, acela va urca neicetat spre culmi tot mai inalte de fericire si odihna.
"Fericit este poporul care cunoaste strigat de bucurie." (Psalm 88, 15)
"Fericit este omul pe care il vei certa, Doamne, si din legea Ta il vei invata pe el." (Psalm 93, 12)
De ce ar fi fericit cel certat ? Pentru ca numai cel certat este iubit de cel care il cearta. Cel care nu cearta si nu se ingrijeste de mantuirea celui de langa el, acela nu iubeste si se arata nepasator fata de caderile aceluia.
"Fericiti cei ce pazesc judecata si fac dreptate in toata vremea." (Psalm 105, 3)
Sa avem minte intreaga, sa ne pazim de a gresi si sa urmam faptelor dreptatii, spre a dobandi fericirea.
"Fericit barbatul care se teme de Domnul; intru poruncile Lui va voi foarte." (Psalm 111, 1)
Teama de a gresi Domnului se face pricina de fericire, iar nu de intristare ori povara.
"Fericiti cei fara prihana in cale, care umbla in legea Domnului." (Psalm 118, 1)
"Fericiti cei ce pazesc poruncile Lui si-L cauta cu toata inima lor." (Psalm 118, 2)
"Fericit este omul care-si va umple casa de copii;
nu se va rusina cand va grai cu vrajmasii sai in poarta." (Psalm 126, 5)
Copiii sunt roada dragostei, iar Domnul da viata fiecarei fapturi potrivit intelepciunii Sale. Astfel, cel cu multi copii sa fie fericit si bucuros de dragostea si binecuvantarea lui Dumnezeu, iar nu rusinat in fata celui lipsit de roade, mandru si pizmaret.
"Fericiti toti cei ce se tem de Domnul, care umbla in caile Lui." (Psalm 127, 1)
"Rodul muncii mainilor tale vei manca. Fericit esti; bine-ti va fi!" (Psalm 127, 2)
Fericit este cel care se multumeste cu cele date lui de la Domnul, care nu cauta spre lucru strain si care da slava lui Dumnezeu pentru puterea primita spre a lucra.
"Fiica Babilonului, ticaloasa! Fericit este cel ce-ti va rasplati tie fapta ta pe care ai facut-o noua. Fericit este cel ce va apuca si va lovi pruncii tai de piatra." (Psalm 136, 8-9)
Babilonul este cuptorul pacatelor si al tuturor patimilor, iar pruncii lui sunt gandurile cele necurate si viclene, aruncate de diavol in mintea omului. Astfel, cel ce prinde gandurile cele necurate si le loveste de piatra Hristos, acela va fi fericit.
"Fericit este poporul acela care are pe Domnul ca Dumnezeu al sau." (Psalm 143, 15)
Fericit este neamul cel credincios, fericit este omul cel ascultator de Dumnezeu.
"Mai fericiti sunt doi laolalta decat unul, fiindca au rasplata buna pentru munca lor." (Ecclesiast 4, 9)
In comuniune si in dragoste rodeste harul lui Dumnezeu, iar nu in concurenta si invidie.
"Fericirea este a acelora care se tem de Dumnezeu si se sfiesc in fata Lui." (Ecclesiast 8, 12)
Pacatosi fiind, sa nu fim cu indrazneala inaintea Domnului, ci sa venim precum Fiul cel Risipitor, cu smerenie si pocainta.
"Fericirea nu va fi pentru cel fara de lege, care, asemenea umbrei, nu-si va lungi viata, fiindca el nu se teme de Domnul." (Ecclesiast 8, 13)
Fericirea pacatosilor este ceva aparent si trecator. La vreme vor cunoaste nefericirea lor.
"Mai inainte de sfarsit pe nimeni sa nu-l socotesti fericit, ca in fiii sai se va cunoaste omul." (Ecclesiast 11, 30)
Abia la sfarsit si la judecata se va masura dreptatea si fericirea omului. Faptele si roadele omului, lasate in lume dupa moartea lui, cat si judecata celor infaptuite in viata, vor atrage sau nu fericirea cea vesnica.
"Fericit barbatul care n-a alunecat cu gura sa si nu se raneste cu amaraciunea pacatului." (Ecclesiast 14, 1)
Paza gurii se face pricina de fericire, caci aceasta pazeste de la multime de pacate amare.
"Fericit este cel pe care nu-l invinovateste sufletul lui si care n-a cazut de la nadejdea sa." (Ecclesiast 14, 2)
Mustrarea constiintei se face pricina de mari chinuri, iar deznadejdea arata o nadajduire gresita.
"Fericit barbatul care intru intelepciune se va sfarsi si care va vorbi cu pricepere." (Ecclesiast 14, 21)
Sfarsitul incununeaza opera. Moartea fericeste pe om, daca acesta a vietuit cu pricepere.
"Fericit este cel care locuieste cu femeie intelegatoare si care cu limba n-a alunecat si care n-a slujit celui mai putin vrednic decat sine." (Ecclesiast 25, 11)
"Fericit este cel care a aflat intelepciunea si cel care o graieste la urechile celor care o asculta." (Ecclesiast 25, 12)
A purta de grija celor de langa noi este lucru bineplacut Domnului, iar fericit este sufletul care propovaduieste mila lui Dumnezeu.
"Fericit este barbatul femeii celei bune si numarul anilor lui indoit este." (Ecclesiast 26, 1)
O femeia buna se face pricina de sporire duhovniceasca si de mare odihna.
"Fericit este cel care a scapat de ea si care n-a trecut in mania ei." (Ecclesiast 28, 20)
Paza gurii si infranarea limbii aduce fericire celui intelept.
"Fericit este bogatul care s-a aflat fara de prihana si dupa aur n-a umblat." (Ecclesiast 31, 8)
Sunt fericiti bogatii, atunci cand nu aduna pe cai rele si cand nu se lasa inrobiti.
"Fericit este sufletul celui care se teme de Domnul." (Ecclesiast 34, 15)
"O,moarte!Cat de amara este amintirea ta omului care traieste fericit intru avutiile sale."(Ecclesiast 41,1)
Moartea este proba fericirii, in fata acesteia fericirea cea statornica biruind lumea, iar fericirea cea inselatoare macinand cumplit sufletul.
"Fericiti cei care intru dragoste au adormit." (Ecclesiast 48, 11)
Dragostea este mai tare decat moartea, iar iubirea biruieste orice piedica in calea fericirii.
"Fericit este cel care va petrece intru acestea; si cel care va pune acestea in inima sa intelept va fi." (Ecclesiast 50, 30)
Fericirea este rodul vietuirii dupa Dumnezeu.
"Fericiti suntem, Israele, ca cele ce ii plac lui Dumnezeu ni s-au aratat." (Baruh 4, 4)
Omul caruia i se descopera voia si lucrarea lui Dumnezeu se bucura, vazand intelepciunea Sa.
"Atat cat nu au pacatuit impotriva Dumnezeului lor,au avut parte de fericire,fiindca este cu ei un Dumnezeu,Care uraste nedreptatea."(Iudita5, 17)
Fericirea tine atata timp cat omul slujeste lui Dumnezeu si fuge de pacate.
"O, fericiti cei ce Te iubesc pe Tine, ca aceia se vor bucura de pacea Ta! Fericiti cei ce s-au intristat de toate pedepsele Tale, ca aceia se vor bucura de Tine, cand vor vedea toata slava Ta, si vesnic se vor veseli." (Tobit 13, 14)
Fericirea vine din iubirea fata de Dumnezeu, care depaseste toate necazurile si incercarile, asteptand cu rabdare aratarea slavei lui Dumnezeu.

                                      Fericirile din cartile Noului Testament

Fericirile rostite de Mantuitorul in predica de pe Munte aduna la un loc toate caile spre fericire. Matei (5, 3-12)
Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor. (3)
Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia. (4)
Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul. (5)
Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura. (6)
Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui. (7)
Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu. (8)
Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. (9)
Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor. (10)
Fericiti veti fi voi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea. (11)
Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri, ca asa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi. (12)
"Fericiti sunt ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud. Caci adevarat graiesc voua ca multi prooroci si drepti au dorit sa vada cele ce priviti voi, si n-au vazut, si sa auda cele ce auziti voi, si n-au auzit." (Matei 13, 16-17)
Fericit este acela care cunoaste pe Dumnezeu si care Il recunoaste pe El drept Domn. Multi vad si aud, insa nu inteleg, din pricina impietririi inimii lor si a intunecimii mintii. Drept aceea, fericit este cel caruia i s-au deschis ochii si i s-au destupat urechile inimii.
"Fericit este acela care nu se va sminti intru Mine." (Matei 11, 6; Luca 7, 23)
Mantuitorul a venit in lume spre a rasturna toata rautatea si stricaciunea acesteia, care a patruns pana in cele mai adanci locuri din mintea si inima omului. Poruncile lui Dumnezeu revolta pe multi, facandu-i sa carteasca si sa se ridice deasupra lor. Fericit este cel care crede si urmeaza lui Hristos, intru toate cuvintele Sale.
"Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri." (Matei 16, 17)
Fericit este acela caruia i se deschid ochii mintii si care slujeste din toata inima lui Dumnezeu. Credinta este un dar al lui Dumnezeu, daruit acelora care au inima curata si ravna sincera pentru viata cea vesnica.
Fericirile de la Sfantul Luca sunt asemanatoare cu cele de la Sfantul Matei.
"Fericiti voi cei saraci, ca a voastra este Imparatia lui Dumnezeu." (Luca 6, 20)
"Fericiti voi care flamanziti acum, ca va veti satura. Fericiti cei ce plangeti acum, ca veti rade." (Luca 6, 21)
"Fericiti veti fi cand oamenii va vor uri pe voi si va vor izgoni dintre ei, si va vor batjocori si vor lepada numele voastre ca rau din pricina Fiului Omului." (Luca 6, 20-22)
"Fericiti sunt ochii care vad cele ce vedeti voi!" (Luca 10, 23)
Credinta umple de fericire pe tot omul care, slujind lui Dumnezeu, urmeaza Lui.
"Fericiti sunt cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc." (Luca 11, 28)
Ascultarea si implinirea poruncilor lui Dumnezeu este calea sigura spre odihna si fericire.
"Fericite sunt slugile acelea pe care, venind, stapanul le va afla priveghind. Adevarat zic voua ca se va incinge si le va pune la masa si, apropiindu-se le va sluji." (Luca 12, 37)
Privegherea umple sufletul de fericire, caci oricand acesta poate fi luat din trup, spre cantarire.
"Fericit vei fi ca nu pot sa-ti rasplateasca. Caci ti se va rasplati la invierea dreptilor." (Luca 14, 14)
Cand omul pe care il ajutam nu ne multumeste, ori cand facem o jertfa pentru vreun om care nu poate sa ne intoarca inapoi ajutorul, sa avem bucurie si fericire, caci atunci ne usuram judecata si scapam de plata pacatelor.
"Fericit este cel ce va pranzi in Imparatia lui Dumnezeu!" (Luca 14, 15)
Atata timp cat nu traim numai pentru trup si pentru aceasta lume cazuta, vom avea mare bucurie luptand pentru castigarea Imparatiei lui Dumnezeu, ca pentru singurul loc unde fericirea este statornica si vesnica.
"Cand stiti acestea, fericiti sunteti daca le veti face." (Ioan 13, 17)
Cunoasterea singura nu fericeste, ci mai ales infaptuirea celor cunoscute.
"Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!" (Ioan 20, 29)
Pentru a crede nu trebuie neaparat sa vedem, spre a intemeia nefericirea pe nevedere.
"Mai fericit este a da decat a lua." (Fapte 20, 35)
Domnul da mult har celui ce da, de aceea daruitorul simte o bucurie mai adanca decat primitorul.
"Dar de veti si patimi pentru dreptate, fericiti veti fi. Iar de frica lor sa nu va temeti, nici sa va tulburati." (I Petru 3, 14)
Atata timp cat omul traieste drept si curat inaintea lui Dumnezeu, de nimic nu are sa se teama, iar fericirea nu va fi luata de la el.
"De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se odihneste peste voi; de catre unii El se huleste, iar de voi se preaslaveste." (I Petru 4, 14)
Cand omul nu traieste pentru sine ori pentru slava cea de la oameni, ci numai pentru Dumnezeu, atunci el se umple de har. Ocara cea de la oameni atrage odihna cea de la Dumnezeu.
"Fericit este barbatul care rabda ispita, caci lamurit facandu-se va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce il iubesc pe El." (Iacov 1, 12)
Rabdarea ispitelor si biruirea lor duce la mantuire, cununa vietii fiind rasplata cea vesnica.
"Cine s-a uitat, insa, de aproape in legea cea desavarsita a libertatii si a staruit in ea, facandu-se nu ascultator care uita, ci implinitor al lucrului, acela fericit va fi in lucrarea sa." (Iacov 1, 25)
Faptuirea celor bune naste fericire, pe cand trandavia si uitarea aduc oboseala si greutate.
"Fericit este cel ce citeste si cei ce asculta cuvintele proorociei si pastreaza cele scrise in aceasta!" (Apocalipsa 1, 3)
Nu poate fi fericit cel ce dispretuieste macar si un singur cuvant din Scriptura.
"Fericiti cei morti, cei ce acum mor intru Domnul! Da, graieste Duhul, odihneasca-se de ostenelile lor, caci faptele lor vin cu ei." (Apoc. 14, 13)
Moartea celor drepti nu este spre disperare, ci spre odihna si bucurie vesnica. Dupa moarte se culeg roadele tuturor celor bune (sau rele) savarsite in viata.
"Fericit este cel ce privegheaza si pastreaza vesmintele sale, ca sa nu umble gol si sa se vada rusinea lui!" (Apocalipsa 16, 15)
Privegherea si trezvia pazesc pe om de intinarea cu pacate. Pacatul dezbraca pe om de vestmintele harului, iar goliciunea celui pacatos se va vedea la judecata, inaintea a toata lumea.
"Fericiti cei chemati la cina nuntii Mielului!" (Apocalipsa 19, 9)
Bucuria de a fi invitat se statorniceste abia cand se dobandeste si intrarea la cina.
"Fericit si sfant este cel ce are parte de invierea cea dintai.
Peste acestia moartea cea de a doua nu are putere," (Apocalipsa 20, 6)
Fericiti sunt cei ce renasc prin Botez si pocainta, facand fapte vrednice de harul primit, caci acestia nu vor fi biruiti de moarte cea vesnica, care este plata celor care nu au inviat decat a doua oara, la invierea cea de obste a tuturor.
"Fericit cel ce pazeste cuvintele proorociei acestei carti!" (Apocalipsa 22, 7)
"Fericiti cei ce spala vesmintele lor ca sa aiba stapanire peste pomul vietii si prin porti sa intre in cetate!" (Apocalipsa 22, 14)

                   15 LUCRURI LA CARE TREBUIE SĂ RENUNŢI PENTRU A  FI  FERICIT


1. Renunţă la nevoia de a avea întotdeauna dreptate
Multe persoane nu suportă ideea de a greşi şi îşi doresc să aibă întotdeauna dreptate, chiar şi cu riscul de a încheia o relaţie minunată sau provocând mult stres şi durere, pentru ei şi pentru alţii. Pur şi simplu nu merită. Oricând simţi nevoia “urgentă” de a sări într-o discuţie despre cine are dreptate şi cine greşeşte, întreabă-te următorul lucru: „Prefer să am dreptate sau prefer să fiu o persoană blândă?“. Ce câştig dintr-un conflict verbal, în urma căruia cel din faţa mea părăseşte „scena“ cu un gust amar şi un sentiment de dezamăgire?

2. Renunţă la nevoia pentru control
Fii dispus să renunţi la nevoia de a controla întotdeauna tot ce se întâmplă cu tine şi cu cei din jurul tău: situaţii, evenimente, oameni etc. Indiferent că sunt persoane dragi, colegi de muncă sau pur şi simplu străini pe care îi întâlneşti pe stradă, permite-le să existe. Permite tuturor lucrurilor şi persoanelor să fie exact aşa cum sunt şi o să vezi ce bine te vei simţi. „Lăsând lucrurile să fie, totul va curge lin, aşa cum trebuie“, spunea Lao Tzu.

3. Renunţă la vină
Renunţă la nevoia ta de a da vina pe alte persoane pentru ceea ce ai sau nu ai, pentru ceea ce simţi sau nu simţi. Încetează să renunţi la puterile tale şi începe să îţi asumi responsabilitatea pentru viaţa ta.
4. Renunţă la auto-înfrângere
Câţi oameni se rănesc singuri din cauza mentalităţii lor negative, poluate şi a auto-înfrângerii repetitive? Nu crede tot ceea ce îţi spune mintea, în special dacă este ceva negativ şi care te auto-distruge. Eşti mai bun de atât. „Mintea este un instrument superb dacă este folosit aşa cum trebuie. Totuşi, folosită în mod greşit, devine foarte distructivă“, spunea Eckhart Tolle.

5. Renunţă la convingerile tale limitate
Renunţă la convingerile tale despre ceea ce poţi sau nu poţi face, despre ceea ce este posibil sau imposibil. De acum înainte nu o să mai permiţi convingerilor tale limitate să te ţină captiv. Deschide-ţi aripile şi zboară! „O convingere nu este o idee deţinută de minte, este o idee care ţine mintea“, spunea Elly Roselle.
6. Renunţă să te mai plângi
Renunţă la nevoia ta constantă de a te plânge despre acele multe, multe, multe lucruri, oameni, situaţii, evenimente care te fac nefericit, trist şi depresiv. Nimeni nu te poate face nefericit, nicio situaţie nu te poate face trist decât dacă îi permiţi. Nu situaţia care declanşează acele sentimente este de vină, ci modul în care alegi să le priveşti. Nu subestima niciodată puterea gândirii pozitive.
7. Renunţă la luxul de a critica
Renunţă la nevoia de a critica lucruri, evenimente sau oameni care sunt diferiţi faţă de tine. Cu toţii suntem diferiţi, şi totuşi cu toţii suntem la fel. Toţi vrem să fim fericiţi, toţi vrem să iubim şi să fim iubiţi şi toţi vrem să fim înţeleşi. Cu toţii vrem ceva, şi ceva este dorit de noi toţi.
8. Renunţă la nevoia de a impresiona celelalte persoane
Încetează să mai încerci atât de tare să fii ceva ce nu eşti doar ca ceilalţi să te placă. Lucrurile nu funcţionează aşa. În momentul în care încetezi să mai încerci atât de tare să fii ceva ce nu eşti, momentul în care renunţi la toate măştile tale, momentul în care te accepţi cu adevărat, o să descoperi că oamenii se simt atraşi de tine, fără a depune niciun  efort pentru asta.

9. Renunţă la ideea de a te opune schimbării
Schimbarea este bună. Schimbarea te va ajuta să mergi de la A la B. Schimbarea te va ajuta să faci îmbunătăţiri în viaţa ta şi în viaţa celor din jurul tău. „Urmăreşte fericirea şi Universul va deschide uşile pentru tine acolo unde nu existau decât pereţi“, spunea Joseph Campbell.
10. Renunţă la etichetare
Încetează să etichetezi acele persoane, lucruri şi evenimente pe care nu le înţelegi ca fiind ciudate şi diferite şi încearcă să îţi deschizi mintea, puţin câte puţin. Minţile funcţionează doar atunci când sunt deschise. „Forma cea mai înaltă de ignoranţă este atunci când respingi ceva despre care nu ştii nimic“, spunea Wayne Dyer
.11. Renunţă la temerile tale
Frica este doar o iluzie, nu există, tu ai creat-o. Totul este în mintea ta. Dacă vei corecta interiorul, exteriorul va fi exact aşa cum trebuie. „Singurul lucru de care trebuie să ne temem este frica însăşi“, spunea Franklin D. Roosevelt.
12. Renunţă la scuze
De multe ori ne limităm din cauza numeroaselor scuze pe care le folosim. În loc să creştem şi să lucrăm la a ne îmbunătăţi viaţa şi spiritul, rămânem blocaţi, minţindu-ne singuri, folosind tot felul de scuze, scuze care în 99,9% din cazuri nu sunt reale.
13. Renunţă la trecut
Este greu. Se ştie. În special atunci când trecutul arată mult mai bine decât prezentul şi viitorul pare atât de înfricoşător, însă trebuie să iei în calcul faptul că momentul prezent este tot ceea ce ai şi tot ce o să ai vreodată. Trecutul după care tânjeşti, trecutul la care visezi, a fost ignorat de tine atunci când a fost prezent. Încetează să te mai păcăleşti singur. Fii prezent în tot ceea ce faci şi bucură-te de viaţă. Până la urmă viaţa este o călătorie, nu o destinaţie. E bine să ai o viziune clară asupra viitorului, pregăteşte-te, dar întotdeauna fii în prezent.
14. Renunţă la ataşament
Acesta este un concept care pentru mulţi dintre noi este greu de înţeles, însă nu este ceva imposibil. Devii din ce în ce mai bun odată cu trecerea timpului şi cu mult antrenament. Momentul în care te detaşezi de toate lucrurile, devii atât de liniştit, tolerant, blând şi seren. O să ajungi într-un loc în care o să fii capabil să înţelegi toate acele lucruri fără a mai suferi. O stare dincolo de cuvinte.
15. Renunţă să îţi trăieşti viaţa în funcţie de aşteptările celorlalţi
Mult prea multe persoane trăiesc o viaţă care nu le aparţine pentru a o putea trăi. Îşi trăiesc vieţile în funcţie de ceea ce cred alţii că este bine pentru ei, trăiesc viaţa în funcţie de ceea ce spun părinţii că este mai bun pentru ei, în funcţie de ce zic prietenii, duşmanii şi profesorii lor că este bine pentru ei. Aceste persoane îşi ignoră vocea interioară, chemarea interioară. Sunt atât de ocupaţi făcându-le pe plac celorlalţi, încât pierd controlul asupra propriilor vieţi. Uită ceea ce îi face fericiţi, ce îşi doresc, ce au nevoie şi eventual uită cine sunt cu adevărat. Ai o singură viaţă, trebuie să o trăieşti, să o deţii şi în special să nu laşi părerile altora să te împiedice în drumul tău.                                                                                                 de Luminiţa Daniela Saviuc
                                                                                                         
PS  Foarte potrivite şi eficiente cele 15 reguli ce alcătuiesc reţeta fericirii cuprinse in articolul de mai sus,fapt ce şi explică succesul său imens,fiind ,în prezent,cel mai citit articol de pe internet.Şi totuşi lipseşte,din această reţetă,un ,,ingredient" esenţial,pe care îl vom enumera ca fiind a 16 a condiţie,indispensabilă.a fericirii individului uman,un lucru la care,în nici un caz,nu trebuie şi nu putem să renunţăm!
      16. Să nu renunţăm la credinţa dreaptă şi tare,ortodoxă,în Dumnezeu Sf.Treime şi în lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos,Fiul lui Dumnezeu,precum şi la rugăciunea izvorâtă din sufletul curăţit de păcate  şi la iubirea creştină.eliberată de pofte şi egoism, pentru toţi oamenii!
          Nu există viaţă adevărată şi fericire.în absenţa Lui Dumnezeu,Creatorul,Pronietorul şi Mântuitorul lumii!
                            Cele 7 rostiri ale lui Iisus de pe Cruce

Imagini pentru rastignirea domnului

În orele dramatice, cât a agonizat, răstignit pe cruce, Iisus a vorbitoamenilor de 7 ori. Cuvintele spuse atunci de Mântuitor reprezintăun rezumat al întregii Sale misiuni pe această lume.
1.„Părinte,iartă-le lor, căci nu știu ce fac!” (Luca 23, 34).
Aceste cuvinte aduc aminte de porunca înnoită a iubirii din Predica de pe Munte, în care Iisus îi îndemna pe apostoli să-și iubeascăși vrășmașii, după cum Dumnezeu îi iubește pe muritori.Învățătura apare și în rugăciunea „Tatăl nostru”, încare se spune: „Și ne iartă nouă greșelile noastre/ Precum și noi iertăm greșiților noștri.
2.„Adevărat grăiescție, astăzi vei fi cu mine în Rai”(Luca 23, 43).
Tâlharul ce-și ispășește pedeapsa pe o altă cruce, aflată în apropierea Mântuitorului, primește, în al 12-lea ceas, privilegiulde a merge în Împărăția lui Hristos. Prin aceasta, se arată că nimeni nu este iremediabil pierdut. Primind pocăința, tâlharul intră primul în Rai, înaintea altora care se considerau drepți,împlinindu-e astfel o profeție din acele vremuri.
3.„Femeie, iată fiul tău!..Iată mama ta!”(Ioan 19, 26-27)
A treia rostire. Aceste cuvinte au fost spuse de Iisus care îșiprivea cu dragoste mama sfâșâiată de durere. Astfel, Preacurata devine Mama ce va purta de grijă lui Ioan, noul ei fiu, cel mai iubit dintre ucenicii Săi, dar și a tuturor creștinilor din lume.
4.„Mi-e sete!” (Ioan 19, 28).
Până în ultima clipă, oamenii îi aruncă Mântuitorului răutatea și veninul lor,refuzând să-i dea apă și împingânu-i spre buzele arse un burete cu oțet. Dar Lui Iisus, răstignit, între pământ și cer îi este sete mai mult de dragostea omului, de ”apa vieții”. De ce oare,de fiecare dată când suntem flămânzi, în viață sau ne este sete, ne gândim la ajutorul Mântuitorului?
5. „Eli,Eli, lama sabahtani?” (Matei 27, 46; Marcu 15, 34)
Iisus,Fiul Lui Dumnezeu, Cel Atotputernic strigă, blocat în trupul unui om, aflat în mare suferință: „Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu! Dece M-ai părăsit?”. Hristos își asumă rolul de ființă umană,până la capăt.
6.„Săvârșitu-s-a!” (Ioan 19,30)
Cuvintele au un dublu sens: „a se sfârși” și „a seîmplini”. Domnul spune că și-a împlinit misiunea. Este, de fapt, începutul repunerii întregii lumi pe făgașul ne-lumesc și care, odată cu Învierea, reprezintă întreaga filosofie a creștinismului.
7.„Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu” (Luca 23, 46).
Omul își lasăsufletul în măinile lui Dumnezeu și se întoarce la el, acolo de unde a venit, la dreapta Tatălui Ceresc.
Pe Cruce, Iisus Şi-a dovedit încă o dată dumnezeirea, princuvintele: „Părinte,iartă-le lor, că nu ştiu ce fac". (Luca 23, 24)
Este o nouă minune faptul că Iisus, după scuipare, batjocorire,biciuire, coroană de spini, răstignire, nu cere răzbunare de laTatăl ceresc, ci iertare pentru călăii Săi. El deja i-a iertat pe aceia; cere şi iertarea Tatălui.
În acest fel, El ne cere încă o dată să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să facem bine celor ce ne prigonesc şi ne urăsc, cualte cuvinte, să ne iubim duşmanii. Iertarea duşmanilor este ceva dumnezeiesc; refuzul iertării este ceva diavolesc. Cel care nu vrea să ierte pe cel care l-a jignit îşi arată astfel răutatea sufletului, orgoliul şi înverşunarea.
Creştineşte este ca omul jignit să acorde iertarea fără ca celălalt să i-o ceară. Iubirea vrăjmaşilor nu este un simplu sfat, de urmat sau de nesocotit, la alegere. Ci este o poruncă, absolut necesară pentru mântuire. Cel care moare cu vrajba în inimă, este pierdut pentru vecie. „De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre." (Matei 6, 15) În concluzie, trebuie să trăim în pace cu toată lumea, să nu fim certăreţi, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru înmuierea inimilor duşmanilor, chiar dacă aceştia nu vor să se împace cu noi.                                                          
                                                             Despre nebunie 

Predica intâi a Sfantului Iustin Popovici la Duminica a cincea după Cincizecime

De unde sunt oamenii nebuni in această lume, de unde vine nebunia in această lume? De la diavol.
Cine vindecă de această straşnică nebunie? Numai Domnul Care a devenit om, Domnul Iisus Hristos. Iată Buna-Vestire de astăzi, iată Evanghelia de astăzi.
  Aţi auzit ce s-a petrecut in ţinutul Gadarenilor atunci când Domnul a pus piciorul pe meleagurile lor. Doi demonizaţi, doi oameni in care intraseră diavoli, L-au intâlnit şi au strigat:Ai venit aici mai inainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 28-29) şi, mai departe, aţi auzit cum Domnul a izgonit diavolii din aceşti oameni şi cum ei şi-au revenit din nebunia lor, din posedarea lor diavolească. Ce este diavolul? Diavolul este demenţa desăvârşită, nebunia desăvârşită, căci diavolul este luptător impotriva lui Dumnezeu. Se scoală impotriva lui Dumnezeu, se luptă cu Dumnezeu – iată, acesta este diavolul.
Din Arhanghel devine diavol. Nu vreau Adevărul dumnezeiesc veşnic, vreau să fiu independent de Dumnezeu, independent de Adevărul Său, independent de Dreptatea Sa, independent de Legile Sale! Iată, diavolul nu este nimic altceva decât in intregime nelegiuire, in intregime independenţă de Dumnezeu, şi aceasta inseamnă independenţă de Dreptate, independenţă de Adevărul dumnezeiesc, independenţă de Veşnicie, de toate bunătăţile dumnezeieşti. In diavol totul este contrar: ceea ce este cel mai de seamă în viaţă şi in lume – şi acesta este Dumnezeu ceea ce este cel mai important, el a proclamat ca cel mai puţin important. A proclamat Dreptatea dumnezeiască ca nedreptate şi Adevărul dumnezeiesc ca minciună; Bunătatea dumnezeiască a proclamat-o ca rău; a dat la o parte tot ceea ce este dumnezeiesc şi prin aceasta a devenit diavol. Vai, tot aşa şi noi, oamenii din această lume, mica făptură omenească, atunci când incepem să respingem tot ceea este dumnezeiesc, ne umplem treptat de energii diavoleşti, treptat omul se transformă in demon.
  Iată pilda din Sfânta Evanghelie de astăzi. Diavolul îi stăpânea in aşa măsură pe cei doi oameni, incât ei nu erau in stare să gândească drept şi firesc, normal, nici să simtă, nici să lucreze.Nimeni nu indrăznea să treacă pe calea aceea (Matei 8, 28), unde erau ei. Au trăit in morminte, infricoşători, cumpliţi pentru toţi care îi intâlneau, plini de energii demonice.
  Frate, fiecare luptător impotriva lui Dumnezeu se află de fapt intr-o călătorie către aceasta, către demenţă, către nebunie. Astfel, diavolul s-a făcut din Arhanghel demon. Cum a devenit din cel dintâi inger al lui Dumnezeu, diavol? Cu mândria s-a înălţat cel dintai Arhanghel al lui Dumnezeu, purtătorul de lumină, ca să-L poată substitui pe Dumnezeu, ca să ocupe locul lui Dumnezeu (Isaia 14, 12-15); şi când aceste gânduri au impărăţit intru el, au stăpânit fiinţa sa, el s-a prăvălit din inalţimile Cereşti in adâncul iadului. Intru el totul s-a dat peste cap, totul şi el a devenit duh intunecat al răului, duhul negru al morţii, stăpânul iadului intunecat şi groaznic. Dacă omul urmează aceeaşi cale, aceasta conduce la acea nebunie, la acea ieşire din minţi.
  Când in om, in sufletul său, dă buzna mândria, şi când ea incepe să se manifeste in forţă, atunci se intâmplă ceva cumplit in sufletul omului mândru şi arogant, atunci el se desparte de Dumnezeu, stă  impotriva lui Dumnezeu şi treptat innebuneşte, treptat devine nebun. Se spune în Sfânta Evanghelie:Zicând că sunt inţelepti, s-au făcut nebuni (Romani 1, 22).
   Zicând că sunt intelepti, au ajuns nebuni… Aceasta este important pentru toţi oamenii, pentru fiecare dintre noi. Prin faptul că ai inceput să te socoteşti inţelept în această lume, să nu-L recunoşti pe Dumnezeu, o, tu eşti deja nebun. Priveşte la tine, priveşte la sufletul tău ce se intâmplă cu tine? Priveşte cum intunericul se strecoară intru tine, cum noaptea dă buzna intru tine. Si tu începi să trăieşti o altă viaţă, nu vrei nimic dumnezeiesc, nu ai nevoie de Dumnezeu:„Pot şi fără Dumnezeu, am minte, am inimă, nu am nevoie de Hristos!” Dar ce vei face, omule, atunci când diavolul va intra intru tine?
   Dumnezeu a venit in această lume, Dumnezeu S-a făcut om pentru că diavolul era in lume şi numai Dumnezeu este mai puternic decât el. Omul era rob diavolului. Atunci când Domnul Hristos a venit această lume vedem din Evanghelia de astăzi impotriva Sa s-au ridicat toţi oamenii, s-au ridicat toţi nebunii, s-au ridicat toţi infumuraţii, şi impreună cu ei s-au ridicat şi toţi demonii. Aţi auzit astăzi cum au strigat diavolii din cei doi oameni la Domnul Hristos:De ce ai venit ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29)
De ce ai venit aici, ce cauţi pe pământ, ce cauţi printre oameni? Noi suntem stăpâniii lor. Dar, neputincioşi inaintea Sa, tot ei   Îl roagă pe Mântuitorul Hristos: Dacă ne scoti afară, trimite-ne “in turma de porci” (Matei 8, 31), trimite-ne în ei. Diavolilor, de unde atâta neputinţă in voi? Voi puteţi face minuni. Nimeni nu indrăznea să treacă pe acea cale unde se aflau ei. Iar voi il rugaţi pe Iisus din Nazaret. Si Mântuitorul le-a zis: Duceti-vă. Iar ieşind, s-au dus in turma de porci. Si iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm in mare şi a pierit in apă. (Matei 8, 32)
 Fraţii mei, cât de cumplită este osândirea [din] această intâmplare pentru noi, oamenii. Ceea ce s-a intâmplat cu porcii, aceasta este pentru noi mica infricoşătoare judecată. Iată porcii nu au putut să suporte diavolii şi răutatea lor şi imediat s-au aruncat mare, in apă, s-au inecat, n-au putut să indure diavolii in ei. Dar oamenii? Oamenii prin toate păcatele, prin toate patimile, de fapt îl cuprind pe diavol în ei si imprejurul lor. Cu cât este omul mai rău decât porcii! Insultă este pentru porc să-i spui că este om, dar nu este insultă pentru om să-i spui că este porc. Nu am inventat eu aceasta! Aceasta spune Evanghelia de astăzi! Porcii s-au arătat a fi mai presus decât oamenii, căci nu au putut să suporte diavolii in ei, iar oamenii ani şi ani trăiesc în mâini diavoleşti, petrec in fălcile diavoieşti şi se consideră fericiţi, consideră că acesta este raiul lor. Ce demenţă! Ce nebunie! Omul omul este fără indoială mult mai necurat decât orice porc.
  Iată dovada. Cine a făcut să intre diavolul in această lume, cine a făcut să intre moartea în această lume? Omul!   Omul, prin păcatele sale, căci intrând păcatul in această lume a făcut să intre moartea, a făcut să intre boala, a făcut să intre toată grozăvia şi a făcut să intre diavolul in această lume. Oare nu este omul mai rău decât porcii? Nu numai decât porcii, decât toate făpturile care vieţuiesc in această lume. Da, este ingrozitor să fii om fără Hristos, este ingrozitor să fii om în această lume fără Dumnezeu. Atunci omul devine de bunăvoie diavol. Există vreo nebunie mai mare decât aceasta?
  Fiecare păcat, fraţii şi surorile mele, este o mică nebunie, fiecare patimă este o mică nebunie. Priveşte-te pe tine la mânie. Ce este mânia? Când te mânii, aceasta este o mică nebunie. Priveşte-te cum arăţi atunci. Si ce să spunem despre invidie? O, invidia este o astfel de nebunie a sufletului… Da, invidia il trădează şi pe Hristos Dumnezeu, căci se spune în Evanghelie că evreii L-au predat la moarte pe Domnul Hristos din invidie (Matei 27, 18).
Zici: Evenimentul din Evanghelia care s-a citit astăzi, s-a petrecut cu două mii de ani în urmă. Aceasta s-a intâmplat atunci, ce legătură are cu noi? Socoteşti că nu are. Are. Iată că aceleaşi evenimente evanghelice se petrec şi astăzi in Serbia. Pe pământul sârbesc astăzi se tămăduiesc demonizaţii, se tămăduiesc oamenii nebuni. Iată Sfânta Mănăstire Ostrog. Câţi oameni se tămăduiesc şi astăzi, aşa cum Domnul i-a tămăduit pe cei din Evanghelie.
  Este aceeaşi putere pe care Domnul a lăsat-o Bisericii Sale  şi aceeaşi putere iese din El şi astăzi şi-i tămăduieşte pe oameni de orice nebunie. Sârbule, să nu uiţi aceasta. Mergi la Sfântul Ostrog şi priveşte cu ochii tăi ce se intâmplă acolo. Mergi la Sfântul Prohor Pcinschi să vezi cum îi aduc pe nebunii demonizaţi şi după o săptămână de zile pleacă sănătoşi şi teferi. Mergi la Sfântul Ioanichie, din Devici (Kosovo), şi acolo vei vedea cum sunt aduşi oameni demonizaţi, şi ei, după o săptămână de zile, la moaştele Sfântului Ioanichie, sau pentru rugăciunile monahilor şi preoţilor, se tămăduiesc.
  Omule, ţie, in fiecare zi şi in fiecare noapte Domnul îţi oferă Impărăţia Cerurilor. Aceasta este patria ta veşnică. Ia aminte cum trăieşti, ia aminte pentru ce trăieşti pe pământ. Tu eşti o fiinţă nemuritoare. Dumnezeu te-a creat pentru nemurire. Pentru aceasta a venit El in această lume, pentru aceasta a dăruit Evanghelia Sa, pentru aceasta a intemeiat Biserica Sa şi ne-a dăruit in ea toate mijloacele de a ne izbăvi de orice păcat, de orice moarte, de orice diavol.
  Da, El, Dumnezeu, a venit această lume ca noi să ne izbăvim de toate acestea, ca să ne dăruiască Viaţa veşnică. Lui, numai Lui, Singurului Adevăratului Dumnezeu în toate lumile, fie cinstea şi slava şi din partea noastră, a celor mici şi neinsemnaţi de pe pământul sârbesc. Amin”
                                
                 Tehnici ortodoxe, de lupta, impotriva diavolilor
                      Sf.Cruce – semnificatiile si importanta ei pentru crestini
                                                
                                                       
  Citate biblice si patristice:

"Oricine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie".. caci…."cel ce nu-si poarta crucea si nu vine dupa Mine nu poate sa fie ucenicul Meu" ( (Marcu, 8, 34 : Luca, 14, 27)
Mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în CRUCEA Domnului nostru Iisus Hristos“(Galateni 6,14).
Mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai CRUCII lui Hristos . Sfârşitul acestora este pieirea.” (Filipeni 3.18-19)
Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este PUTEREA lui Dumnezeu (I Corinteni 1,18).
Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pre poporul Tău.” (Troparul Sfintei Cruci)
Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea o a surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii.” (din slujba Sfântului Maslu)
« Crucea este puterea lui Dumnezeu care, asumata de noi,transforma lumea in paradis » (Pr.prof..D Staniloae)
,,Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu’’. (Sf. Teodor Studitul)
,,Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ţi tai voia .să asculţi. si sa rabzi. Şi, fraţilor, ştiţi ce înseamnă cruce: să duci ce nu-ţi convine. Asta înseamnă!’’ (Arh..Arsenie Papacioc)
Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci (Tertulian)
Atunci se va arăta pe cer SEMNUL Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă”(Matei 24, 30).

  Spunînd "cruce", numim un obiect şi un semn cu un înţeles şi un simbolism aparte. În limba română, cuvîntul "cruce" vine din latinescul crux, crucis, provenit, la rîndul său, din două rădăcini indo-europene care s-au păstrat în cuvintele sanscrite cram ("a chinui", "a tortura"), sau icram (" a încovoia", "a strîmba"). Denumirea obiectului avea, desigur legătură cu modul său de utilizare
   Mai întîi ca un stîlp, apoi ca un stîlp al cărui cap superior s-a pus o bară transversală, crucea a fost folosită în Orient ca obiect de tortură. Fenicienii au preluat acest mod de tortură, folosindu-l în mod curent în Cartagina, colonia lor din nordul Africii. Practica executării pe cruce nu a fost cunoscută - sau, cel puţin, nu a fost utilizată - de evrei. Romanii au preluat pedeapsa răstignirii pe cruce de la cartaginezi, aducînd-o cu ei în Palestina după anul 63 î.Hr., cînd au cucerit această regiune. Romanii torturau şi executau pe cruce hoţii, sclavii, tîlharii şi, în general, pe toţi cei care nu erau cetăţeni romani. În mentalitatea vremii, executanţii prin răstignire erau socotiţi blestemaţi.
  În mod paradoxal, în Antichitate crucea era şi un simbol religios de care se lega forma cea mai înaltă de salvare a vieţii. La babiloneni, spre exemplu, crucea era semnul regalităţii şi al celor patru vînturi care aduceau ploaia şi fertilitatea; la egipteni era simbolul vieţii şi al soarelui. În mormintele egiptene a fost găsit semnul crucii (t), încadrat de a (începutul) şi v (sfîrşitul). În Antichitatea ebraică găsim crucea mai întîi ca semn al binecuvînătării (Fac. 48,17-20), apoi ca semn al vindecării (Num. 21, 8-9); în istoria biblică o găsim ca semn dătător de putere şi biruinţă (Ieş. 17, 8-16). La profetul Iezechil semnul crucii (t) era semnul scăpării de moarte (Iez. 9, 4-6). Toate acestea sunt prefigurări - prezente bîn lumea ebraică, dar şi neebraică - aceia ce crucea urma să fie în creştinism.
  Sfânta cruce este un obiect excepţional al veneraţiei creştine pentru că, fiecare credincios, atunci când o venerează, vede în ea instrumentul de răscumpărare al omenirii prin pătimirea Domnului, tăria credinţei, Biserica şi mântuirea. Fiind atât de prezentă în viaţa noastră, pietatea populară a creat o serie de legende evlavioase în legătură cu Sf. Cruce, originea ei şi puterea ei izgonitoare de diavoli.
Cea mai interesantă dintre ele leaga crucea de pomul cunoaşterii binelui si al raului din raiul edenic,originar. La moartea lui Adam, fiii săi au hotărît sa taie acest copac ce semnifica pacatul stramosesc al neascultarii si să-i facă sicriu din lemnul lui. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului dar şi al promisiunii răscumpărării noastre.
  Mai tarziu,atunci cand Dumnezeu a hotarat sa curateasca lumea de pacat prin potop, Noe a primit poruncă să construiască arca – simbolul bisericii,corabia mântuirii noastre, folosind lemnul ramas din copacul originar,tocmai fiindcă era legat de promisiunea salvării. Corabia l-a purtat pe el şi familia lui şi toate animalele aduse în corabie după porunca lui Dumnezeu. La terminarea potopului, apele au adus părţi din lemnul corabiei până în ţara sfântă.Oamenii au observat ca acest lemn era practic,indestructibil,fiind provenit dintr-o esenţă necunoscută şi foarte tare.
  Un dulgher a luat a luat tot ce a găsit din copacul respectiv şi a cioplit o masă mare , care s-a moştenit din generaţie în generaţie, până în vremea lui Iisus. După ce, prin intrigile şi acuzaţiile evreieşti, Mântuitorul a fost condamnat la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher si-a adus aminte de lemnul moştenit de la strămoşi şi a făcut din masă o cruce mare şi grea pe care a oferit-o spre crucificarea acelui înşelător şi răzvrătit pe care sinedriul Îl condamnase la moarte, cerând apoi confirmarea sentinţei lor de la procuratorul roman Pilat. Astfel a murit Iisus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispăşirii tuturor generatiilor de oameni,pana la sfarsitul lumii.
  Legenda, ca orice altă legendă, ascunde în ea o fărâmă de adevăr istoric, dar, mai ales, sensul spiritual legaturii dintre păcatul adamic şi iertarea neamului omenesc. Acolo unde Adam a greşit, acolo s-a făcut şi făgăduinţa mântuirii viitoare. . Acolo, pe cruce şi pe sângele curs din trupul Domnului, a fost întemeiată în mod mistic Biserica, pe care Iisus o aduce în istorie prin pogorîrea Sfântului Duh peste Apostoli la Cincizecime. De atunci, crucea a devenit simbolul mântuirii prin jertfa lui Iisus care ne duce, prin pocăinţă, la Învierea Lui şi la învierea noastră a tuturor.
  Golgota a rămas un loc blestemat pentru evrei care aruncau acolo,gunoaiele Ierusalimului.
  Crucea Rastignirii Domnului si crucile pe care au fost rastigniti cei doi talhari,au fost îngropate sub temeliile templului pãgân, prin a cãrui zidire împãratul Adrian cãuta sã acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificãrii si Învierii lui Hristos.fiind data uitarii timp de aproape trei veacuri.
  Dar prin aratarea semnului Sf.Cruci pe cer,prin porunca data de Mantuitorul Iisus Hristos,imparatului Constantin cel Mare,de a pune acest semn pe scuturile ostasilor sai,semn prin care acesta a invins pe rivalul Maxentiu,apoi prin decretul de la Milano din anul 313,dat de acest binecredincios imparat,Dumnezeu a schimbat cursul istoriei, creştinismul fiind scos de sub interdicţia legii romane şi acordandu-i se aceleaşi drepturi ca oricărei alte religii a imperiului roman,imperiu ce cuprindea pe atunci,intreaga lume civilizata..
De aici inainte,crestinii au practicat venerarea deschisă a crucii, ca simbol mistic al suferinţei şi al Învierii Domnului. Dar si pana atunci,inca din perioada crestinismului primar,apostolic,Sf.Cruce era venerata,ca semn al morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, spre care martirii îşi aţinteau ochii în timpul chinurilor si suferinţei la care erau supusi şi mureau fericiţi.
  Cinstirea semnului sfânt al Crucii era asa de generalã, in primele trei veacuri crestine,încât ea nu avea adversari decât pe pãgâni. Într-adevãr, unul dintre obiectivele atacurilor pãgâne împotriva religiei celei noi era ''adorarea'' crucii de cãtre crestini care scandaliza mentalitatea pãgânã si pe care pãgânii, neîntelegând-o, o rãstãlmãceau si o denaturau, numind în derâdere pe crestini adoratori ai Crucii (spaurolatrai, crucicolae). Dar tocmai atacurile acestea constituie astãzi dovezi indirect despre existenta unui cult crestin al Crucii în acea vreme. Apologetii crestini din secolele II si III sunt nevoiti sã rãspundã si sã restabileascã adevãrul, justificând cinstirea Crucii; asa fac, de exemplu, Tertulian, Minucius Felix, Origen s.a. Ceva mai târziu (sec. IV), printre ultimii si cei mai înversunati adversari ai Crucii, îl aflãm pe impãratul Iulian Apostatul, care reprosa crestinilor: ''Voi venerati lemnul gol al Crucii, fãcând semnul ei pe frunte si înscriindu-l la intrarea caselor voastre ...''.
   Dar nu lupsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea si respectul cu care crestinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârsitul secolului II si începutul secolului III, Tertulian numeste pe crestini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi). Cele mai vechi acte martirice aratã pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecãtii si pãtimirii lor sau închinându-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor. Un mod de a exprima pretuirea fatã de Sfânta Cruce era întrebuintarea deasã a semnului ei în numeroase împrejurãri si momente din viata crestinilor (la desteptarea din somn, la culcare, la masã, la muncã etc.), despre care ne încredinteazã, de ex., Tertulian si Origen, precum si purtarea ei ca amuletã protectoare de cãtre crestini.
  Exista insa si dovezi arheologice ce ne aratã cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscriptii, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lãmpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au pãstrat pânã azi. Din pricina situatiei speciale a crestinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat, de obicei, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera greceascã T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, C sau CI etc.), care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecutiilor. Prima reprezentare sigurã datatã a Crucii pe un monument crestin apare incizatã pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79; alta o gãsim mai târziu în inscriptia de pe un altar din Palmiria, din anul 134. În inscriptiile si epitafele din picturile catacombelor gãsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mãrturii cã semnul crucii era folosit ca simbol crestin pe osuarele din necropolele apartinând chiar membrilor primei comunitãti crestine din Ierusalim.
  Conform unei vechi traditii, consemnatã la multi scriitori si Pãrinti bisericesti din secolele IV-V, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen s.a,cea care a adus la iveală Crucea cea adevărată, spre venerarea intregii omeniri creştine, a fost Sfânta Elena, mama împăratului Constantin. Aceasta a cerut Împăratului bani si ajutoare pentru a face săpături pe Golgota si a cauta Sfânta Cruce. Cu ajutor de la Dumnezeu,care a descoperit Patriarhului Macarie ca cele trei cruci sunt ingropate sub templul lui Adrian,in anul 326,cele trei cruci au fost scoase de sub daramaturile acestui templu pagan. Cucea Rastignirii lui Hristos a fost usor recunoscuta, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor. Insa, pentru o mai bună verificare, crucea a fost aşezată peste un mort, care a înviat pe loc, rostind cuvinte de slavă lui Dumnezeu.
Sfânta Elena, aşa cum ne spun Ambrozie, Rufinus şi alţi urmaşi ai apostolilor, a trimis două cuie din crucea Domnului fiului ei Constantin, unul din cuie fiind încastrat într-o diademă. Crucea a fost asezata în biserica Sfânta Cruce din Ierusalim, zidită de împărăteasa Elena. Acolo era, de asemenea, un cui şi placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI. În faţa bisericii, a fost înălţată o cruce de metal pe care, împăratul Teodosie al II -lea a acoperit-o cu aur şi diamante în anul 417.
  Impãratul Constantin cel Mare si pe succesorii lui vor desfiinta, prin legi speciale, pedeapsa rãstignirii pe cruce, obisnuitã pânã atunci la romani. De aici înainte, semnul Crucii ia locul vechilor embleme pãgâne (dragonul sau altele) pe steagurile ostasilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele si sceptrul împãratilor, pe monezi si acte oficiale, pe diptice etc.; îl gãsim însã si pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, crestinate mai de mult, cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.
  Îndatã dupã descoperirea adevãratei Cruci, cinstirea ei a fost încadratã în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public si oficial al Sfintei Cruci a fost sfintirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de împãratul Constantin cel Mare pe locul Calvarului si al Îngropãrii Domnului (vestita bisericã a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusã, tot atunci, spre pãstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperitã de curând. Vederea, atingerea si cinstirea acesteia deveni unul din obiectivele de cãpetenie al multimilor de pelerini care începurã sã se îndrepte de acum înainte cãtre Locurile Sfinte. Expunerea (arãtarea) si venerarea liturgicã (publicã si solemnã) a Sfântului Lemn avea loc la început de douã ori pe an: o datã la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerina apuseanã Egeria, a fost aflatã Sfânta Cruce) si a doua oarã în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în aceste douã zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfirsitul secolului IV, pelerina Egeria.
  Mai târziu, din pricina afluentei crescânde a credinciosilor, venerarea generalã, solemnã, a Sfintei Cruci se fãcea în trei zile consecutive din Sãptãmâna Patimilor: Joi, Vineri si Sâmbãtã.
În urma unui război cu perşii, Sfânta Cruce a fost luată ca un trofeu de mare valoare şi astfel Ierusalimul a rămas fără obiectul de venerare cel mai sacru. La câţiva ani după aceasta,împăratul Heraclius a pornit un război contra Perşilor si in urma victoriei obtinute a readus Sf.Cruce la Ierusalim.
Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de cãtre regele Chosroes al persilor, si depunerea ei solemnã (la 629-630) de cãtre împãratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim adãugã o nouã strãlucire cultului public al Sfintei Cruci. Dupã cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pãmântului Sfânt, tot împãratul Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Pãrti mici din ea se aflã împrãstiate în toatã lumea crestinã (unele din ele ajungând si în tara noastrã). Fragmente din Sfanta Cruce exista,in prezent, in Biserica Sfantului Mormant de la Ierusalim, in Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul "Sf. Cruce" din Liege), Spania (Santo Toribio de Liebana), Franta (Saint Sernin de Toulouse; Capela "La Vraie-Croix" din Morbihan, Bretania; Anjou), la Biserica "Sfantul Vasile cel Mare" de pe Calea Victoriei, in manastirile Tiganesti si Caldarusani, la Manastirea "Panaghia Soumela" – Veria ,precum si in alte Biserici
  Prin veacurile VII-VIII, ceremonia liturgicã a expunerii si venerãrii publice si solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importatã si în Apus.
  Cât priveste întrebuintarea generalã a semnului Sfintei Cruci si veneratia obsteascã de care se bucurã el în toatã lumea crestinã din secolele III-IV înainte, e amintitã de numerosi Sf. Pãrinti si scriitori bisericesti, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria. Sf. Ciprian, Origen, Sf. Ioan Gurã de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin s.a. Dupã încetarea persecutiilor, Crucea disimulatã în simboluri si Crucea monogramaticã cedeazã cu încetul locul Crucii simple, latine (±) sau grecesti (±). Din sec. V înainte, pietatea artistilor crestini începe sã împodobeascã figura Crucii cu flori si piese scumpe (Crux gemmata), asa cum o întâlnim în desene din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugrãvite în acest timp (San Vitale, Sant'Apolinarie Nuovo si Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Pudentiana din Roma s.a.), sau pe sarcofagele pãstrate în muzeul Lateran din Roma.
  Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului rãstignit pe dânsa), care luã o mare dezvoltare mai ales în arta si pietatea apuseanã. Legi ale împãratilor Teodosie si Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat sã fie profanat prin cãlcarea cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor, dispozitie pe care mai târziu a consfintit-o si Sinodul trulan , prin canonul 73.
  Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formuleazã apoi oficial doctrina exactã a Bisericii în ceea ce priveste cultul Sfintei Cruci si al sfintelor icoane, precizând cã cinstirea datã icoanelor trebuie sã fie egalã cu cea datã Sfintei Evanghelii si Sfintei Cruci. Dupã aceastã epocã, cinstirea Sfintei Cruci luã un mare avânt si constatãm, mai ales în cultul bizantin, noi forme si mijloace de a se manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcãtuite în cinstea si spre lauda ei (ca Acatistul Sfintei Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adãugarã la cele mai vechi, ale sãrbãtorilor închinate Sfintei Cruci, sau diferitele rugãciuni si imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc.), compuse de inspiratii imnografi în acelasi scop si încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cãrtile ortodoxe de slujbã. Asa sunt, de ex., cintãrile din Octoih, pentru cele douã zile ale sãptãminii care au fost închinate amintirii si cinstirii deosebite a Sfintei Cruci si a Patimilor, adicã Miercurea si Vinerea. Prezenta nelipsitã a Sfintei Cruci în toate lucurile scumpe evlaviei crestine: în sfintele locasuri (mai ales în sfântul altar si deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credinciosilor, la mormintele mortilor din cimitrie, la margini si rãspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troitele de lemn sau de piatrã, asa de larg rãspândite mai ales la noi, românii), constituie o altã dovadã a pretuirii si respectului cu care evlavia ortodoxã a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului si al mântuirii noastre.
  Obiect de torturã si de groazã pentru pãgâni, ca si pentru evrei (''Blestemat este cel ce spânzurã pe lemn ...''. Deut XXI, 23 si Gal. III, 13), Crucea a fost sfintitã prin sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa si a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv si pricinã de mândrie si de laudã pentru crestini. ''Cuvântul de cruce este smintealã pentru iudei, nebunie pentru pãgâni, dar pentru noi (crestinii) mântuire,'' spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune în altã parte, ''mie sã nu-mi fie a mã lãuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos .'' (Gal. VI, 14. Comp. si Col. I, 20 si II, 14; Efeseni II, 16 s.a.).
Sãrbãtorile Sfintei Cruci în cultul ortodox
  1. Cea mai veche si mai importantã dintre sãrbãtorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înãltarea Sfintei Cruci (''Ufwai Vou staurou sau Etauroyyaueia, Vozdvijenie Kresta), la 14 septembrie, pe care, precum am vãzut, unii o numãrã între praznicele împãrãtesti. În aceastã zi sãrbãtorim de fapt amintirea a douã evenimente, deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci, despre care am pomenit mai înainte, si anume:
  - Aflarea Crucii pe care a fost rãstignit Mântuitorul si înãltarea ei solemnã în vãzul poporului, de cãtre episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335.
  - Aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la persii pãgâni, la anul 629, pe timpul împãratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, dupã ce patriarhul Zaharia a înãltat-o în vãzul credinciosilor, la 14 septembrie 630.
Dupã mãrturia unei cronici anonime, sãrbãtoarea Înãltãrii Sfintei Cruci ar fi luat fiintã în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfintirea celebrei basilici construite de împãratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului (Marturiou, Martyrium), iar a doua zi, fiind adunati acolo cu acel prilej multi episcopi si credinciosi, episcopul Macarie al Ierusalimului a arãtat, pentru prima datã, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Rãstignirii, pentru ca sã-l vadã si sã-l venereze toti cei de fatã. De atunci a rãmas definitiv ziua de 14 septembrie ca sãrbãtoare a ''Înãltãrii'' sau ''Arãtãrii'' Sfintei Cruci. Cu timpul, sãrbãtoarea principalã de la 13 septembrie, adicã aniversarea anualã a sfintirii bisericii lui Constantin, care prilejuise înãltarea solemnã a Sfintei Cruci, a rãmas în umbrã si, desi a fost celebratã prin slujba zilei, care figureazã încã în Mineiul ortodox pe septembrie (la ziua de 13), ea a rãmas ca o simplã inainte-prãznuire a sãrbãtorii Înãltãrii Crucii, de a doua zi (14 septembrie), pe care a trecut accentul principal. La aceasta s-a adãugat si amintirea aflãrii Sfintei Cruci, care se sãrbãtorea pânã atunci la date diferite: la unii în Vinerea Patimilor, la altii în Lunea Pastilor.
  Cu toate cã pelerina apuseanã Egeria afirmã cã aflarea Crucii a avut loc în aceeasi zi în care s-a sfintit biserica Sfântului Mormânt, adicã la 13 septembrie, se pare cã, la început, Aflarea Sfintei Cruci si Înãltarea Sfintei Cruci au fost sãrbãtori separate si serbate la date diferite, asa cum, de altfel, le gãsim încã pânã astãzi la unele popoare crestine. Astfel, pe când Înãltarea Sfintei Cruci se sãrbãtoreste pretutindeni (inclusiv la catolici) la 14 septembrie, Aflarea Sfintei Cruci e sãrbãtoritã în Biserica apuseanã la 3 mai: Inventio Sanctae Crucis, sãrbãtoare care asociazã cultul Crucii cu Festivitãtile pascale, fiind la origine aniversarea anualã a sfintirii basilicii Sfintei Cruci din Roma, ziditã de Sfânta Elena în amintirea Crucii salvatoare, care se arãtase pe cer fiului ei.
  Aici Sf. Elena a adus apoi o parte din lemnul Sfânt al Crucii descoperite de ea, care se pãstreazã pânã acum. La abisinieni si în Biserica din Alexandria, Aflarea Crucii se serbeazã la 4 mai, iar la copti si la arabi la 6 martie. Ca o reminiscentã a vechii sãrbãtori a Aflãrii Sfintei Cruci (de la 6 martie), trebuie privitã în calendarul ortodox de azi Duminica a treia din Pãresimi, numitã a Sfintei Cruci.
  Fiind sãrbãtoare de origine palestinianã, la început Înãltarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitatã la Ierusalim, unde, precum am vãzut, se pãstra lemnul Crucii Rãstignirii, de la descoperirea lui pânã la 634 (635), când a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemnã, prin care se cinstea odinioarã Sfânta Cruce în Cetatea Sfântã, s-a pãstrat de altfel acolo pânã astãzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sãrbãtoarea s-a întins si în pãrtile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o nouã strãlucire si dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sf. Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (634-635), generalizându-se treptat, pânã prin sec. VI, în toatã Biserica de Rãsãrit. În calendarul roman, sãrbãtoarea a fost introdusã de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine, iar în Biserica Armeanã, Înãltarea Sfintei Cruci face parte dintre primele cinci sãrbãtori mai mari si are datã variabilã, fiind sãrbãtoritã în Duminica cea mai apropiatã de 14 septembrie (între 11-17 sept.).
  Spre deosebire de alte praznice împãrãtesti, Înãltarea Sfintei Cruci se serbeazã cu post, pentru cã ea ne aduce aminte de Patimile si moartea Mintuitorului. Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post
2.A doua sãrbãtoare importantã a Sfintei Cruci este Duminica a treia din Postul Pastilor, numitã Duminica Crucii, cu datã variabilã, instituitã la Constantinopol în sec. VIII.
Caracteristica slujbei din acest douã sãrbãtori principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne si venerãrii sau închinãrii Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie si Liturghie. El înlocuieste si aminteste ceremonia liturgicã a expunerii (arãtãrii sau înãltãrii) solemne si a venerãrii generale a Sfintei Cruci, care avea loc odinioarã la Ierusalim, apoi si la Constantinopol, în Vinerea Patimilor din cultul bizantin, dar a pierdut din importanta si strãlucirea de odinioarã, fiind eclipsatã de ritualul posterior al Prohodului; în schimb, si-a pãstrat amploarea si importanta din vechime la sirieni, la coptii egipteni si la armeni.
În calendarul ortodox mai avem încã douã sãrbãtori, mai putin importante, ale Sfintei Cruci (fãrã serbare), si anume:
  3.Ziua de 1 august, care coincide cu începutul postului Sântã-Mãriei si se numeste Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei si de viatã fãcãtoarei Cruci, în amintirea liberãrii minunate a grecilor din robia saracinilor, pe timpul împãratului Manuel Comnean (sec. VII), cu ajutorul Sfintei Cruci.
La Constantinopol se serba prin procesiunea cu lemnul Sfintei Cruci. În unele biserici (rusesti) se face sfintirea apei mici.
 4.Altã sãrbãtoare (fãrã tinere) a Sfintei Cruci este la 7 mai, când prãznuim pomenirea arãtãrii semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împãratului Constantie (fapt petrecut probabil la 351 si relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului cãtre împãratul Constantie). Slujba zilei aminteste acest eveniment, slãvind Sfânta Cruce (vezi Mineiul pe mai, ziua 7).
  În cadrul Octoihului, avem, de asemenea, douã zile pe sãptãmânã consacrate cinstirii speciale si permanente a Sfintei Cruci în serviciul divin zilnic al Bisericii Ortodoxe, si anume miercurea si vinerea. În aceste zile, cântãrile Octoihului de la toate glasurile, care se combinã cu cele ale sfintilor din Minei, cinstesc Patimile Domnului si Crucea Rãstignirii, instrumentul pãtimirii Lui si altarul pe care Iisus S-a adus pe Sine jertfã pentru mântuirea lumii
                                                                   ******
  Crucea este, deci, altarul de jertfa si semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul "Tainei lui Hristos", cum spune Sfantul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in "largimea, lungimea, adincimea si inaltimea" ei (Efes. III, 18)
Crucea este şi simbolul Bisericii lui Hristos care stă cu rădăcina înfiptă în dealul Golgotei trăgându-şi seva din sângele jertfei lui Iisus. Ea se înalţă până la cer prin braţul vertical şi cuprinde în ea întreaga lume pe care o îmbrăţişează salvator prin braţele orizontale. Ea închipuie verticalitatea bisericii, înălţarea la ceruri şi dimensiunea ei orizontală, socială, pentru toată viaţa pământească a omului
  Crucea este semnul identităţii creştinului de la Botez până la trecerea la cele veşnice si cea mai puternica arma impotriva diavolului

  Cel care NU isi face Cruce este un necredincios, pentru ca nu crede in”razboiul ” nevazut in care demonii incearca sa ne biruiasca, prin ispite si atacuri zilnice. Când ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci, ne încărcăm de puterea lui Hristos, pecetluind simţurile noastre, făcându-le de netrecut împotriva păcatului şi uneltirilor celui rău şi viclean. Crucea ni s-a dat semn pe frunte in acelasi chip in care s-a dat lui Israil taierea imprejur. Prin ea ne despartim cei credinciosi de cei necredinciosi si ne cunoastem !
  Iata ce zice,in acest sens,Sf. Ipolit, al Romei ,”Dacă eşti ispitit, insemneaza-ti mereu fruntea cu semnul crucii cu evlavie, caci acest semn al Patimirii s-a aratat incercat impotriva diavolului daca-l vei face cu credinta. Acest lucru l-a invatat in prefigurare Moise prin mielul junghiat de Paste, poruncind sa se unga cu sangele lui pragul si cei doi stalpi ai usii si insemnand credinta in Mielul desavarsit care este acum intre noi. Caci insemnandu-ne cu mana fruntea si ochii, ne ţinem departe de cel ce incearca sa ne nimiceasca.”(Fragment din scrierea Tradiţia Apostolică (cca 200-235) al lui Ipolit al Romei cu privire al semnul crucii).
Dar cred că mult mai convingător vorbeşte despre Sf. Cruce marele apărător al ortodoxiei-Sf. Ioan Damaschin: „Crucea mi s-a dat semn pe frunte, în acelaşi chip în care i s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Prin el ne despărţim cei credincioşi de cei necredincioşi şi ne cunoaştem. Crucea este pavăza, arma şi trofeul împotriva diavolului. Crucea este pecetea pentru ca să nu ne atingă nimicitorul, după cum spune Scriptura. Crucea este scularea celor căzuţi, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârşirea celor iniţiaţi, mântuirea trupului şi a sufletului, izgonirea tuturor răutăţilor, primitorul tuturor bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieţii veşnice”.

    Confirmari stiintifice ale puterii Semnului Sf.Cruci si a rugaciunilor din Biserica ortodoxa!

  Oamenii de ştiinţă au dovedit, în mai multe rânduri, puterea semnului crucii, a rugăciunilor şi a slujbelor săvârşite în Biserica Ortodoxă.
  Astfel, cercetătorii ruşi au demonstrat urmările concrete ale semnului crucii făcut deasupra mâncării, de pildă. „Am demonstrat că vechiul obicei de a însemna cu Sf. Cruce mâncarea şi băutura înainte de masă are o însemnătate mistică profundă. Această tradiţie are consecinţe practice: mâncarea este purificată în mod real, imediat. Aceasta este o mare minune, care se întâmplă zi de zi”, afirmă electrofiziciana Angelina Malahovskaia de la Institutul de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică din St. Petersburg.
  Malahovskaia studiază puterea semnului Sf. Cruci de mulţi ani. Ea a efectuat un număr mare de experimente care au fost verificate în mai multe rânduri înainte de a fi prezentate publicului.
A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare.
  Astfel, recomandările ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă.
  Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale.
  Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca. Singura limitare este aceea că ea îi vindecă numai pe cei credincioşi.
  „Apa «distinge» nivelul de credinţă al oamenilor”, spune Malahovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările sunt nesemnificative.
  Ea a descoperit în special proprietăţile bacteriologice ale apei după ce a fost binecuvântată cu o rugăciune ortodoxă şi cu semnul Sf. Cruci. Studiul a arătat, de asemenea, o nouă proprietate, necunoscută în trecut, aceea a cuvântului lui Dumnezeu de a transforma structura apei, mărindu-i considerabil densitatea optică în domeniul spectral al undelor scurte ultraviolete. Se ştie deja că apa sfinţită de către un preot ortodox nu mai prezintă mişcare browniană şi nu se mai alterează cu trecerea timpului.
Cercetătorii au verificat efectul rugăciunii „Tatăl Nostru” şi al semnului ortodox al Sf. Cruci făcute asupra bacteriilor patogene. Au fost prelevate probe de apă din mai multe surse: fântâni, râuri şi lacuri. Toate probele conţineau stafilococul auriu, un bacil din colon. Ei au constatat că dacă se rosteşte rugăciunea „Tatăl Nostru” şi se face semnul Sf. Cruci peste probele de apă, numărul bacteriilor periculoase scade de şapte, zece, sute şi chiar mii de ori.
  Experimentele au fost astfel concepute încât să se excludă posibilitatea unor sugestii mentale. Rugăciunea a fost rostită atât de credincioşi, cât şi de necredincioşi, dar numărul bacteriilor patogene a scăzut.
Cercetătorii au dovedit şi efectul benefic al rugăciunii şi al semnului Sf. Cruci asupra persoanelor. Toţi participanţii la teste au avut presiunea arterială stabilizată şi indicii sanguini îmbunătăţiţi. Impresionant este faptul că indicii sanguini s-au modificat înspre însănătoşire: persoanelor hipotensive au înregistrat creşteri de tensiune, iar cele hipertensive scăderi de tensiune.
 S-a observat, de asemenea, că dacă semnul Sf. Cruci este făcut neglijent, de exemplu cu cele trei degete unite incorect sau duse în afara locurilor corecte - mijlocul frunţii, centrul plexului solar şi cavităţile umerilor drept şi stâng - rezultatul pozitiv este mult mai redus sau chiar absent.
  Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul „material” al acestui fenomen divin.
O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică. „Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.”
 Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut – a măsurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit – „stingerea” completă a cortexului cerebral.
  Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe măsură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană.
  Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală, cât şi cea fizică.
Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Angelina Malakovskaia a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizează tensiunea şi valorile analizei sângelui.
  Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de măsură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.
  Oamenii de ştiinţă din St. Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, şi că semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare. În Rusia, în cursul epidemiilor, clopotele bat întotdeauna.
  Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a declarat Malahovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri.    Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.
 În încheiere, trebuie să spunem că apă sfinţită (agheasmă) au numai creştinii ortodocşi. Deşi şi romano-catolicii au o "apă sfinţită", aceea nu este adevărată pentru că are sare în ea, pentru a nu se altera în timp. Romano-catolicii nu pot sfinţi apa şi, de aceea, adaugă sare în ea. În schimb, un preot ortodox sfinţeşte apa doar rugându-se şi făcând semnul Crucii deasupra ei.
   Poporul romani a înţeles foarte bine semnificaţia Crucii,pentru că suferinţa romanilor s-a contopit cu cea a Sfintei Cruci, pe care au avut-o ca pavăză si mangaiere,în faţa atâtor vitregii.
Asa se face ca, aproape in fiecare localitate,mai ales în Transilvania,putem observa prezenţa ei ocrotitoare la fântâni, pe case, la răscruce de drumuri sau pe drumuri de munte. In apropierea Crucii,romanii si toti ortodocsii se simt mai acasă, mai plini de nădejde şi de linişte sufletească, pentru că ea este mărturia omniprezenţei lui Hristos în mijlocul nostru.
   Biserica Ortodoxa, cinstitoare a sfintei cruci, intemeiata pe dumnezeiasca invatatura, cuprinsa in Sfintele Scripturi si in Sfanta Traditie, a formulat urmatorul imn, prin care dreptcredinciosii crestini, rostindu-l si cantandu-l, isi arata simtamantul de adanc respect fata de sfanta cruce: "Crucii Tale ne inchinam, Stapane,si sfanta Invierea Ta,o laudam si o marim".
   Acest imn bisericesc se canta la slujba Sfintei Liturghii, in locul trisaghionului "Sfinte Dumnezeule...", de doua ori pe an, cand se savarseste slujba divina de cinstirea sfintei cruci: la 14 Septembrie si in Duminica a III-a din Postul mare.
   Textul acestui imn divin este, propriu-zis, un fragment din Marturisirea de credinta a dreptcredinciosilor, dar, in acelasi timp, este si un indemn al Bisericii Ortodoxe, de a cinsti sfanta cruce, prin inchinare.
   De aceea, simpla facere a semnului crucii, este un act de devoţiune adresat Sfintei Treimi, o mărturisire a credinţei noastre ortodoxe, o certitudine a apărării noastre împotriva satanei şi a tuturor relelor care vin de la el, rele care atacă şi sufletul şi trupul nostru.

Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce?

Orice rugăciune, orice lucru, orice mişcare din viaţa noastră trebuie să se înceapă cu Sfânta Cruce. Suntem datori ca să ştim cum să ne însemnăm corect, pe noi cu Crucea Domnului.
Aşadar, semnul Sfintei Cruci îl facem când:
• Ne trezim dimineaţa şi dorim să începem sfânta rugăciune;
• Înainte şi după masă;
• Înainte de a ieşi din casă;
• La începerea şi la sfârşirea oricărui lucru;
• Când trecem pe lângă o răstignire sau pe lângă o biserică;
• Când ne simţim rău şi invocăm ajutorul lui Dumnezeu;
• Când mărturisim, înaintea lui Dumnezeu şi a sectanţilor;
• Când intrăm în biserică şi când ieşim, în timpul serviciului divin din biserică;
• Seara înainte şi după rugăciunile de seară.

                                           Cum săvârşim Semnul Sfintei Cruci?

                                 
  De importanţă majoră este modul în care ne facem noi semnul Sfintei Cruci! Unii creştini, făcându-şi a lehamite Cruce, nu fac decât să batjocorească Crucea Domnului, iar prin aceasta aduce bucurie diavolului. De asemeni, trebuie de ştiut că făcându-ne în bătaie de joc Semnul Sfintei Cruci, nu o folosim ca armă împotriva diavolului,ci, dimpotrivă, spre osândire. Crucea, făcută în bătaie de joc sau in graba, nu ne poate mântui.
  Când ne însemnăm cu Semnul Sfintei Cruci, unim primele trei degete de la mâna dreaptă în una, iar cele două mici le strângem strâns în palme. Cele trei degete mari adunate în una, simbolizează Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Cele două degete strânse în palmă ne aduc aminte de cele două firi a Domnului nostru Iisus Hristos, adică, Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
  După ce le-am strâns degetele, le ducem la frunte, apoi jos, la burtă (putin deasupra de buric), ridicăm mâna şi o ducem la umarul dreapt, apoi la cel stâng, rostind: „În numele Tatălui (la frunte), şi al Fiului (la burtă), şi al Sfântului (la dreapta) Duh (la stânga). Amin"
Atentie! Semnul Sf.Cruci trebuie facut incet,cat mai amplu(nu doar schitat cu iuteala pe piept!).

Cand ducem mana la umeri o ducem exact la incheietura umarului cu bratul si nu peste umar sau catre piept,asa cum fac unii crestini.De asemenea trebuie sa atingem,cu finete si nu in aer sau prin bataie, cele patru puncte amintite mai sus!
  Semnul Sfintei Cruci, făcut în modul dat ne aduce aminte totodată şi despre faptul că Hristos (la frunte) sa coborât din ceruri pe pământ, unde s-a răstignit, apoi sa coborât la iad (ducem mâna la burtă), sa înălţat la ceruri, unde şade de-a dreapta Tatălui (ridicăm mâna la dreapta) şi iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii (la stânga). La sfârşit zicem Amin,adica ,,asa sa fie''.

                                       De ce purtăm Semnul Sfintei Cruci?

  Fiecare creştin ortodox este dator să poarte Semnul Sfintei Cruci asupra sa. Troparul de la Taina Sfântului Maslu spune: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă, că se scutură şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea a călcat...". Am putea asemana un creştin fără de Cruce la gât cu un soldat care a plecat la război fără de armă. Nu prea mari izbânde o să aibă pe câmpul de luptă. Eu zic că din prima va fi doborât. La noi, după cum spune Sfânta Scriptură lupta vine nu împotriva trupului ci împotriva duhurilor întunericului. Deci, cea mai potrivită armă pentru lupta noastră cu dracii rămâne cinstita Cruce pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos şi prin care a fost omorâtă moartea cea semeaţă. În altă parte se spunea că în vechime, robii erau însemnaţi cu anumite semne, aşa încât, atunci când venea stăpânul vedea că ăsta este a lui Gheorghe rob, celălalt a lui Ion, iar celălalt a lui Vasile. Tot aşa se va întâmpla şi la Înfricoşătoarea Judecată a Domnului nostru Iisus Hristos. Mântuitorul nostru îi va vedea pe cei însemnaţi cu semnul Său, pe când pe cei ce nu vor purta semnul Fiului Omului, mă tem că vor fi alungaţi în focul cel mai dinafară unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
  A purta insa,cruciuliţe ca simple obiecte de podoabă, ca bijuterii, ca obiecte "aducătoare de noroc", din mandrie si vanitate lumeasca,fără conştiinţa şi responsabilitatea faţă de semnificaţia şi mesajul Crucii, este o profanare si o jignire adusa lui Hristos !
   Simbolistica.
  În tradiţia ortodoxă este cel mai des întâlnit semnul Crucii cu opt colţuri. Aceasta este de obicei formată din patru braţe. Unul este vertical şi trei orizontale. Braţul vertical şi cel din mijloc, orizontal este Crucea propriu zisă. Braţul de sus, ne aduce aminte despre tabla pe care scria vina pentru care a fost răstignit: „Iisus Hristos Regele Iudeilor". Bara de jos, care vine înclinată (în stânga), conform tradiţiei creştine ortodoxe, este braţul pe care sau sprijinit picioarele Domnului nostru Iisus Hristos. Bara este înclinată în stânga aducându-ne aminte despre cei doi tâlhari, care au fost răstigniţi unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga Domnului. Unul dintre ei sa pocăit, cel din dreapta şi sa înălţat la cer (bara a arătat în sus), iar celălalt, pentru necredinţa lui a mers la iad (bara a arătat în jos).
  De obicei, sub majoritatea crucilor creştine ortodoxe se vede şi un craniu. Conform aceleiaşi tradiţii creştine, Mântuitorul a fost răstignit în locul în care a fost îngropat şi Adam. Atunci când a curs sângele Domnului răstignit pe Cruce, acesta sa prelins până pe căpăţâna lui Adam, astfel ştergând păcatul strămoşesc de pe întreg neamul omenesc, dar şi zdrobind moartea prin această supremă jertfă.
Simbolul credinţei
  Crucea Domnului este simbolul credinţei creştine. Este stema Bisericii lui Hristos! Chiar dacă ea ne va aminti de-a pururea de suferinţa şi de moartea în chinuri groaznice a Mântuitorului Hristos, creştinii o cinstesc pentru că ea este altarul pe care Iisus Domnul ne-a câştigat mântuirea, salvarea, izbăvirea din robia păcatului, a morţii, a distrugerii spre care omenirea se îndrepta din pricina căderii în păcat. Fără Cruce nu ar fi existat Jertfa şi nici Învierea! Nu se poate mântuire fără Cruce. La mântuire nu putem ajunge decât prin Cruce! Cuvântul Mântuitorului ne descoperă mai multe sensuri ale Crucii: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia cruceaşi să urmeze Mie!” (Marcu 8,34) Despre care Cruce vorbeşte Domnul aici?
  Primul înţeles al cuvântului Cruce este acela al lemnului pe care Domnul şi-a vărsat sângele şi şi-a dat viaţa pentru noi. Numai El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a putut să transforme acest obiect de ocară în obiect de cinstire. Un act generos, unic, dumnezeiesc, a transformat unealta călăilor în unealtă a mântuirii oamenilor, în obiect de cinstire şi de sfinţire. Crucea este semnul Jertfei Mântuitorului!
Destin personal
  Al doilea înţeles al Crucii este cel de destin personal. Vorbim de „crucea vieţii”, dar nu în sensul de predestinare („ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” – concepţie populară eronată). Dumnezeu a rânduit oamenilor nişte coordonate în care se înscrie viaţa fiecărui om (timpul când ne naştem, locul, familia, ţara, ş.a.). Dar nu sunt toate acestea coordonatele vieţii unui om. Acesta este doar destinul brut, pe care omul, fiinţă liberă, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este chemat să-l perfecţioneze, să-l desăvârşească. „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48). Suntem chemaţi să facem totul ca să ne desăvârşim, să tindem spre sfinţenie, spre viaţa în comuniune cu Dumnezeu! Acesta este adevăratul destin al vieţii noastre!
  Crucea mai înseamnă şi încercările vieţii noastre, suferinţele, durerile, greutăţile şi eşecurile prin care toţi trecem. Ele sunt pietre de hotar care ne călăuzesc spre mântuire. Aşa cum Mântuitorul a îndurat din Iubire atâtea suferinţe pentru noi, oamenii, şi noi suntem chemaţi să acceptăm cu tărie, cu credinţă, cu încredere, toate încercările vieţii noastre. Ele sunt crucea noastră. Fiecare om are crucea lui, care nu seamănă cu a celorlalţi. Este o cruce unică! Şi trebuie să o purtăm.
  A-ţi lua crucea mai înseamnă şi altceva: a înţelege şi a accepta că destinul fiecărui om este, în acelaşi timp, pământesc şi ceresc. Avem de împlinit o misiune aici, pe pământ, dar în acelaşi timp trăim pentruviaţa cerească, pentru Împărăţia lui Dumnezeu! De aceea Crucea este interpretată ca o intersectare a axei orizontale a vieţii pământeşti, cu axa verticală a vieţii dumnezeieşti.
[…] Pentru a lua pe umeri crucea trebuie ca mai înainte sa nu împlinim trupului dorintele sale pofticioase, dându-i doar cele neaparat trebuincioase traiului; trebuie sa socotim dreptatea noastra cea mai cumplita nedreptate înaintea lui Dumnezeu, sa socotim priceperea noastra drept desavârsita nepricepere si, în fine, predându-ne lui Dumnezeu cu toata puterea credintei, predându-ne deprinderii necontenite a Evangheliei, sa ne lepadam de voia noastra. Cel ce a savârsit aceasta lepadare de sine este în stare sa ia crucea sa. Cu supunere fata de Dumnezeu, chemând ajutorul Lui spre întarirea neputintei sale, el priveste fara teama si tulburare necazul care se apropie, se pregateste cu marime de suflet si barbatie sa îl îndure, nadajduieste ca prin mijlocirea ei se va face partas al patimirilor lui Hristos, va ajunge la tainica marturisire a lui Hristos nu doar cu mintea si cu inima, ci si cu lucrul, cu viata însasi.
Crucea e împovaratoare atâta vreme cât ramâne cruce proprie; iar atunci când se preschimba în crucea lui Hristos primeste o neobisnuita usurime: jugul Meu este bun, si sarcina Mea este usoara, a grait Domnul (Mt. 11, 30). Crucea se aseaza pe umerii ucenicului lui Hristos atunci când ucenicul lui Hristos se socoate vrednic de necazurile trimise lui de Dumnezeiasca Pronie. Ucenicul lui Hristos poarta cum trebuie crucea sa atunci când socoate ca tocmai necazurile trimise lui de sus, si nu altele, sunt de neaparata trebuinta pentru for­marea lui în Hristos si mântuirea lui.
Purtarea cu rabdare a crucii proprii este adevarata vedere si recunoastere a pacatului propriu. În aceasta recunoastere nu este nici o amagire de sine; dar cel care se recunoaste pacatos, iar totodata cârteste si tipa de pe crucea sa, dovedeste prin asta ca prin recunoasterea superficiala a pacatului sau nu face altceva decât sa se amageasca, sa se însele pe sine. Purtarea rabdatoare a crucii proprii este adevarata pocainta. Tu, care esti rastignit pe cruce! Marturiseste-te Domnului întru dreptatea judecatilor Lui. Învinuindu-te pe tine însuti, da dreptate judecatilor lui Dumnezeu, si vei primi iertarea pacatelor tale.[…]
Crucea este puterea si slava tuturor sfintilor din veac. Crucea e tamaduitoarea patimilor, pierzatoarea demonilor. Aducatoare de moarte este crucea pentru cei care nu au preschimbat crucea lor în crucea lui Hristos, care de pe crucea lor cârtesc împotriva Dumnezeiestii Pronii, care o hulesc, care se predau deznadejdii si disperarii. Pacatosii nemarturisiti si nepocaiti mor pe crucea lor de vesnica moarte, lipsindu-se prin nerabdare de viata cea adevarata, de viata în Dumnezeu. Ei sunt luati de pe crucea lor doar pentru a se pogorî cu sufletele în mormântul cel vesnic: în închisorile iadului.[…]
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2), Editura Sofia, Bucuresti, 2000
                                           Creştinul de rând are şi el putere de a închina lucrurile?
  Închinarea lucrurilor este o mângâiere uitată de creştinii din ziua de astăzi, dar şi o armă deosebit de puternică împotriva diavolului. Lupta diavolului spre a-l surpa pe om şi a-l înşela este una neîncetată şi nemicşorată. Cu cât creştinul se apăra mai puţin, cu atât diavolul caştigă o tot mai mare putere asupra lui
şi asupra lumii din jurul lui.
  Din ce în ce mai puţini creştini apelează astăzi la această practică a închinării lucrurilor. Mai sunt încă mulţi creştini care zilnic ard tămâie sau smirnă şi îşi tămâiază casa, care aprind lumânarea la rugăciunea de seară, care iau Anafură şi Aghiasmă dimineaţa şi care fac Sfeştanie în casă, de câteva ori pe an. Cu toate acestea, într-o oarecare măsură, ceva lipseşte din viaţa noastră de zi cu zi, şi anume: închinarea lucrurilor.
Biserica a subliniat mereu puterea sfinţitoare a Sfintei Crucii. Este lucru de folos a o purta la gât şi a o privi cu multă mulţumire, însă şi mai de folos este a închina cu semnul ei preaputernic orice lucru care ne cade în mâini, de la mâncare şi până la obiectele cele mari.
  Nu doar preotul are puterea de a închina lucrurile, ci şi creştinul de rând, născut în viaţa cea nouă a lui Hristos în Taina Sfântului Botez, dar şi în cea a Mirungerii, a Spovedaniei şi a Sfintei Euharistii. Preotul are într-adevar o mai mare putere de a binecuvânta lucrurile – de a le sfinţi, în virtutea harului primit în Taina Hirotoniei, faţă de creştinul de rând, însă aceasta nu-l lipseşte pe cel din urmă de orice putere.
Mulţi sfinţi şi oameni duhovniceşti nu au fost clerici, ci simpli creştini de rând, şi au însemnat cu semnul Crucii pe bolnavi şi i-au vindecat, au însemnat natura şi aceasta i-a ascultat.
 Preotul binecuvintează cu mâna în chipul în care binecuvintează Însuşi Hristos, în icoană, ţinând degetele suprapuse precum se vede. Creştinul de rând binecuvintează însă lucrurile aşa cum se închină pe el însuşi, cu mâna pregătită pentru facerea Sfintei Cruci, cu trei degete lipite şi cu celelalte două stranse la baza lor.
 În tradiţia ortodoxă rusă, mama îşi binecuvintează copilul, închinându-l pe frunte cu semnul crucii, înainte ca acesta să plece într-o călătorie sau să treacă printr-o greutate. Creştinul îşi închină perna, la culcare, mâncarea, la masă, cât şi orice lucru folosit în cursul zilei, de la paharul cu apă şi până la lopata şi cartea de citit. Aceasta fac şi mulţi dintre părinţii din mănăstiri, simpli călugări, iar nu clerici.


Pentru creştini, Crucea este şi un mijloc de mărturisire a dreptei credinţei creştine!.

  Deseori se va întâmpla să vă întâlniţi cu cei care care nu cred în Cruce, afirmând că Domnul a fost răstignit pe un stâlp. Vă vor întreba, dacă pe fiul Dvs., îl vor împuşca dintr-o armă, veţi purta-o pe aceasta la gât? Aici le răspundeţi, fără ezitare şi cu tărie în voce: „Da!" În acest sens, chiar nu demult am citit, dar sunt nenumărate cazuri când ostaşii au fost răniţi pe câmpul de luptă şi prin miracol, au rămas vii. Aceştia, agaţă glontele la gât şi îl poartă ca pe un talisman la gâtul său. Sau cazul unui alt ostaş, căruia un carnet, dacă nu mă înşală memoria, în Irak ia salvat viaţa de un glonte, carnetul rămânând găurit, dar primind asupra sa glontele. Ostaşul este acum nedesprţit de acel carnet. Îi aduce aminte ce la ajutat rămână în viaţă.
Cu cât mai mult noi, creştinii, pentru care sa răstignit Hristos, pentru care a fost adusă această supremă jertfă, oare nu merită de fiecare dată să ne aducem aminte cine şi în ce mod a pătimit pentru noi? Oare nu merită să păstrăm vie în memoria noastră această jertfă culminantă ce a avut loc pe Cruce? Trebuie fără de ezitare să le răspundem sectanţilor, folosind şi argumentele biblice, dar şi cele din Sfânta Tradiţie :
,,Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfânta învierea Ta o lăudăm şi o slăvim!

                                   Parintele Ilie Cleopa,despre Semnul Crucii,contra sectantilor

  Orice creştin care este adevărat fiu al Bisericii celei dreptmăritoare a lui Hristos şi care trăieşte în viaţă cu evlavie şi frică de Dumnezeu, când începe o sfântă rugăciune sau o termină, la începutul citirii unei cărţi sfinte, la începutul şi sfârşitul unui lucru, la plecarea în călătorie şi la întoarcerea din ea, când este tulburat de vreo frică, de vreo veste rea sau de oarecare gânduri rele, când se scoală şi se culcă, când stă la masă şi când se ridică de la masă, îndată se însemnează pe sine cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe faţa sa, aducându-şi aminte de puterea cea nemăsurată a Celui ce a sfinţit Crucea cu Preacurat şi Preascump Sângele Său şi ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită împotriva diavolului şi ca pe un semn dumnezeiesc, după cum scrie în Scriptură: Dat-ai celor ce se tem de Tine, Doamne, semn ca să fugă de la faţa arcului (Ps. 59, 4) şi iarăşi: Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Ps. 4, 6).
  Noi ştim că la rugăciune trebuie să ia parte şi trupul nostru, cu toate mădularele sale.
Între acestea, mâinile au un rol important în exprimarea rugăciunii. Iată câteva mărturii din Sfânta Scriptură:
  1. Iacov a binecuvântat cu mâinile sale (aşezate în chipul crucii) pe fiii lui Iosif, după cum este scris: Şi Iosif i-a luat pe amândoi feciorii săi, pe Efraim în dreapta sa, de-a stânga lui Israel, iar pe Manase în stânga sa, de-a dreapta lui Israel, şi i-a apropiat de el. Dar Israel şi-a întins mâna sa cea dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, deşi acesta era mai mic, iar stânga şi-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins şi-a încrucişat mâinile, deşi Manase era cel dintâi născut. Şi i-a binecuvântat pe ei… (Fac. 48, 13–15).
  2. Hristos a binecuvântat cu mâinile pe copii şi pe apostoli. Despre binecuvântarea copiilor ne vorbeşte Sfânta Scriptură astfel: Şi cuprinzându-i cu braţele, i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei (Marcu 10, 16). Iar despre binecuvântarea apostolilor ne spune: Apoi i-a dus afară, spre Betania, şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat (Luca 24, 50).
   Apostolii au aşezat diaconi, preoţi şi episcopi prin rugăciune şi punerea mâinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Tim. 4, 14), fapt pentru care taina preoţiei era numită «punerea mâinilor preoţiei». Tot prin rugăciuni şi punerea mâinilor împărtăşeau apostolii Sfânta Taină a Sfântului Mir (a împărtăşirii Sfântului Duh celor botezaţi) (Fapte 19, 5–6; 8, 14–17 ş.a.). Împărtăşirea Sfântului Duh în această Taină se numea, de asemenea, «punerea mâinilor», spre deosebire de cea de mai sus care se chema «punerea mâinilor preoţiei».
  Prin urmare, la rostirea rugăciunii, trupul ia şi el parte îndeosebi prin acest mădular al său care este mâna.   Trebuinţa de a lua parte şi trupul sau cel puţin un organ al trupului, la rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul Apostolului: Preamăriţi-L, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20). Şi în alt loc: Vreau aşadar ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini curate, fără de mânie şi fără şovăire (I Tim. 2, 8).
 În Testamentul Vechi, de asemenea se practica rugăciunea prin participarea trupului, ca, de pildă, prin îngenunchere, plecarea capului, lovirea pieptului cu mâna, ridicarea mâinilor ş.a. Psalmistul zice: Aşa Te voi binecuvânta în viaţa mea şi în numele Tău voi ridica mâinile mele, chemând numele Tău (Ps. 62, 5). Semnul Crucii în Vechiul Testament a fost prefigurat în binecuvântarea lui Iacov (Fac.48,14); în ţinerea mâinilor lui Moise în chipul Crucii în timpul luptei cu Amalec (Ieş.17, 11–12).
 În Noul Testament, semnul Crucii se face astfel: se împreună trei degete de la mâna dreaptă (degetul mare, arătătorul şi cel mijlociu, în timp ce celelalte două degete se ţin strânse în palmă) şi se duc la frunte, apoi la piept, la umărul drept şi la urmă la umărul stâng, rostind cuvintele: În numele Tatălui (la frunte) şi al Fiului (la piept) şi al Sfântului Duh (la ambii umeri), după care apoi, lăsând mâna în jos, zicem «Amin!»
«În numele Tatălui» însemnează cinstirea lui Dumnezeu–Tatăl, Stăpânul tuturor. Coborârea mâinii la piept rostind cuvintele «şi al Fiului» înseamnă coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ pentru mântuirea noastră.  Iar ducerea mâinii de la umărul drept la cel stâng rostind cuvintele «şi al Sfântului Duh» înseamnă împăcarea noastră cu Dumnezeu şi împreunarea cu El, prin harul Sfântului Duh adus  nouă de Dumnezeu–Fiul.

  Sectarul: Nu avem trebuinţă de semnul Crucii făcut cu mâna, pentru că Dumnezeu nu cere slujirea mâinilor omeneşti, căci cei ce se închină lui Dumnezeu trebuie să i se închine în duh şi în adevăr şi nu în trup, după cuvântul Apostolului: Dumnezeu… fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti şi nici nu este slujit de mâini omeneşti, căci nu are nevoie de nimic, de vreme ce El ne dă tuturor viaţă şi suflare şi toate… (Fapte 17, 24–25). Iar Mântuitorul a vorbit femeii samarinence: Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei care I se închină, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr (Ioan 4, 23–24). Deci închinarea trebuie să fie în duh şi nu în trup, cu duhul, iar nu cu mâna, în semnul crucii.
 
Preotul: În citatul prim nu este vorba de semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna. Aici se spune numai că pe Dumnezeu nu trebuie să-L slujim cu ostenelile mâinilor noastre, cum am sluji pe oarecare om mai mare al nostru. Dumnezeu nu are nevoie de asemenea slujitori, omul fiind atât de mic faţă de El, încât în privinţa aceasta, ca şi de altfel în orice privinţă, nu-L poate ajuta cu nimic.
  În citatul al doilea, de asemenea, este vorba de cu totul altceva, şi anume, că în curând se va începe o epocă nouă, în care închinarea lui Dumnezeu (cultul dumnezeiesc) va fi mai aproape de desăvârşire, mai adevărată (lăuntrică şi spirituală), iar nu ca până atunci, aproape numai formală (exterioară şi materială), legată de un anumit fel de lăcaş (templul), de o anumită localitate (Ierusalim, respectiv Garizim), de o anumită naţiune (iudei, respectiv, samarineni). Căci Dumnezeu este Duh şi ca atare nu poate fi cuprins între zidurile unui templu oarecare, fie în Ierusalim pe Muntele Sion, fie în Samaria, pe Muntele Garizim, şi monopolizat acolo.   El este pretutindeni şi de aceea închinarea nu trebuie să fie legată de ceva material sau mărginit, ci trebuie să se facă «în duh», adică să fie internă (spirituală), cum nici la samarineni, nici la iudei nu fusese până atunci.     
  Această închinare «în duh» este o închinare «în adevăr» sau adevărată – şi aceasta va trebui să fie căutată şi practicată. Dar prin aceasta nu înseamnă că se înlătură cultul exterior, ci numai că se pune mai multă bază pe cel interior, atât de nesocotit mai înainte; căci şi cultul extern este necesar, dat fiind natura dublă a făpturii noastre, trupească şi sufletească (Matei 6, 5-6; Rom. 12, 1; I Cor.6,15).
  Dacă voi sectarii cereţi de la noi numai închinare în duh, pentru ce voi, când vă rugaţi, plecaţi genunchii, vă plecaţi capetele, vă bateţi piepturile, vă ridicaţi mâinile, vă împreunaţi mâinile amândouă şi alte multe manifestări de acestea aveţi în vremea rugăciunii? Pentru că şi acestea sunt asemănătoare cu facerea semnului Crucii cu mâna, fiind participări ale trupului vostru la rugăciune. Oare credeţi voi că vă puteţi ruga vreodată fără ca trupul vostru să ia parte la osteneala rugăciunii? Dacă aţi fi nişte duhuri fără de trup, v-am crede, dar nefiind, niciodată nu vom crede aceste afirmaţii neîntemeiate pe adevăr. Ca şi îngenuncherea, ca şi plecarea capului, ca şi metania sau ca şi ridicarea mâinilor în sus la rugăciune, tot aşa şi semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna, este un semn care arată o ţinută religioasă sau o stare sufletească de evlavie în faţa lui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim şi cu sufletul şi cu trupul nostru (I Cor. 6, 20; Filip.1,20).

  Potrivnicii Crucii şi ai semnului ei sunt vrăjmaşii Crucii lui Hristos (Filip. 3, 18–19). Semnul Sfintei Cruci va vesti venirea a doua a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30–31). Acel semn este Crucea, deoarece ea este semnul puterii şi al biruinţei lui Hristos (I Cor. 1, 18; Col. 2, 15).
Cu adevărat atunci se vor ruşina cu ruşine veşnică şi căinţă toţi vrăjmaşii şi hulitorii Sfintei Cruci; dar atunci căinţa lor nu le va mai folosi.
  Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci este arma cea nebiruită cu care Hristos a biruit şi a prădat iadul, şi de aceea îndeamnă pe toţi cei rătăciţi de la adevăr şi care îi slujesc lui, să hulească şi să vrăjmăşească Crucea lui Hristos, căci, după cum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit.

                      Nu se cuvine femeilor sa poarte pantaloni si podoabe in Biserica!

  Un mare păcat, cu o nocivitate morală deosebit de gravă asupra oamenilor şi care s-a abătut asupra noastră în ultimii  ani, este portul indecent. Voi deschide aici parantezele, cum a apărut acest val şi de unde a venit asupra ţării noastre. Este vorba de anii 1998-2000, cînd au început a veni containerele de mărfuri din America, numite şi „Second Hand”, sau cum se mai spune la ţară „Gumanitarcă”. Hainele erau ieftine, moldovenii noştri – săraci, iar impactul social a fost unul negativ şi de amploare. Femeile au început a purta tot felul de pantaloni, masculinizîndu-se pe neobservate.
  Mîntuirea începe de la lucruri mărunte: de la felul cum ne îmbrăcăm, cum ne purtăm în societate şi în raport cu semenii noştri, cum vorbim, ce vorbim şi cînd vorbim, şi multe altele… Mulţi îşi pun întrebarea: Care ar trebui să fie portul unei femei ortodoxe, fie ea preoteasă sau simplă mireană? În continuare, în baza Sfintei Scripturi şi a sfaturilor date de Sfinţii Părinţi, vom încerca să limpezim lucrurile. Problema este destul de gravă, afectînd atît viaţa celor mai mici, cît şi a celor mai în vîrstă.
ISPITĂ - O fată tînără, îmbrăcînd pantaloni sau o fustă prea scurtă, care îi descoperă mai mult corpul, devine în primul rînd o ispită pentru bărbaţi şi toţi cei din jurul ei. Pe orice bărbat care se uită involuntar la ea, diavolul desfrânării parcă îl electrocutează; o doreşte în inima lui, păcătuieşte în inima lui cu ea. Mântuitorul a spus că: ”dacă vezi o femeie şi o doreşti în inima ta, ai şi păcătuit cu ea”. Deci, efectiv se curveşte sufleteşte cu acea femeie. Într-o zi acea femeie poate să provoace involuntar şi inconştient la păcat pe atâţia bărbaţi care o privesc în ziua respectivă… Deci ea poate să facă zilnic zeci şi sute de păcate. Prin portul ei incedent: rochie sau fustă scurtă, transparentă, pantaloni strâmţi pe ea, bluză prea decoltată, în asa fel încât se observă forma corpului foarte clar etc., poate răni zilnic atâtea suflete omeneşti, atâţia bărbaţi cărora nici prin cap nu le-ar fi trecut că vor păcătui în acea zi. Aşadar, ispita diavolului desfrânării vine prin acea femeie. “Vai de cel prin care vine ispita” zice Mîntuitorul. Trebuie să ne ferim cu toată fiinţa noastră de a ispiti, de a răni pe cei care sunt apropiaţii noştri. Un asemenea păcat se poate face şi în familie, când tata sau mama se poartă indecent prin casă faţă de copii. Ei zic că sunt mici copiii, însă diavolul nu doarme. Orice imagine indecentă li se întipăreste uşor în minte. Mamele nu trebuie să lase nici chiar fetiţele mici să se poarte indecent; încă de la acea vârstă fragedă trebuie să le facă să fie conştiente de ceea ce înseamnă acest păcat.URÎCIUNE - Este atît de jalnic să vezi o femeie ajunsă la vîrsta de 40 – 50 ani (care toată viaţa a purtat fustă ori rochie) şi acum să se „modernizeze” şi ea un pic, îmbrăcînd pantaloni şi tot soiul de haine bărbăteşti. Şi mai ridicol, este să vezi pe stradă o femeie ajunsă la vărsta bătrineţilor, dar care la fel poartă panataloni.
Fericitul Filothei Zervakos, sfantul ucenic al Sf. Nectarie de Eghina vorbeşte despre unul din semnele apropierii sfîrşitului despre care… se vorbeşte mai puţin, despre o anormalitate intrată, din păcate, în obişnuit, în firesc. Fericitul a descoperit ce a primit de la Dumnezeu ca viziune, că una din cele două mari rele pentru care Dumnezeu bate lumea astăzi este, pe lîngă avort, şi “goliciunea femeilor”, fenomen de proporţii fără precedent în istorie: “Umblă acum goale, – deşi bărbaţii nu sunt mai prejos, – însă mai mult femeile, iar aceasta nu este cu putinţă s-o rabde Dumnezeu. A răbdat pe păcătoşii din vremea lui Noe, pe cei din Sodoma şi Gomora, dar parcă nu ajunseseră la acest stadiu, să umble goi pe stradă şi să-şi arate trupurile lor goale la bărbaţi, ca să-i atragă spre păcat”.
Prilej de a ne aminti ca mărturisirea lui Hristos sau a închinării la idolul trup se face şi prin cele “exterioare” – dar reprezentative – ale noastre şi pentru a conştientiza că desfrînarea sau curăţia sunt cel mai lesne “propovăduite” nu prin cuvinte, ci prin exemplul nostru.

                                                Îmbrăcămintea necuviincioasă a femeilor.
“Despre femei ce să mai spun? Nu au în minte altceva decât cum să se împodobească. Se întrec una pe alta în veşminte. Ce să spun şi despre îmbrăcămintea necuviincioasă pe care le îndeamnă să o poarte născocitorul răutăţii, diavolul. Vai şi amar! Cum de nu le e ruşine femeilor creştine? Ţigăncile şi musulmanele se îmbracă decent, pentru a nu-i sminti pe bărbaţi, pe când femeile creştine, care au tradiţie de la Hristos, de la apostoli, de la Sfinţii Părinţi să se îmbrace decent, au ajuns la nebunie desăvârşită prin felul în care se îmbracă!
Taţii şi mamele să fie pilde bune şi să nu-şi lase copiii – povăţuindu-i cu iubire de Dumnezeu – să se îmbrace necuvios. Iar bărbaţii să le ferească pe femeile lor de îmbrăcămintea indecentă, căci vor da socoteală în ziua Judecăţii. Femeile care intră în Biserica lui Dumnezeu îmbrăcate necuviincios şi fără de ruşine, fac voia diavolului. Mai bine să nu calce pe la biserică, fiindcă în afară de faptul că nu au nici un folos din asta, îi vatămă şi îi smintesc şi pe ceilalţi credincioşi din biserică. Îmi pare rău că sunt nevoit să cercetez şi să mustru. Nu vreau acest lucru, şi poate că-i întristez pe cei răspunzători de asta. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş cerceta. Îndreptaţi-vă şi atunci voi înceta şi eu să cercetez. Vai mie dacă voi tăcea, văzând asemenea fărădelegi!
 
                                                    Când ruşinea femeilor va dispărea
Într-o carte veche pe care am găsit-o cu mulţi ani în urmă, am citit printre altele că, atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru Iisus Hristos când se vor întâmpla în lume semnele înfricoşătoare ale celei de-a Doua Veniri, când dragostea multora se va răci şi credinţa va pieri, Domnul le-a spus, printre altele: “atunci când femeile vor deveni bărbaţi şi bărbaţii femei”. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când nişte creştini l-au întrebat când va fi a Doua Venire, le-a răspuns: “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape”. Aceste profeţii ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor prooroci, apostoli, Sfinţi Părinţi, despre care am vorbit mai devreme, se împlinesc astăzi cu precizie. Dragi femei creştine, portul unei femei este în primul rînd cartea ei de vizită. Să încercăm să îl învingem pe diavol şi să trăim după Voia Domnului. Numai aşa, ascultînd cuvîntul Lui, vom ajunge să trăim în pace, linişte pe acest pămînt.
Numai aşa vom ajunge la limanul Mîntuirii. 
                                                 
                    Relatiile dintre oameni in lumina invataturii Mantuitorului Iisus Hristos
                                                                              ( Citate biblice )

Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului
Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă .Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban (Matei 5,21-26)
Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: "Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat.Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru.
Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este
Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.
Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău". Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.(Matei 5,34-38).
Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc;
Iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre
.(Matei 6,14-15).
Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.(Matei 6,19-24).
Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.(Matei 6,31-34)
Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.(Matei 7.1-5)
Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii.(Matei 7,12).
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip
Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare.(Matei 7,21-27).
De-ti va gresi tie fratele tau, mergi, mustra-l pe el intre tine si el singur. Si de te va asculta, ai castigat pe fratele tau. Iar de nu te va asculta, ia cu tine inca unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori sa se statorniceasca tot cuvantul.(Matei 18,15-16).
Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare, şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv.
Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta. Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pedeasupra.Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura. (Luca 6,35-38).
Luaţi aminte la voi înşivă. De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi dacă se va pocăi, iartă-l Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l.. (Luca 17,3-4)
Dragostea sa fie nefatarnica. Urati raul, alipiti-va de bine.
In iubire frateasca, unii pe altii iubiti-va; in cinste, unii altora dati-va intaietate.

La sarguinta, nu pregetati; cu duhul fiti fierbinti; Domnului slujiti.
Bucurati-va in nadejde; in suferinta fiti rabdatori; la rugaciune staruiti.
Faceti-va partasi la trebuintele sfintilor, iubirea de straini urmand.
Binecuvantati pe cei ce va prigonesc, binecuvantati-i si nu-i blestemati.
Bucurati-va cu cei ce se bucura; plangeti cu cei ce plang.

Cugetati acelasi lucru unii pentru altii; nu cugetati la cele inalte, ci lasati-va dusi de spre cele smerite.
Nu va socotiti voi insiva intelepti.
Nu rasplatiti nimanui raul cu rau.
Purtati grija de cele bune inaintea tuturor oamenilor. Daca se poate, pe cat sta in puterea voastra, traiti in buna pace cu toti oamenii.
Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei (lui Dumnezeu), caci scris este: “A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati, zice Domnul”.
Deci, daca vrajmasul tau este flamand, da-i de mancare; daca ii este sete, da-i sa bea, caci, facand acestea, vei gramadi carbuni de foc pe capul lui.
Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele
.(Romani 12,9-20).
Tot sufletul sa se supuna inaltelor stapaniri, caci nu este stapanire decat de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt randuite.
Pentru aceea, cel ce se impotriveste stapanirii se impotriveste randuielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se impotrivesc isi vor lua osanda.

Caci dregatorii nu sunt frica pentru fapta buna, ci pentru cea rea. Voiesti, deci, sa nu-ti fie frica de stapanire? Fa binele si vei avea lauda de la ea.
Caci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tau. Iar daca faci rau, teme-te; caci nu in zadar poarta sabia; pentru ca ea este slujitoare a lui Dumnezeu si razbunatoare a maniei Lui, asupra celui ce savarseste raul.
De aceea este nevoie sa va supuneti, nu numai pentru manie, ci si pentru constiinta.
Ca pentru aceasta platiti si dari. Caci (dregatorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, staruind in aceasta slujire neincetat.
Dati deci tuturor cele ce sunteti datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vama; celui cu teama, teama; celui cu cinstea, cinste.
Nimanui cu nimic nu fiti datori, decat cu iubirea unuia fata de altul; ca cel care iubeste pe aproapele a implinit legea.

Pentru ca (poruncile): Sa nu savarsesti adulter; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu marturisesti stramb; sa nu poftesti… si orice alta porunca ar mai fi se cuprind in acest cuvant: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.
Iubirea nu face rau aproapelui; iubirea este deci implinirea legii.
(Romani 13,1-10).
***Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere.(I Cor.1,10)
Fiindca sunteti tot trupesti. Cata vreme este intre voi pizma si cearta si dezbinari, nu sunteti, oare, trupesti si nu dupa firea omeneasca umblati?(I Cor 3,3)
. Negresit, si aceasta este o scadere pentru voi, ca aveti judecati unii cu altii. Pentru ce nu suferiti mai bine strambatatea? Pentru ce nu rabdati mai bine paguba?
Ci voi insiva faceti strambatate si aduceti paguba, si aceasta, fratilor!
Nu stiti, oare, ca nedreptii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu? Nu va amagiti: Nici desfranatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii,
. Nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu
.(I Cor,6,7-10).
***Zic dar: In Duhul sa umblati si sa nu impliniti pofta trupului.
Caci trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului; caci acestea se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi. Iar de va purtati in Duhul nu sunteti sub Lege.
Iar faptele trupului sunt cunoscute, si ele sunt: adulter, desfranare, necuratie, destrabalare,
Inchinare la idoli, fermecatorie, vrajbe, certuri, zavistii, manii, galcevi, dezbinari, eresuri,
Pizmuiri, ucideri, betii, chefuri si cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am si spus, ca cei ce fac unele ca acestea nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu.
Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta,
Blandetea, infranarea, curatia; impotriva unora ca acestea nu este lege.
Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele.

Daca traim in Duhul, in Duhul sa si umblam.
Sa nu fim iubitori de marire desarta, suparandu-ne unii pe altii si pizmuindu-ne unii pe altii.(Galateni 5,14-26).***
Pentru aceea, lepadand minciuna, graiti adevarul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia suntem madulare.
Maniati-va si nu gresiti; soarele sa nu apuna peste mania voastra. Nici nu dati loc diavolului.
Cel ce fura sa nu mai fure, ci mai vartos sa se osteneasca lucrand cu mainile sale, lucrul cel bun, ca sa aiba sa dea si celui ce are nevoie.
Din gura voastra sa nu iasa nici un cuvant rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta.
Sa nu intristati Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, intru Care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii.
Orice amaraciune si suparare si manie si izbucnire si defaimare sa piara de la voi, impreuna cu orice rautate.
Ci fiti buni intre voi si milostivi, iertand unul altuia, precum si Dumnezeu v-a iertat voua, in Hristos
.(Efeseni 4,25-32).
Faceti-mi bucuria deplina, ca sa ganditi la fel, avand aceeasi iubire, aceleasi simtiri, aceeasi cugetare.Nu faceti nimic din duh de cearta, nici din slava desarta, ci cu smerenie unul pe altul socoteasca-l mai de cinste decat el insusi.
Sa nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare si ale altuia.

Gandul acesta sa fie in voi care era si in Hristos Iisus,
(Filipeni 2,2-5).
Drept aceea, omorati madularele voastre, cele pamantesti: desfranarea, necuratia, patima, pofta rea si lacomia, care este inchinare la idoli,
Pentru care vine mania lui Dumnezeu peste fiii neascultarii,

In care pacate ati umblat si voi odinioara, pe cand traiati in ele.
Acum deci va lepadati si voi de toate acestea: mania, iutimea, rautatea, defaimarea, cuvantul de rusine din gura voastra.
Nu va mintiti unul pe altul, fiindca v-ati dezbracat de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui,
Si v-ati imbracat cu cel nou, care se innoieste, spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit,
Unde nu mai este elin si iudeu, taiere imprejur si netaiere imprejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate si intru toti Hristos.
Imbracati-va, dar, ca alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si prea iubiti, cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelunga-rabdare,
Ingaduindu-va unii pe altii si iertand unii altora, daca are cineva vreo plangere impotriva cuiva; dupa cum si Hristos v-a iertat voua, asa sa iertati si voi.
Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii.
Si pacea lui Hristos, intru care ati fost chemati, ca sa fiti un singur trup, sa stapaneasca in inimile voastre; si fiti multumitori.
Cuvantul lui Hristos sa locuiasca intru voi cu bogatie. Invatati-va si povatuiti-va intre voi, cu toata intelepciunea. Cantati in inimile voastre lui Dumnezeu, multumindu-I, in psalmi, in laude si in cantari duhovnicesti.
Orice ati face, cu cuvantul sau cu lucrul, toate sa le faceti in numele Domnului Iisus si prin El sa multumiti lui Dumnezeu-Tatal. (Coloseni 3,5-17).
Sa stiti, iubitii mei frati: orice om sa fie grabnic la ascultare, zabavnic la vorbire, zabavnic la manie.
Caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu.
Pentru aceea, lepadand toata spurcaciunea si prisosinta rautatii, primiti cu blandete cuvantul sadit in voi, care poate sa mantuiasca sufletele voastre.

Dar faceti-va implinitori ai cuvantului, nu numai ascultatori ai lui, amagindu-va pe voi insiva.
(Iacov 1,19-22).
Daca cineva socoteste ca e cucernic, dar nu isi tine limba in frau, ci isi amageste inima, cucernicia acestuia este zadarnica.
Cucernicia curata si neintinata inaintea lui Dumnezeu si Tatal, aceasta este: sa cercetam pe orfani si pe vaduve in necazurile lor, si sa ne pazim pe noi fara de pata din partea lumii.
(Iacov 1,26-27).
Dar mai presus de toate, tineti din rasputeri la dragostea dintre voi, pentru ca dragostea acopera multime de pacate.
Fiti, intre voi, iubitori de straini, fara cartire.
Dupa darul pe care l-a primit fiecare, slujiti unii altora, ca niste buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu
.(I Petru 4,8-10).
Cine iubeste pe fratele sau ramane in lumina si sminteala nu este in el.
Iar cel ce uraste pe fratele sau este in intuneric si umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, pentru ca intunericul a orbit ochii lui
.(I Ioan 1,10-11).
Caci toata Legea se cuprinde intr-un singur cuvant, in acesta: Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti.
Iar daca va muscati unul pe altul si va mancati, vedeti sa nu va nimiciti voi intre voi
Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu.8 Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4,7-8).
                             

     Pr. prof Mihai Valica: Importanta citirii Moliftelor Sfantului Vasile in ziua de 1 ianuarie


  Moliftele cuprind exorcizarea demonului nu numai din om, ci si din locuri si tinuturi. Cred ca Moliftele ar trebui completate si nu limitate, cu noi formule actualizate la problemele noi, cum ar fi: sa scoata demonii din politica, din masonerie, miscari oculte, de prin unele banci jefuitoare, precum si din alte ideologii dracesti actuale, din secte sau din bisericile ecumeniste, din unii teologi inchipuiti si apostati, din guverne si administratii…
  Incepand din secolul IV si pana astazi, exista in molitfelnicele bisericesti rugaciuni de exorcizare si timp de atatea secole poporul lui Dumnezeu s-a servit de ele. Cine nu cunoaste maretia acestor molifte ale Sfintilor Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur, stalpii Ortodoxiei, nu cunosc si nu traiesc prea mult din ortodoxia noastra si nu cred in existenta reala a demonilor.
  Rugaciunile de exorcizare sunt consemnate in mai multe manuscrise, astfel: cele mai vechi mss. cu textul original sunt: – pt. Moliftele Sf. Ioan Gura de Aur – Sinaiticus 982 (sec. 13), f. 120; – pt. Moliftele Sf. Vasilie cel Mare – Cryptensis G.b. 2 (sec. 11 ), Grotaferrata, f. 105; Sinaiticus 973 (sec. 12), f. 106; – pt. Moliftele Sf. Grigorie Thaumaturgul – Cryptensis G.b.2.VI (sec. 13), f. 84. Cele mai vechi rugaciuni de alungare a dracilor sau pastrat in Codex Barberinus Graecus 336, din secolul 8, unul din cele mai importante manuscrise liturgice din lume, in care apare pentru prima data textul Liturghiei Sf. Ioan Gura de Aur[1].
  Personal cred ca citirea Moliftelor Sf. Vasile, dupa Sf. Liturghie in ziua de 1 ianuarie, este bine sa se faca, asa cum este traditia in Bucovina si in unele zone ale tarii, intrucat multe din obiceiurile ocazionate de sarbatorile de iarna sunt de sorginte pagana si demonica. Cert este faptul ca noi am imprumutat foarte multe obiceiuri pagane care contribuie la secularizarea societatii. Secularizarea nu este rezultatul confruntarii dintre credinta si necredinta, ci a parazitarii credintei, care o transforma in pseudo-credinta, pseudo-traditie sau pseudo-spiritualitate. Fara sa nesocotim sau sa subevaluam patrimoniul de traditii si obiceiuri foarte bogat al tarii noastre, care are caracteristicile unei mosteniri culturale si spirituale ancestrale, trebuie pus accentul pe limita intre sacru crestin si „sacru” pagan si pe dimensiunea spiritualitatii mantuitoare a credintei in Hristos.
Concretizarile spectaculoase ale unor mituri antice legate de simbolistica animalelor sunt manifestari care reprezinta o modalitate originala de exprimare a arhaicelor asociatii rituale dintre animale si cultul cvasiuniversal al soarelui. Este vorba deci de idolatrie, un pacat foarte grav condamnat de Sf. Scriptura. De aceea Sf. Parinti au dat canoane in acest sens, pentru a feri pe crestini de capcanele celui viclean si pedepsesc canonic pe cei care nu se feresc de obiceiurile pagane: canonul 24 Ancira; 83 Vasile cel Mare, care precizeaza: „clericii care practica astfel de obiceiuri sa se cateriseasca; mirenii sa se afuriseasca”; 70, 71 ap.; 24, 51, 61, 62, 65, 71, 94 VI. „Clericul care practica obiceiuri superstitioase sa se cateriseasca; mireanul sa se afuriseasca” – 65, 79 (VI).
  In acest context ar fi de dorit ca Sf. Sinod sa dea o reglementare in acest sens si sa aplice canoanele fata de unii preoti si chiar ierarhi care incurajeaza sau sunt indiferenti fata de manifestarea publica a obiceiurilor pagane, desfasurate cu ocazia sarbatorilor de iarna.
Oare mai traim noi, crestinii acestui mileniu, „sarbatorile cu Dumnezeu” – Emanuel? Il mai simtim pe Hristos ca fiind efectiv cu noi sau mai percepem noi dimensiunea autentica a sarbatorilor sfinte in mijlocul acestor dezmaturi ritualice pagane? Oare nu suntem din toate partile asurziti si orbiti de hiturile radio, de emisiunile TV si de alte surogate „craciuniste”, iar in goana noastra din timpul isteriei cumparaturilor de Craciunul, devenit comercial, consumist si chiar orgiastic, nu cumva nu-L mai simtim pe Hristos ca Mantuitor? Nu cumva nu vedem din taina si dragostea lui Hristos decat bradul, obiceiurile pagane reinviate frenetic, porcul si pe Mosul care face discount? Nu reprezinta oare toate acestea o toleranta nepermisa fata de demonizarea colectiva a societatii si a tarii? Nu este oare era Harry Potter o indracire subtila a lumii, sub masca magiei „nevinovate”?
  Iata doar cateva motive sa se treaca in randuiala Tedeumului de anul nou si citirea Moliftelor Sf. Vasile, rostite de ziua lui, tocmai pentru a contracara actiunea dezmatului ritualic al obiceiurilor pagane si magia regizata, care se dezlantuie fara oprelisti, la toate nivelurile vietii laice, dar in special de la Craciun si pana la revelionul mult asteptat de unii[2].
  Moliftele cuprind exorcizarea demonului nu numai din om, ci si din locuri si tinuturi. Cred ca Moliftele ar trebui completate si nu limitate, cu noi formule actualizate la problemele noi, cum ar fi: sa scoata demonii din politica, din masonerie, miscari oculte, de prin unele banci jefuitoare, precum si din alte ideologii dracesti actuale, din secte sau din bisericile ecumeniste, din unii teologi inchipuiti si apostati, din guverne si administratii centrale si locale, care jefuiesc prin taxe si impozite aberante pe om, pe care il umilesc si-l subjuga in numele unei false simulari a binelui comun.
  De toti acesti prigonitori ne lepadam, ne dezicem de ei, dar il rugam, in acelasi timp, pe Sf. Vasile cel Mare sa mijloceasca de ziua lui, la bunul Dumnezeu, la inceputul anului civil, sa scoata toti dracii din cei mentionati mai sus. Deci iata rolul cultic dar si folosul social si comunitar al Moliftelor, citite la cumpana dintre ani.
  Daca toata Biserica Ortodoxa Romana ar citi Moliftele Sf. Vasile pe 1 ianuarie sau ale Sf. Ioan Gura de Aur, in cele trei sarbatori randuite cinstirii lui, am convingerea ca multi draci vor pleca din tara aceasta in pustiul si abisul lor.
  M-as bucura sa fie introdusa citirea Moliftelor Sf. Vasile si ale Sf. Ioan Gura de Aur si la inceputul anului bisericesc, la 1 septembrie si sa fie la fel de unitara slujba Tedeumului, privind randuiala rugaciunii in completare, deci suplimentata, asa cum am sugerat eu mai sus, si nu in restrictii sau desfiintarea unor practici de secole, care au tinut demonii departe… Deci sa fim la fel de harnici si pentru a adauga putere rugaciunii, in aceeasi masura in care unii se straduiesc sa fie harnici in a o limita, restrictiona si a o dilua…
 Prin randuiala speciala propusa pentru Tedeumul de la inceputul anului civil, se recunoaste din partea Bisericii si se adauga implicit, mai mare valoare anului secular, decat anului bisericesc propriu-zis.
  In acest context trebuie pusa problema Moliftelor si nu in contextul incidentului de la Tanacu, sau a altor preoti, care manipuleaza slujbele, speculand credinta unora, ceea ce face ca unii, voit sau nevoit, sa desfiinteze sau sa limiteze liturgic Moliftele, facand jocul unor zvonaci de serviciu ai vremii si a altor formatori si ideologi seculari ai omului recent.
                                                           #####
   Dupa cum foarte bine precizeaza prof.Mihai Valica. moliftele se citesc nu numai pentru exorcizarea celor demonizati ci si pentru risipirea si alungarea demonilor din diferite locuri si tinuturi. Sa fi avut,oare,in vedere si acest aspect aspect cei ce au hotarat ca aceste molifte sa nu se mai citeasca in ziua  Sf.Vasile? Nu putem judeca noi decizia Sf.Sinod si atat timp cat mai exista Biserica ortodoxa si nu ecumenica trebuie sa ascultam de Biserica! Suntem totusi nelamuriti si ingrijorati si de aceea reprezentantii Bisericii ar trebui sa ne lamureasca si in legatura cu acest aspect: Nu cumva exista riscul ca,in timp,prin nerisipirea si nealungarea demonilor din anumite locuri si tinuturi sa se produca o acumulare uriasa de demoni si de energii negative pe acele teritorii unde nu se face o citire generala a moliftelor in ziua de Sf.Vasile? Fiindca daca ar fi asa,sa ne fereasa Dumnezeu,oamenii din acele locuri ar deveni mai pacatosi  si mai rai decat animalele!... 
                                                                                        
                                                                          Cinstirea parintilor

                                                                                   

Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. "Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta"-este cea dintîi poruncă însoţită de o făgăduinţă-ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pămînt." (Efeseni 6,1-3)

 Daca in epoca comunista,institutii si valori nationale sacre precum Biserica,scoala,cultura,familia erau doar deturnate si folosite pentru a sustine teoriile materialiste si rationaliste asupra vietii si lumii inconjuratoare,in prezent,in societatea capitalista de consum,ele sunt in pericol de a fi falsificate si transformate in simple anexe ale intereselor unor elite internationale ale caror valori sunt doar profitul si puterea,dominatia globala,asupra intregii lumi. Daca asupra Bisericii lui Hristos planeaza pericolul ecumenist si sincretist,institutii ca familia si scoala,care au un rol decisiv in educarea tinerei generatii,au fost deja foarte mult subminate si slabite,prin masuri de reducere progresiva a manifestarii autoritatii lor educative,intr-un mod cinic,intr-un asa zis spirit al respectarii drepturilor si libertatilor copilului. Asemenea masuri ar fi,desigur,firesti,intr-o societate dreapta ,axata pe cinstirea lui Dumnezeu si pe valori spirituale superioare.Numai ca societatea capitalista de consum nu este si nici nuar putea fi construita pe temelia unor valori religios-morale superioare..Orice om cu buna credinta poate observa ca este vorba de o societate a crizelor de tot felul incepand de la cele financiare si pana la cele profunde,morale si spirituale.Mediul social generat de asemenea crize este impregnat de instabilitate,nonvalori,violenta,promiscuitate,droguri,grupari interlope si mafiote,trafic de fiinte umane,infractionalitate,etc. Cultura nationala altadata asezata pe valori religioase si traditionale autentice a devenit o cultura consumerista,o cultura a kitshului si divertismentului de prost gust. Trăim într-o lume în care banul dictează interesele iar mass-media estesi ea, tributară acestui principiu. 
 
Procentul emisiunilor de divertisment ieftin a crescut vertiginos, în schimb dezbaterea etică este aproape absentă sau în cel mai bun caz emisiunile unor profesionişti sunt programate la ore târzii. Lupta pentru audienţă, cu orice preţ, este unica ţintă a proprietarilor,trusturilor de presa, de posturi private de radio şi televiziune.
     Mass-media creează „zei” şi super-vedete de circumstanţă, violentează conştiinţa publicului şi transmite mesaje subliminale, manipulând categorii si mase intregi de oameni. Fenomenul de alienare a conştiinţelor şi a valorilor este deosebit de periculos din punct de vedere psihologic, moral şi spiritual. În fond se produce un atac la intimitatea persoanei, la libertatea opţiunilor şi a atitudinii. Manipularea prin simboluri si semne magice,negative este deosebit de agresiva si periculoasa,pe termen lung.Riscul depersonalizării este evident, astfel ajungându-se la o masă de manevră,refractara fata de valorile religios-morale familiale si sociale,fundamentale si cu o tanara generatie fara principii si valori,devenita masa de manevra aflata sub tirania si in robia societatii capitaliste de tip consumerist. Intr-un asemenea mediu incert si axat pe valorile false ale democratiei de tip consumerist traiesc si invata copiii si tinerii nostri in prezent.    Asa se explica de ce, copiii , adolescenţii si tinerii nostri manifesta aversiune fata de valorile sacre ale familiei si cele traditionale ale societatii in care traiesc. lipsa de respect fata de autoritati, fie ei părinţi, profesori, adulţi etc. Tot mai multe sunt cazurile când părinţii ajung să se plângă că nu sunt ascultaţi de copiii lor, iar aceştia aleg să fie rebeli faţă de cei care le-au dat viaţă şi i-au crescut, prin aceasta demonstrând că nu  cunosc  şi mai ales,nu vor să împlinească Cuvântul lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura.             
  I-ati auzit pe unii adolescenti care, vorbind despre parintii lor, folosesc expresii ca :“batranu”, “babacu”…?  Ati vazut mame in varsta  batute de copiii lor pentru ca nu le-au dat acestora mica lor pensie pentru a cumpara bautura ? Ati auzit de parinti batrani  care nu au mai primit niciun telefon sau scrisoare de la copiii lor de ani de zile ? Ati fost in azile de batrani ca sa vedeti cati parinti batrani, care au copii cu o situatie financiara buna, se afla acolo abandonati ? Ati vazut copii de doar cativa anisori care isi injura mama si isi lovesc tatal, doar pentru ca acestia nu le implinesc dorintele pe loc ?
   Cu siguranta ca ati vazut si ati auzit multe lucruri de felul acesta . Din nefericire, la acest,capitol ( si nu numai la acesta ! ) societatea noastra e bolnava. Tanara generatie e adesea aroganta, dispretuitoare si lipsita de respect si consideratie fata de generatiile anterioare
   Toate aceste fapte, care sunt din ce in ce mai prezente in societatea noastra, dovedesc necesitatea unei reglementari de natura morala care sa aseze la locul lor firesc relatiile interumane, in special cele din cadrul celulei societatii-familia.            
   Din acest punct de vedere, Biblia poate aduce vindecare caci ea este si manual divin al reglementarii relatiilor familiale si comunitare. Poate ca uneori ne-am intrebat de ce Biblia nu e mai concentrata, de ce nu e mai mica in dimensiuni. De ce atata istorie, atatea biografii, atatea fapte relatate cu lux de amanunte ?
   Unul din motive consta in faptul ca educatia cea mai eficienta nu se face prin legi, reguli, si norme, ci prin exemple. Relatandu-ne despre atatea vieti de oameni, unii buni, altii rai, majoritatea dintre ei avand caractere complexe, fiind un amestec de lumini si umbre, Biblia ne invata principiile care trebuie sa guverneze relatiile noastre cu Dumnezeu si cu semenii.
 Printre multele şi folositoarele învăţături pe care le găsim în Sfânta Scriptură este şi aceea despre familie ca nucleu al societăţii. Astfel, ni se spune încă de la început, din Cartea Genezei că familia este un aşezământ rânduit de Dumnezeu şi că datează încă de la facerea primilor oameni, creaţi în mod special şi binecuvântaţi să fie rodnici, să se înmulţească şi să umple pământul şi să-l stăpânească. Prin cuvintele: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere I.28), Dumnezeu Insuşi înzestrează familia cu un caracter sacru.
 Conştiinţa aceasta s-a păstrat de altfel şi la popoarele păgâne care socoteau viaţa familială în strânsă legătură cu divinitatea iar ocrotirea acesteia era încredinţată unei anume zeităţi.
  Datorită caracterului ei de celulă socială prin excelenţă, familia a jucat în decursul timpului un rol dintre cele mai importante în istoria omenirii. Ea a fost dintotdeauna, încă de pe vremea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, o adevărată celulă de regenerare a societăţii prin naşterea de copii dar şi prin creşterea şi educarea acestora. Tocmai de aceea Sfânta Scriptură consideră copiii drept un dar de la Dumnezeu şi o binecuvântare a familiei (Ps. 126, 3) iar lipsa copiilor o pedeapsă divină (Lev. 20, 21, Isaia 47, 9).
 “Principiile educaţiei religos-morale în Vechiul Testament sunt foarte stricte, iar regulile stipulate comportă evidente dimensiuni punitive”. La evrei, educaţia religios morală este urmărită în mod programatic, începând cu frica faţă de Dumnezeu care este “începutul înţelepciunii” (Pilde 1,7).
Păstrarea poruncilor constituia o garanţie a perpetuării poporului evreu.
  Poruncile din Decalog au o puternică valoare morală. Chiar şi forma lor de exprimare comportă această dimensiune. “O axiomă are valoare morală şi în măsura în care ea are o formă negativă”. Din acest punct de vedere poruncile nu prescriu ci interzic la modul foarte precis anumite acte: să nu ucizi, să nu comiţi adulter, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, să nu doreşti bunurile aproapelui tău. Cele zece porunci încredinţate de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai sunt principii de bază ale monoteismului şi au fost însuşite şi de creştinism.
  Importanţa deosebită pe care o are familia, ca temelie a vieţii sociale şi ca loc în care se naşte educaţia moral-civică, face ca Decalogul să se ocupe în două din poruncile sale de acest mic, dar fundamental organism social: mai întâi în porunca a cincea care normează raporturile dintre părinţi şi fii (Ieşire 20,12; Deuteronom 5,16) şi apoi porunca a şaptea care reglementează raporturile dintre soţi. Este cunoscut faptul că pentru Vechiul Teastament binecuvântarea cea mai mare a familiei, în special a mamelor era naşterea de cât mai mulţi copii 1,6, etc.).
 În Revelaţia Noului Testament familia a câştigat cea mai înaltă preţuire din partea Mântuitorului fiind ridicată la demnitatea de Sfântă taină prin binecuvântarea căsătoriei. Prin urmare, ea are binecuvântarea din partea lui Dumnezeu (Matei 19,6), iar legătura dintre soţi, bazată pe iubire, nu poate fi întreruptă aşa cum nici Hristos nu se desparte de Biserica Sa (Efeseni 5,25-27) .
 Mântuitorul a iubit copiii şi i-a numit moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 19,14). De aceea a poruncit ucenicilor să lase pe copii la El şi i-a îndrumat ca şi ei să aibe sufletele tot atât de nevinovate ca şi copiii (Matei 19,3). Atât din Decalog cât şi din spusele Mântuitorului rezultă că părinţii trebuie să-i conducă pe copiii lor spre mântuire, iar aceasta nu se poate realiza decât printr-o educaţie deosebită vorbindu-le despre poruncile Scripturii. Pe cei care nu fac aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur îi numeşte “mai răi decât ucigaşii: Pentru aceasta zicem, nu fără întristare, că nişte părinţi ca aceştia sunt mai răi decât ucigaşii de copii. Deoarece nu este aşa de cumplit lucru a ascuţi sabia şi a întrama dreapta şi a o înfige în gâtul copilului, precum a pierde şi a prăpădi un suflet...”
 Cum naşterea copiilor este o binecuvântare dumnezeiască, părinţilor le revine una dintre cele mai importante sarcini: creşterea şi educarea urmaşilor în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu şi cu idealul,societăţii.
  Din punct de vedere religios, necesitatea educaţiei rezultă din faptul că omul nu a fost perfect la crearea lui, ci perfectibil, cu misiunea de a lucra el însuşi cu multă râvnă în scopul propriei sale perfecţionări. Necesitatea educaţiei s-a afirmat şi mai pregnant în urma căderii protopărinţilor în păcatul primordial al neascultării. Pierzându-şi în acest fel ajutorul harului, omul a simţit apoi din plin necesitatea îndreptării vieţii sale spre o altă stare, mai bună şi mai luminoasă, lucru care nu se poate face decât prin educaţie. În vederea unei cât mai rodnice activităţi în acest sens, cărţile didactice dar şi întreaga Sfântă Scriptură în general, ne oferă nenumărate exemple şi sfaturi pentru părinţi în ceea ce priveşte educaţia copiilor, încât putem spune cu certitudine că această carte este un adevărat îndreptar, un manual al artei de a-i educa şi a-i creşte pe copii. De altfel, dreptul şi îndatorirea părinţilor de a-şi educa copiii rezultă din chiar actul naşterii lor, după cum ni se spune în repetate rânduri în cartea Sirah, pentru ca în Proverbe (XXIX, 15) să se concluzioneze: “Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care se lasă în voia apucăturilor lui, face de ruşine mamei sale.
 Faţă de Dumnezeu şi faţă de societate părinţii au o dublă datorie, constând în asigurarea tuturor condiţiilor materiale şi în îngrijirea permanentă pentru formarea şi dezvoltarea copiilor, deoarece personalitatea nu se dobândeşte doar pe cale ereditară, ci este rezultatul unei îndelungi activităţi susţinute într-un mod organizat de către educatori. Cea mai importantă îndatorire a părinţilor în educarea copiilor este cultivarea spirituală a lor, fiindcă, după cum ni se spune în Proverbe (III, 14-15), “dobândirea înţelepciunii e mai scumpă decât argintul şi preţul ei e mai mare decât al celui mai curat aur. Ea este mai preţioasă decât pietrele scumpe.” Cine nesocoteşte această datorie nu numai că îşi neglijează copiii, ci săvârşeşte o mare nedreptate faţă de societatea în care trăieşte. De aceea Sfânta Scriptură îi dezaprobă şi îi condamnă pe aceşti aşa-zişi părinţi: “Ruşine tatălui este fiul neînvăţat iar fiica spre scădere s-a născut” (Sirah, XXII, 3).
“După cum în cadrul Bisericii prin învăţătura şi prin Sfintele Taine se urmăreşte curăţirea de păcate şi sfinţirea credincioşilor, tot astfel în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinţii au datoria să-i apere pe copiii lor de toate relele aduse de păcat şi aceasta se poate realiza numai printr-o sănătoasă educaţie religios-morală şi socială”
 Viata familiala trebuie organizata de parinti iar educatia copiilor incepe inca din primele luni de viata. Greselile de comportare ale parintilor fata de copil duc la conflicte repetate, transformand copilul in tiranul casei.
  Inca in primele luni de viata sugarul reactioneaza la unii excitanti prin reflexe mecanice, automate. Aceste reflexe nu pot fi influentate de parinti. Totusi raspunsul parintilor la reflexele lor trebuie sa fie rational pentru a nu face ceva gresit in ceea ce priveste educatia copilului.
Educatia se poate considera ca a dat gres daca nu se stabileste o legatura psihica solida intre parinti si copil,insotita de iubire,ascultare respect si incredere reciproca.
  In educarea unui copil se pot face multe greseli, iar cele mai multe sunt facute dintr-o dragoste prost inteleasa si din necunoasterea propriului copil. Mai jos vom incerca sa discutam despre cateva dintre acestea, dar nu trebuie uitat niciodata ca un parinte bun se va stradui sa-si cunoasca cat mai bine copilul, ceea ce nu e usor, dar si sa-l inteleaga si sa incerce sa se puna in locul lui intr-o situatie sau alta si mai ales sa se straduiasca sa=si aminteasca cum a fost el cand era copil.

1.
EGOISMUL este dragostea exagerata de sine. Egoistul raporteaza totul la sine si el duce in mod inevitabil la izolarea individului in sanul grupului in care traieste si din nefericire, in cazuri extreme, la sinucidere, ca urmare a faptului ca un egoist are mari dificultati in a gasi un sens existentei sale, fiind prea putin stimulat de colectivitate.
  Trebuie subliniat ca egoismul nu este ceva innascut, permanent si nemodificabil; nici un copil nu este egoist, altruist sau ipocrit din nastere. Egoismul este de cele mai multe ori un rezultat al rasfatului. Pentru a evita plansul si tapajul copilului mic, parintii ii satisfac toate poftele. In casa el face tot ce vrea, chiar daca strica obiectele din jur sau deranjeaza pe cei mari de la treburi importante. Ca sa evite mania sa, parintii devin sclavii vointei lui, subordonand intreaga viata a familiei capriciilor copilului, iar totul este scuzat prin faptul ca "are mult caracter si vointa" si este privit cu admiratie.
  Cand un copil are inclinatii spre egoism, parintii trebuie sa fie atenti, trebuie sa-l educe in directia respectului pentru oameni. Pentru a realiza acest lucru parintii trebuie sa renunte la comportarea gresita de a considera copilul ca soarele familiei, obligand pe toti membrii acesteia sa se invarteasca ca niste planete in jurul acestuia. Copilul trebuie invatat ca in lume nu exista numai el, ci sa considere ca mai exista si alti oameni pe lume, tot atat de merituosi ca si el.
  Parintii care se straduiesc ca propriul copil sa aiba in viata doar satisfactia unui trai imbelsugat si o viata comoda vor avea deceptii. La un moment dat copilul nu se va putea descurca singur, asa cum se intampla cu un om care-si pierde vederea. A pune copilul sa traiasca in confort exceptional, in lux, cu distractii numeroase, in respect fata de toanele lui, inseamna a pregati terenul egoismului. Este in interesul copilului sa fie crescut in conditiile unei vieti normale, cu obligatiile, renuntarile si greutatile ei.
  Unui copil nu trebuie sa i se stimuleze amorul propriu, prin laude exagerate, chiar daca are numeroase calitati, el trebuie sa stie ca sunt altii care au si mai multe calitati. A considera ca tot ce face si tot ce spune copilul este admirabil si foarte spiritual duce la faptul ca se va considera supradotat si superior celorlalti.. Parintii nu trebuie sa uite ca viata armonioasa a unui om nu se poate desfasura corect decat daca traieste intr-un mediu social prielnic, asa ca pe langa calitati fizice si psihice trebuie sa aiba si calitati sociale, care la egoist sunt mai mult sau mai putin absente.

2. RASFATAREA este un factor negativ in dezvoltarea copilului, desi se confunda de multe ori cu alintarea, exista insa deosebiri intre ele: oricarui copil ii place sa fie alintat. Daca alintarea este exagerata, trecandu-se peste masura normalului se ajunge la faza anormala de rasfat.
  Este adevarat ca parintii au obligatia de a crea in familie o atmosfera de bucurie si voie buna, dar aceasta se poate obtine fara manifestari de alintare excesiva. Este mai bine ca parintii sa manifeste in fata copiilor o purtare calda, dragastoasa dar moderata.
  Desigur ca dramuirea sentimentelor nu este usoara, mai ales cand e vorba de un copil nascut dupa multe sacrificii si indelung timp dorit, dar este periculos sa se pastreze mereu o pozitie afectiva exagerata. Prea multe desmierdari verbale, prea desele sarutari, exagerarea cantatului la patul copilului mic, leganatul, strica linistea si somnul copilului. Cu timpul copilul isi transforma aceste mici exercitii psihice intr-o stare de neliniste si plans fara rost, din care nu se potoleste decat cu desmierdari.
  Copilul rasfatat devine pretentios nu numai in interpretarea celor ce i se spun, ci si la modul cum i se vorbeste: nimeni nu are voie sa-i faca observatie pe ton mai ridicat, caci plange imediat; la culcare vrea sa-i cante numai cineva anume din familie si exemplele pot fi numeroase, iar dandu-i-se satisfactie la toate toanele, el ajunge treptat tiranul familiei.
Rasfatatul, cu de la sine putere, isi ia permisiunea multor acte, nepermise altora de varsta lui. De cele mai multe ori este grosolan cu cei din casa, ceea ce nu este o trasatura a caracterului sau ci o forma de rasfat, caci politetea unui om nu reprezinta totdeauna delicatetea sa, un om politicos poate fi un mare egoist si un om grosolan poate avea un suflet delicat. Parintii pot remedia defectul rasfatului inainte ca acesta sa se transforme in egoism. Daca nu crestem copilul intr-o atmosfera de adoratie, rasgaiala, lipsa de respect pentru ceilalti oameni, daca il indrumam sa se comporte delicat si cu respect cu persoanele din jurul sau vom avea un copil plin de calitati si care ne va aduce mari satisfactii.

3. MINCIUNA.Copilul mic face cu greu distinctia intre real si imaginar, el altereaza adevarul, dar nu minte. Cand el fabuleaza sau infrumuseteaza realitatea el o transforma in sensul trebuintelor sale. Adevarata minciuna este o conduita de eschivare, in general destinata sa evita o mustrare. De multe ori, in mod inconstient, parintii invata copilul sa minta, prin promisiuni zilnice care nu sunt indeplinite si prin multe alte atitudini ale adultilor. Promisiunile mincinoase se repeta zilnic. Copilul constata ca adultul nu-si tine cuvantul si nu va mai avea incredere in sinceritatea lui si apoi va cauta si el sa minta,
  Mintirea copilului de 3 ani este fara importanta serioasa, insa trebuie evitata. Manifestarile copilului mic sunt subconstiente, fiind dominate de imitarea celor vazute si auzite in familie. Copilul devine o copie a celor auzite la parinti si a sistemului lor educativ. Dupa varsta de 3 ani copilul care minte, face asa ceva ca sa evite o pedeapsa, deci o face de frica. Asa minciuna devine un reflex de aparare. Daca i se vorbeste frumos si i se explica ca trebuie sa fie mai atent ca sa nu greseasca el va evita sa denatureze,adevarul.
  Daca mai apoi copilul va fi pus sa minta ca unul din parinti nu e acasa atunci cand este cautat de o persoana indezirabila, gresala va fi dubla, el va fi invatat sa minta si este invatat ca poate trece peste obligatiile sociale recurgand la minciuna si exemplele pot fi numeroase.
  A crede ca un copil se poate dezvolta psihic bine intr-o atmosfera de minciuna, se presupune ca parintii il cred naiv, prost, surd sau orb. Pe masura ce se dezvolta psihic, el vrea sa stie tot si e de preferat ca parintii sa ii explice in mod onest, pe intelesul lui si nu sa ambaleze realitatea in minciuni. Conversatiile intre parinti si copil trebuie realizate cu precautiile si amanuntele necesare, ele trebuie sa fie instructive, bazate pe adevar si sinceritate.
 Daca un copil este mintit mereu ajunge sa vada adevarul in mod tulbure, confuz si lipsit de interes.
  Rolul parintilor este de a face pe copil, inca de mic, sa capete interes pentru adevar prin povestiri morale. Chiar daca este vorba de un copil care nu este un mincinos veritabil, ci de unul care cauta sa fie interesant deformand adevarul, iar parintii stiu ca minte si se fac ca nu inteleg pentru a produce placere copilului, este o ingaduinta nesenatoasa, care nu duce la nimic bun.

4. INCAPATANAREA. Un copil e etichetat ca fiind incapatanat, daca persista cu indarjire intr-o atitudine negativa fata de o obligatie impusa de adulti. Ea este o straduinta nerationala intr-o comportare negativa. Sa nu se confunde incapatanarea cu ambitia.
  Incapatanarea e un defect, nu o calitate. Ea incepe sa se dezvolte cam de la varsta de 2 ani. Copilul refuza repetat sa manance ce-i dau parintii, vrea sa doarma in patul mamei, se opune prin plansete sa faca baie, nu vrea sa se imbrace decat asa cum vrea el, etc. Este o gresala sa nu se ia o atitudine hotarata fata de un copil incapatanat, in speranta ca atunci cand va deveni mai mare "o sa-i vina mintea la cap". Dojenirea pe un ton calm si fara sa fie insotita de amenintari fara rost este eficienta. Daca dojana se repeata la nesfarsit se va naste la copil un sentiment de revolta care se manifesta prin repetarea acceselor de incapatanare. De asemenea cearta si morala facute unui copil incapatanat nu trebuie sa se desfasoare in public. O criza de incapatanare inceputa in public dureaza mai mult decat una care se produce numai in fata parintilor. E de preferat ca discutia sa se faca mai tarziu, cand criza de incapatanare a trecut si se poate discuta linistit cu copilul. Cand copilul si-a recunoscut vina si promite ca nu va mai face, parintele trebuie sa se declare multumit. Daca in fata uniu copil negativist pana la incapatanare se folosesc amenintarile violente, tipetele sau bataia nu se va obtine nici un rezultat pozitiv. Copii trebuie sa fie sfatuiti sa se debaraseze de toane, sa-si domine pornirile suparatoare, sa dea dovada de aceeasi dragoste fata de membrii familiei sale, pe care o primeste si el de la familie. Evident ca si parintii trebuie sa se controleze si sa nu dea copilului exemple de incapatanare.
  Parintii trebuie sa stie ca nu toate poftele unui copil incapatanat trebuie satisfacute. Daca familia a hotarat ca trebuie sa mearga intr-un loc sau intr-o directie si copilul intr-alta, ei trebuie sa-si impuna vointa. Dar nu in toate situatiile adultii trebuie sa-si impuna vointa, exista situatii sau locuri care starnesc aversiune copilului sau ii provoaca disconfort, atunci trebuie tinut cont si de ceea ce simte copilul. Se stie ca varsta prescolara este varsta protestului si a negativismului. Copilul incapatanat vrea sa faca tocmai ce nu este voie. Pentru a se obtine atitudinea dorita parintii trebuia sa foloseasca un ton domol, dar ferm, sa nu cedeze toanelor, cel mai bine e sa ignore accesul de incapatanare si atunci copilul va intelege ca nu este permis sa se comporte cum ii vine chef. Obligatoriu in comportarea parintilor este atitudinea ferma. Cand se spune copilului "Nu!" trebuie sa fie "Nu!", iar cand se spune "Da!" trebuie sa fie "Da!", oricat de greu ar fi pentru parinte sa-si tina promisiunea, sau cat de induiosat ar fi de rugamintile copilului si de promisiunile sale. I se va explica ca atunci cand comportamentul sau
va fi corect i se va indeplini dorinta.
  O alta gresala este ca un copil sa fie corupt cu daruri pentru a face ce doresc parintii, caci aceasta gresala va avea repercursiuni in viitor. Copilul va repeta accesele lui de negativism, stiind ca sunt rasplatite. Constrangerea brutala e o alta gresala. Unele pedepse mici pot fi usturatoare si mult mai eficiente. Daca va fi refuzat sa fie plimbat atunci cand cere sau refuzul de a-l lasa sa se joace cu un amic preferat au valoare educativa, dar trebuie sa i se explice motivul pedepsei. De fapt pedepsele ca si recompensele trebuie mereu explicate, sa i se dea motivatia unui gest, chiar daca parintele crede ca nu intelege ca "e mic". Copilul nu trebuie sa fie transformat intr-un executor al ordinelor date de parinti. Personalitatea lui trebuie sa se dezvolte in mod armonios si cu o stare de independenta logica. Concluzia care se poate trage este aceea ca parintii trebuie sa priveasca mereu in viitor, la ceea ce va deveni copilul lor si sa actioneze in consecinta, caci parintii sunt aceia care traseaza traiectoria vietii copilului si de ei depinde daca aceasta este plina de succese si bucurii pentru toti, sau plina de esecuri si amaraciune, caci viata este asa cum este si fiecare om trebuie sa stie sa se adapteze ei si societatii in care traieste.
 Cărţile didactice ale Vechiului Testament cuprind numeroase reguli de conduită şi recomandă părinţilor să cultive la copii virtutea dreptăţii şi ideea de pace, ca pe nişte condiţii esenţiale ale existenţei. Cultivându-le celor mici ideea de pace, automat se va dezvolta la ei şi sentimentul iubirii faţă de semeni. Tot în cadrul educaţiei moral-sociale părinţii sunt datori a sădi în sufletul copiilor şi ideea de muncă, încredinţându-i prin diferite exemple că munca este singurul mijloc pentru agonisirea celor trebuincioase existenţei dar şi pentru propăşirea şi desăvârşirea lor. Îndemnul la muncă se găseşte în cărţile didactice aproape la fiecare pas, iar starea de lenevie care duce la degradarea fiinţei umane, la deşertăciune şi desconsiderare este combătută cu tărie: „Du-te la furnică, leneşule şi vezi munca ei şi prinde minte!…” sau: „Mergi la albină şi vezi cât este de harnică şi ce lucrare iscusită,desăvârşeşte..”.(Proverbe:22,27).
  O altă latură a educaţiei moral-sociale este şi aceea de cultivare la tânara generaţie a sentimentului de dragoste şi respect faţă de colectivitate, copiii trebuind să realizeze de mici că viaţa în comun este o formă superioară de convieţuire iar aceasta nu trebuie înţeleasă ca haos,ci.ca.ordine,muncă.în.comun.şi.disciplină.Virtutea cumpătării este de asemenea recomandată în cărţile didactice ale Sfântei Scripturi, mai ales prin combaterea lăcomiei care îl poate duce pe om la degradare şi la pierderea demnităţii.
Totodată, copiii trebuie sfătuiţi să nu facă apel la mânie şi la răzbunare când cineva îi nemulţumeşte deoarece acestea sunt doar nişte manifestări nesănătoase care dovedesc lipsa minţii şi a educaţiei.
  Dar toate aceste sfaturi pentru o bună creştere a copiilor nu valorează nimic dacă ele nu sunt însoţite şi de exemplele proprii ale părinţilor. În primul rând copilul nu trebuie să observe niciun fel de discordanţă între cuvântul şi fapta celui care îl educă, altfel spusele părinţilor nu vor avea nicio influenţă asupra sa. În al doilea rând părinţii trebuie să fie consecvenţi şi să îşi supravegheze atent şi continuu copiii pentru că „fiul slobod se face obraznic”, după cum ne spune cartea Sirah (XXX, 8).
 In Cartile Noului Testament,Sf.Ap.Pavel ne ofera principii extrem de valoroase cu privire la indatoririle parintilor fata de copiii lor Aceste datorii sunt, pe scurt, urmatoarele:
 1) Sa-i iubeasca, sa se ingrijeasca de buna lor stare trupeasca, de hrana, imbracamintea si sanatatea lor, caci: “Daca cineva nu poarta grija de ai sai si mai ales de casnicii sai s-a lepadat de credinta si este mai rau decat un necredincios” (I Tim. 5, 8).
 2) Sa le dea un mijloc de a castiga in chip cinstit cele trebuincioase traiului.
 3) Sa le dea o crestere buna, pentru a-i face cetateni vrednici ai patriei pamantesti si ai patriei.ceresti.
  Temelia bunei cresteri a copiilor o pun parintii prin sfaturile si pilda vietii lor, laudand, mustrand si la nevoie chiar si pedepsind, caci: “Care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste?” (Evr. 12, 7). Indeosebi, credinciosii trebuie sa se ingrijeasca de buna crestere a copiilor si in cele religioase si morale, dupa cuvintele Sfantului Apostol Pavel: “Parintilor, nu intaratati la manie pe copiii vostri, ci cresteti-i intru invatatura si certa-rea Domnului” (Efes. 6, 4).
 Porunca a cincea a Decalogului arată că părinţii nu trebuie cinstiţi doar pentru că sunt originea biologică a copiilor lor, ci şi în măsura în care au devenit părinţi în ordine spirituală, iniţiindu-şi copiii în iubirea şi ascutarea de Dumnezeu (Deuteronom 6, 5-7 şi 20-25) . Altfel spus, în măsura în care prin vieţuirea lor înţeleaptă, au devenit pentru fiii lor modele sigure pe drumul vieţii plăcute lui Dumnezeu, dovedind capacitatea discernerii valorilor consistente şi a bunei raportări faţă de lucruri, în spiritul de care vorbeşte Eclesiastul (2, 24-26). În acest context, a-ţi cinsti părinţii care te-au adus deopotrivă la lumina zilei şi la îmţelepciunea vieţii, implică imitarea faptelor lor, a modului lor de a fi, aşa cum recomandă Sfântul Apostol Pavel ( Evrei 13,7) “Este un mod foarte propriu Scripturii de a vorbi despre educaţie – ca mystagogie şi pedagogie – din aproape în aproape, nu prin propunerea unor teorii despre buna – purtare ci prin întruparea unui model de viaţă, prin constituirea unei maniere teologice de a fi şi prin participarea membrilor familiei la acest model” .
  Un model de viaţă religios morală conform Decalogului, în special poruncii a patra ar fi participarea părinţilor la slujbele bisericeşti pe care copiii trebuie să urmeze. “Părinţii să meargă cu ei la biserică şi să le ceară socoteală de ceea ce au auzit şi au învăţat”.
  Dacă copiii văd că părinţii ţin post şi se roagă vor ţine şi ei post şi se vor ruga. Modul de viaţă al mamei, exemplul ei moral şi în general, atmosfera din cercul intim al familiei au o influenţă fericită asupra copilului.
  Crescând în climatul familial într-o atmosferă de cumpătare, de calmitate şi de stăpînire de sine, copiii vor începe îndrumaţi de părinţi să fie şi ei cumpătaţi la mâncare, îmbrăcăminte, vorbă, căci “cumpătarea este şi hrană, şi plăcere, şi sănătate, iar ce este mai mult duce la vătămare, dezgust şi boală”. Dacă vor fi educaţi fără mânie nici copilul nu va fi mânios.
  Sfântul Ioan Gură de Aur dă mâniei numele de facultate tiranică, pentru că aceasta ca un adevărat tiran, stăpâneşte sufletul omenesc, împingându-l la nenumărate fapte necugetate.
  Un bun mijloc pentru educarea mâniei este ca tânărul să fie deprins să se servească singur: să se spele singur pe picioare, să-şi ia haina, şi să se lipsească de ajutorul altuia la baie. Să fie învăţat să ierte de îndată pe cei ce au pierdut sau au stricat un lucru de-al său.
  Porunca cinstirii părinţilor nu s-a limitat numai la cadrul strict familial, ci s-a extins la o sferă mai largă a vieţii sociale, încât de la cinstirea părinţilor trupeşti s-a trecut la cinstirea părinţilor spirituali, la respectarea învăţătorilor şi educatorilor, precum şi a conducătorilor societăţii.
 Un important factor al educaţiei religioase îl constituie şcoala.  La nivelul acetei instituţii, educaţia religioasă ajunge într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat şi metodic al activităţilor instructiv-educative.  Credinţa este formată şi desăvârşită prin educaţie, iar educaţia nu este periclitată de prezenţa credinţei religioase. Ea are nevoie de sprijinul educaţiei al unui exerciţiu de cultivare printr-o nimerită informare şi formare.
  Comportamentul de la şcoală al copilului este profund influenţat de ceea ce se întâmplă acasă. Atât profesorul, cât şi părintele sunt bine intenţionaţi. Dar dacă ei nu formează o echipă în ceea ce priveşte educaţia unui copil, este sigur că rezultatul nu va fi cel aşteptat.
. Când părinţii respectă aceste îndemnuri inspirate, foarte probabil ei vor găsi în copiii lor o sursă de bucurie şi de satisfacţie. Mulţi taţi şi mame care observă o fisură majoră între ei şi odraslele lor, sunt în mare măsură responsabili pentru această situaţie, atât timp cât nu şi-au împlinit niciodată rolul părintesc în acord cu aceste precepte biblice. În Efeseni 6, Pavel se adresează taţilor (şi cu siguranţă ceea ce spune se aplică şi mamelor): „Şi voi, taţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului" (Efeseni 6:4). Acest verset conţine două porunci distincte, una negativă şi cealaltă pozitivă: 1) Nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri şi 2) Creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului.
 Cuvintele „nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri" sunt similare gândului exprimat de Pavel în Coloseni 3:21, unde spune: „Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea." Ideea este că părinţii nu trebuie să îşi exaspereze copiii, astfel înrăindu-i. Aceasta avertizare se adreseaza in primul rand tatalui, dar fara indoiala ele sunt necesare ambilor parinti. Parintii sa nu intarate pe copii la manie printr-o asprime exagerata sau printr-o sanctionare necorespunzatoare in exercitarea pedepselor. Sa dea copiilor o crestere in milostenia de tata si intr-o dragoste de mama, si a creste copiii in “ invatatura Domnului” Tatal ori este de multe ori prea aspru, ori prea indulgent, cum am aratat mai sus din exemplul lui Eli. De asemenea David a esuat in privinta aceasta in legatura cu educatia fiului sau Adonia. 1 Imparati 1:6 “Tatăl său nu-l mustrase niciodată în viata lui, zicînd: "Pentru ce faci asa?" Adonia, de altfel, era foarte frumos la chip, si se născuse după Absalom.”
 Aceasta lipsa de mustrare din partea lui David conduce la inganfare pe Adonia care a vrut sa devina imparat prin inlaturarea tatalui sau de pe tron. Cu multa vreme inainte Dumnezeu si-a destainuit intentia de a pune pe Solomon ca urmas al lui David pe tronul lui Israel. Adonia, in urma lipsei de mustrare din partea tatalui sau David, pasea pe o cale contrara voiei lui Dumnezeu.
 Caracterul adevarat al tatalui crestin este revelat in echilibrarea responsabilitatilor lui in pozitia autoritara in familie si felul cum aceasta este practicata. Simturile si predispozitia copiilor trebuie sa stea in atentia parintilor. Fiecare copil este unic, deci trebuie ca parintii sa aibe multa intelepciune in relatiile lor cu fiecare dintre copii. Parintii nu au voie sa inlesneasca nimic din raspunderea lor fata de Dumnezeu in educarea copiilor, insa trebuie sa se gandeasca si la slabiciunea celor mici si sa nu puna in spate mai mult decat ar putea ei sa duca. Altfel copiii vor deveni respingatori si se vor descuraja.
 Cuvantul “mustrare” din Efes 6:4 are la baza si conceptual de “ ingrijire, sfatuire, pedepsire”. Aceasta ne arata sensul si directia de crestere si de mustrate pentru a se ajunge la o stare inalta.
 Ca si tatal, mama crestina are responsabilitatile sale fata de copii. In Scripturi gasim amintite multe mame care si-au educat copiii in frica Domnului. Din aceaste exemple si din observatiile zilnice ne dam seama ca mamele ocupa un loc foarte important in educarea copiilor. Mamele educa copii in spiritulmoral, spre finete intre oameni, pe cand tatal educa copiii spre influenta lor in societate.
 Istoria caselor imparatesti dovedeste influenta mamei, fie pozitiva, fie negativa in educarea imparatilor. Vedem cat de important este ca o mama sa-si educe copiii pentru Imparatia lui Dumnezeu. O crestere crestina este de o mare valoare si are urme adanci care nu se pot sterge din inima copiilor. Cuvantul lui Dumnezeu spune la Proverbe 22:6 “Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi cînd va îmbătrîni, nu se va abate dela ea.” Cei “sapte ani de acasa” proverbiali au o mare influenta in inima fragile a copilului si se mentine pana la adanci batranete. La fel vedem si in Proverbe 31: 1 “Cuvintele împăratului Lemuel. Învăţătura pe care i-o dădea mamă-sa.” Mama imparatului Lemuel l-a educat si toate indrumarile ei I-au fost de folos in viata.
 Primul lucru de care să se ferească un părinte este inconsecvenţa. A emite pretenţii severe unui copil în timp ce propria viaţă nu este ordonată strict, îl face pe acesta să se simtă nedreptăţit şi-l va împinge într-o stare de frustrare. Dacă un părinte pedepseşte un copil pentru că a minţit, atunci când copilul ştie că ai lui folosesc duplicitatea pentru a-şi înlesni propriile interese, el stârneşte răzvrătirea şi neîncrederea.  Chiar copiii mici sunt destul de receptivi pentru a vedea inconsecvenţa unor părinţi care îşi îngăduie fumatul, consumul de alcool şi îmbuibarea, în timp ce lor le refuză dulciurile pentru motivul că nu sunt sănătoase. Şi ei curând îşi pot exprima răzvrătirea şi starea de frustrare lăuntrică, fumând şi bând pe ascuns, ori mai rău, folosind droguri halucinogene.
 Fiecare părinte trebuie să îşi cerceteze propria viaţă şi să evalueze cerinţele pe care le impune copiilor; apoi să evite orice inconsecvenţă şi ipocrizie.
 Adulţii trebuie, de asemenea, să reziste tendinţei de a vorbi de sus tinerilor, prin care le lasă acestora impresia că nu au nimic vrednic de a fi de folos. Un părinte care atrage mereu atenţia copiilor, care continuu joacă rolul unui expert şi care nu recunoaşte niciodată că o persoană tânără poate avea o idee bună, va aduce o daună greu de evaluat pentru viaţa aceea proaspătă, care tocmai înmugureşte. Un tânăr are nevoie de prilejuri pentru o proprie exprimare, iar aceia care îl vor asculta, vor găsi că mult din ceea ce spune are o valoare reală.  Este adevărat, unele declaraţii ale tinerilor pot părea oarecum şocante, dar un părinte creştin trebuie să fie în stare să le discute calm şi eficace, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.  Fiecare tată şi fiecare mamă trebuie să ţină deschisă uşa comunicării şi să aibă bunăvoinţa pentru a accepta unele idei noi. Anumite adevăruri sunt eterne şi neschimbătoare, dar unele răspunsuri pentru ziua de ieri nu pot rezolva problemele zilei de astăzi. O discuţie sinceră a principiilor biblice care străbat timpul şi a relaţiei lor cu prezentul va fi de un ajutor însemnat, atât pentru tineri, cât şi pentru adulţi şi va avea ca rezultat respectul şi înţelegerea reciprocă.
 Mai mult, părinţii trebuie să îşi impună restricţii atunci când au înclinaţia de a fi excesiv de grijulii. Copiii se cuvine să fie protejaţi de unele lovituri puternice ale vieţii; să fie avertizaţi împotriva pericolelor; dar unui copil nu trebuie să i se interzică angajarea în activităţile normale altora de aceeaşi vârstă cu el, simplu numai datorită riscului unei răniri. Un asemenea tânăr nu va câştiga niciodată încredere în puterile sale, se va simţi inferior altora şi în final va nutri resentimente faţă de părinţii lui, când va realiza ce au făcut. Problema este,insa ca in prezent exista foarte putine asemenea activitati care sa fie socotite normale din punct de vedere al acordului cu perceptele biblice! Trebuie sa spunem raspicat ca nu sunt deloc normale intalnirile tinerilor in discoteci,cluburi,baruri,prin diferite locuinte si cu diferite ocazii sau plecarea in excursii in compania unor tineri pe care parintii nu-I cunosc sau nu-I accepta ca fiind cuminti si seriosi.
Părinţilor li se mai atrage atenţia să se ferească de asprime şi de brutalitate. Unii bărbaţi se înfurie uşor şi îşi folosesc superioritatea puterii pentru a aplica o pedeapsă severă. Un părinte trebuie să se abţină şi de la folosirea sarcasmului şi a altor procedee care îl strivesc pe copil şi-l determină să se întrebe dacă este iubit cu adevărat.
 Pe scurt, fiecare părinte trebuie să se poarte cu atenţie, pentru ca acţiunile lui să nu îl înrăiască pe copil şi să nu-i producă acestuia frustrare sau umilire. Tânărul trebuie să simtă că părinţii lui îi poartă de grijă, că acordă atenţie conversaţiei cu el, pe care o consideră interesantă. Este necesar ca un fiu sau o fiică să fie în stare să-şi discute problemele şi punctele de vedere cu părinţii în mod liber şi cu încrederea că ei vor asculta cu atenţie şi vor reacţiona într-un mod raţional. Taţii şi mamele creştine vor face tot ce le stă în putere pentru a lua în serios porunca „nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri" (Efeseni 6:4). Aspectul pozitiv al datoriei părinţilor faţă de copiii lor este exprimat în cuvintele „ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului." În limba greacă, cuvintele traduse „ci creşteţi-i" ilustrează o purtare de grijă delicată - în contrast direct cu tipul de tratament care provoacă furie copilului sau care îl adânceşte în descurajare.  Blândeţea în conduita părintească nu poate fi însă supralicitată. Puii de pasăre pot fi clociţi cu miile în incubatoare şi par să se descurce bine, fără vreo mamă sau vreun tată, dar Dumnezeu a dotat fiinţele umane cu o nevoie fundamentală pentru dragoste. În lumea peste măsură de ocupată din ziua de astăzi, mulţi părinţi nu îşi folosesc ocaziile de a manifesta o preocupare delicată pentru propăşirea copiilor lor şi mulţi copii cresc cu simţământul că nimeni nu se îngrijeşte de ei. Acest lucru - la rândul lui - îi împinge pe unii dintre ei spre o conduită care nu este de dorit.
 Îngrijirea presupune disciplină, pentru că cuvântul „creşteţi-i" din Efeseni 6:4 implică ideea de mustrare, corectare. Ea se referă la stabilirea de reguli şi rânduieli, la promisiunea răsplătirilor şi la avertizarea asupra sancţiunilor - toate fiind necesare în educaţia adecvată a unui copil. Stricteţea şi pedeapsa sunt esenţiale şi eficace, dar vor fi de ajutor numai atunci când vor fi administrate din dragoste şi cu dragoste.
 Îngrijirea adecvată include şi instrucţia - semnificaţia cuvântului redat prin „învăţătură" la Efeseni 6:4. Un părinte care este prea ocupat pentru a sta de vorbă cu copiii lui, pentru a-i instrui în lucrurile lui Dumnezeu, falimentează în faţa unei responsabilităţi vitale pe care Dumnezeu a aşezat-o asupra lui. Tinerii educaţi să-L iubească pe Hristos atât cu cuvântul cât şi cu fapta şi care sunt conduşi la o înţelegere aprofundată a Scripturilor, vor fi bine pregătiţi pentru a face faţă ispitelor şi încercărilor vieţii. Ei îşi vor iubi părinţii, vor fi buni cu semenii lor şi vor trăi în ascultare de legile lui Dumnezeu (Proverbe 22:6).
 În concluzie, relaţia dintre tineri şi adulţi nu trebuie să fie deteriorată de neînţelegeri şi de neîncredere reciprocă. Cele două generaţii au a se bucura una în prezenţa celeilalte, iar atât tinerii cât şi vârstnicii lor se cuvine să fie în stare să împărtăşească o viaţă bogată, de răsplătiri, care să-L preamareasca pe Dumnezeu.. Aceasta este calea prin care se va aduce armonia în cămin şi prin care se va da naştere acelui tip de cetăţeni care vor înfrumuseţa şi vor îmbogăţi comunitate
 Invatatura si pilda buna a parintilor se intiparesc adanc in inima copiilor si-i deprind la viata cinstita.  De la primul tipat al noului-nascut pana la terminarea adolescentei se ivesc pe parcurs probleme care dau de gandit parintilor si cer mijloace rationale de rezolvare. De obicei solutionarea se face in conformitate cu temperamentele parintilor si ale copiilor.  A te conduce dupa temperament si nu dupa judecata este o greseala.
  Indirect, porunca a cincea din Decalog ne vorbeste si despre rolul parintilor in educatia copiilor lor. Daca viata ne aduce in vizor situatii in care copiii nu-si cinstesc parintii, uneori aceasta se datoreaza si faptului ca parintii respectivi nu sunt vrednici de cinste.
 
Desigur, aceasta nu reprezinta o scuza pentru copii de a nu-si respecta parintii. Insa uneori parintii sunt nevoiti sa culeaga fructele amare ale neascultarii copiilor lor pentru ca ei insisi au neglijat sa dea tinerelor vlastare educatia morala de care aveau nevoie.
  Ilustrativ in acest sens este cazul cutremurator petrecut in Italia,in ziua de 15 mai 1992. In acea zi, in WC-ul garii Tiburtina din Roma a fost gasita moarta o tanara in varsta de 21 de ani, cu numele Francisca. Se spanzurase. De ce? Era o tanara frumoasa, avea de toate si viitorul i se deschidea in fata promitator. Ii lipsea insa ceva esential: nu avea niciun ideal in viata si nici valori morale. In biletelul lasat parintilor, ea a scris cateva cuvinte zguduitoare, dar relevante pentru subiectul cu care ne ocupam: “Mi-ati dat totul, dar nu mi-ati dat ce era absolut necesar. Nu m-ati sfatuit niciodata, nu m-ati indrumat, nu m-ati indemnat la bine cu nicio ocazie. Despre mine , voi parintii, nu cunosteati decat cum.ma,cheama.” Este  dureros ca un copil sa le reproseze parintilor sai asemenea lucruri.
Inca un caz ilustrativ cu privire la esecul actului educational ni-l ofera tanarul bogat din Evanghelia de la Matei care vine la Iisus intrebandu-L ce sa faca pentru a mosteni viata vesnica:
Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? (Matei 19,16-20)
 Ce legătură ar putea exista între noi şi acest tânăr? El e bogat, aşa cum cei mai mulţi dintre noi nu suntem. Obişnuit a avea o mulţime de lucruri,vrea să obţină şi viaţa veşnică şi-L întreabă pe Iisus ce are de făcut. Poruncile le păzea...
 Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. (Matei 19, 21-23)
 Acum i se cere ceva mult mai greu: să renunţe la ceea ce are şi să-L urmeze pe Hristos. Însă nu găseşte puterea de a face acest lucru... În acest punct începem să ne regăsim şi noi în el.
Ordinea în care sunt enumerate poruncile în conversaţia dintre Iisus şi tânăr nu este intamplatoare: primele patru urmează ordinea din Decalog dar „cinsteşte...” e lăsată ultima, deşi în relatarea proorocului Moise (Ieşire 20, 12-16) e înaintea celorlalte Mai mult, Iisus nu menţionează poruncile cele mai importante, referitoare la Dumnezeu sau la închinarea la idoli.  Oare de ce? În acea epocă nu era ceva obişnuit ca un tânăr să fie bogat, deci nu e greu de crezut că tânărul nostru moştenise bogăţia de la părinţii săi. Grija faţă de această bogăţie făcea parte din cinstirea pe care le-o dădea părinţilor. Dar acest fel de cinstire îl dusese atât de departe încât îşi făcuse un idol din ceea ce primise de la tatăl său şi mama sa, idol care era obstacolul din calea relaţiei sale cu Dumnezeu.
 De câte ori nu ni se întâmplă să dăm o importanţă exagerată unora din lucrurile ce le primim de la părinţi? Astfel ele devin o parte integrantă din ceea ce ne-am obişnuit să considerăm identitatea noastră, chiar partea la care nu vrem să renunţăm nici în ruptul capului, nepăsându-ne că ea poate să-L împiedice pe Hristos să-şi facă locaş în sufletele noastre (Ioan 14, 23).
 Câţi băieţi nu au fost învăţaţi de taţii lor „să fie bărbaţi” şi acum nu sunt în stare să-şi recunoască greşelile, nici măcar faţă de Dumnezeu? Sau câţi nu au auzit de la părinţi că „în casă cântă întotdeauna cocoşul”, iar acum nu reuşesc să-şi stăpânească dispreţul faţă de femei? Câte fete nu au învăţat cochetăria şi „feminitatea” de la mamele lor, iar acum vor să fie elegante şi remarcate chiar şi în Biserică? Câte din ele nu primesc ca şi un atac la persoană orice observaţie referitoare la ţinuta vestimentară? Câtora dintre noi nu ni s-a spus de către părinţi să nu dăm atenţie celor ce „nu ne dau bună ziua”, iar acum nu reuşim să scăpăm de tendinţa de a ne considera superiori altora? Câţi din noi nu am fost învăţaţi de părinţi să fim corecţi şi morali, iar această corectitudine ne face să refuzăm a ne spovedi, căci nu am dat nimănui în cap, nici nu am furat pe nimeni, etc? Toate acestea sunt „bogăţia” noastră care se face zid între noi şi Hristos, piedică în a ne lepăda de noi înşine pentru a putea găsi calea spre Împărăţie.
 Însă nu trebuie sa cădem în capcana de a-i învinui pe părinţi, scoţându-i ţapi ispăşitori pentru neputinţele noastre. Să nu uităm că ei ne-au învăţat toate din dorinţa de a ne proteja, de a ne netezi drumul în viaţă. Să nu-i condamnăm din cauză că dragostea şi viziunea lor este nedesăvârşită - ca a tuturor oamenilor dealtfel, că nu ne-au crescut perfect sau nu ne-au făcut sfinţi. Să uităm pentru o clipă ideea conform căreia totul ni se cuvine din partea părinţilor! Să încetăm a le mai cere să fie „cool” sau eroi veşnic tineri! Să-i privim cu atenţie în situaţii simple, să luăm aminte la gesturi aparent banale şi vom descoperi în ei adevărate comori…
 
Dar Sfanta Scriptura,nu ne releveaza doar datoriile părinţilor faţă de copiii, ci şi datoriile copiilor faţă de părinţi. Astfel, părinţii trebuie să se bucure de cea mai înaltă preţuire din partea copiilor tocmai pentru strădania plină de jertfă pe care ei au depus-o şi pentru marea răspundere pe care o au privind educaţia acestora. Cel mai de seamă sentiment pe care copiii trebuie să îl nutrească faţă de părinţii lor este sentimentul iubirii, sentiment care se poate exprima prin ascultare, cinstire şi ajutorare la bătrâneţe.
  După cum în cadrul Bisericii se urmăreşte curăţirea de păcate şi sfinţirea credincioşilor prin învăţătură, prin rugăciune şi prin Sfintele Taine, tot aşa şi în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinţii au datoria de a-i apăra pe copiii lor de toate relele aduse de păcat, lucru ce se poate realiza numai printr-o educaţie religios-morală şi socială sănătoasă.Mântuitorul însuşi a iubit copiii şi i-a numit„moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu”(Matei 19, 14).
 În Creştinism, raportul dintre copii şi părinţi are ca temelie Vechiul Testament. ).    Decalogul, in mod particular, reglementeaza aceste relatii.
  Porunca a 5-a a Decalogului: ,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. (Ieşire - 20: 12are un statut special
 Nu intamplator porunca a cincea  se afla in capul listei poruncilor de pe a doua tabla a Legii morale, caci respectul fata de autoritatea parinteasca se va rasfrange in mod natural asupra tuturor relatiilor pe care un om le stabileste in societate.
   O  societate bolnava de aroganta generatiei tinere, de dispretul fata de valorile realizate de inaintasi, nu poate fi vindecata decat prin cerinta expresa a poruncii a cincea: ascultare, respect si consideratie fata de autoritatea parinteasca.
. Asezand-o chiar la mijlocul decalogului, Dumnezeu i-a conferit un loc central, de legătură, de intermediere, de trecere de la poruncile ca datorii față de Dumnezeu, la cele ce-l privesc pe aproapele. Acesta inseamna ca aproapele meu este,in primul rand,parintele meu si dupa aceeea,ceilalti oameni.copilul se trage din părinți, (nu doar la trecut s-a tras, cândva, doar atunci, în momentul procreării), ci la prezent, se TRAGE: energia vieții care ne vine de la Dumnezeu ne vine acum, astăzi, chiar în această clipă în care citim aceste rânduri,  prin părinți, tainic,  indiferent cât de păcătoși sunt aceștia, morți sau vii. De aceea trebuie să ne cinstim părinții și străbunii, mamele si tații noștri și ai mamelor și taților noștri.  Asa a facut Dumnezeu lumea și acesta este firescul, atât moral, dar mai ales ontologic al lumii.Iata ce spune in acest sens,parintele Teofil Paraian: :Porunca cinstirii faţă de părinţi, observă un părinte duhovnicesc, un sfânt, sfântul Chiril din Alexandria, este pusă între poruncile care-L privesc pe Dumnezeu şi poruncile care-l privesc pe aproapele. În primul rând e Dumnezeu, în al doilea rând sunt părinţii, prin care Dumnezeu ne-a adus în această lume şi apoi vin ceilalţi oameni. Suntem în această lume pentru că a vrut Dumnezeu să fim, şi suntem în această lume pentru că avem nişte părinţi sau am avut părinţi. Am putea zice chiar avem. De ce? Pentru că chiar dacă nu mai trăiesc părinţii noştri, părinţii noştri rămân părinţii noştri, nu ne putem despărţi de ei. Porunca este necondiţionată. Nu se spune că să-i cinsteşti dacă sunt vrednici de cinstire şi să nu-i cinsteşti dacă nu-s vrednici de cinstire. E necondiţionată: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. S-ar putea întâmpla ca unii să nu fie mulţumiţi cu părinţii care-i au. Din pricina părinţilor. Şi cu toate acestea porunca rămâne: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Este şi o făgăduinţă legată de această poruncă: “Ca să trăieşti bine şi mulţi ani pe pământ”.
  Porunca cinstirii părinţilor este formulată pozitiv: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care ţi-l va da domnul Dumnezeul tău”. Ea cere imperativ fiilor respect şi cinstire faţă de părinţi şi urmează imediat după poruncile care privesc îndatoririle religioase ale credinciosului faţă de Dumnezeu. Acest fapt nu este lipsit de importanţă, deoarece fii îşi au existenţa de la Dumnezeu prin mijlocirea părinţilor. Pentru fii, părinţii sunt aproapele cel mai imediat pe care trebuie să-l cinstească şi să-l iubească 
 
                                           Secretul longevitatii

     Inca din zorii istoriei, oamenii au cautat cu infrigurare elixirul tineretii - secretul, daca nu al vietii fara de moarte, cel putin al unei vieti indelungate.
     Daca-i vom intreba pe producatorii si comerciantii de suplimente nutritive cu privire la acest subiect, ne vor spune ca elixirul tineretii consta in consumarea zilnica a antioxidantilor naturali. Daca ii vom intreba pe culegatorii de plante medicinale, ei ne vor recomanda cu siguranta o reteta secreta, descoperita chiar de ei, care ne va asigura o viata indelungata.    
  Pentru prevenirea efectelor imbatranirii, nutritionistii ne vor recomanda calduros coenzima Q10, un antioxidant puternic si un aliat al organismului in lupta impotriva radicalilor liberi. Altii ne vor recomanda tot felul de diete, unele bazate pe grupele sanguine, altele vegetariene, vegane, bazate pe consumul strict de cruditati… Unii ne vor recomanda bananele, ca fiind un aliment minune care intarzie mult imbatranirea organismului…Unii ne vor recomanda sportul, altii odihna, altii o viata lipsita de stress… Unii ne vor recomanda abstinenta de la tutun , alcool, droguri etc., altii, dimpotriva, ne vor indemna –asa cum a facut-o un batran in varsta de 110 ani din Anglia- sa bem cat mai mult whisky pentru a intarzia,imbatranirea!? 
    Mai recent, se vorbeste in presa de un adevarat elixir al tineretii descoperit de cercetatori – un soi de medicament care intarzie mult efectele imbatranirii, prelungind viata pana la aproximativ 120-125 de ani.
  Fara a nega rolul unei anumite diete sau atitudini de viata in prelungirea scurtei noastre existente, trebuie insa sa recunoastem ca adevaratul elixir al tineretii nu trebuie cautat in domeniul material, ci in cel spiritual. In sensul acesta, porunca a cincea ne ofera unul din secretele longevitatii
  “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, pentru ca sa ti se lungeasca zilele in tara pe care ti-o da Domnul, Dumnezeul tau.” ( Exod 20, 12 )
   Porunca a cincea este singura porunca din Decalog ce contine o fagaduinta evidenta si explicita: copiii care isi vor respecta parintii, care se vor ingriji de nevoile lor la varsta batranetii, care le vor arata grija si consideratie pana la moarte, vor fi binecuvantati de Dumnezeu cu viata lunga. Lucrul acesta nu-l promite un om oarecare, ci Insusi Creatorul  tuturor lucrurilor- Izvorul vietii.
Promisiunea lui Dumnezeu continuta in porunca a cincea nu se refera doar la aceasta viata. Ea trece dincolo de efemerul existentei noastre pe acest pamant, pana in viata cea vesnica traita de cei mantuiti pe Noul Pamant.
  Daca este adevarat ca cei care implinesc cerintele poruncii a cincea vor fi binecuvantati de Dumnezeu cu viata lunga, chiar cu viata vesnica daca vor fi credinciosi in toate aspectele cerute de Dumnezeu, la fel de adevarat este si contrariul: cei ce sfideaza autoritatea parinteasca, cei ce–si neglijeaza si desconsidera parintii, vor trebui sa suporte dezaprobarea cerului.
Copiii care-si necinstesc parintii, nu ii asculta si nu tin seama de sfaturile si indemnurile lor nu pot avea parte de Pamantul cel Nou. Pamantul cel Nou, curatit, nu va fi un loc pentru fiul sau fiica razvratita si nerecunoscatoare. Daca acestia nu invata ascultarea si supunerea aici, nu o vor invata niciodata. Pacea celor rascumparati nu va fi tulburata de copiii neascultatori, nestapaniti si nesupusi. Niciun calcator al poruncii nu poate mosteni Imparatia cerurilor.” ( 6 )  Biblia ne educa nu doar prin norme si reguli, ci si prin exemple. Copilul Iisus este un Model de ascultare si supunere fata de autoritatea parinteasca, atat cea pamanteasca, cat mai ales cea cereasca. “Apoi S-a pogorat impreuna cu ei (parintii),a venit la Nazaret si le era supus”(Luca 2, 51
  In ceea ce-l priveste pe Iisus la varsta maturitatii, respectul si grija fata de mama  Sa ne surprinde in mod placut. Pe cruce, in cele mai teribile momente ale existentei Sale pamantesti, Mantuitorul a gasit resursele sufletesti de a se ingriji de viitorul pamantesc al mamei Sale, incredintand-o grijii lui Ioan, ucenicul iubit  ( Ioan 19, 26-27 ).
     Daca El, Creatorul tuturor lucrurilor ( inclusiv al propriilor parinti pamantesti ! )  a stiut sa se supuna autoritatii parintesti, manifestand cel mai mare respect, de ce noi am face altfel in relatia cu parintii nostri ?
    Nu este treaba ta dacă părinții trăiesc în bună înțelegere sau nu, dacă sunt buni sau nu sunt buni – pentru tine ei trebuie să fie ceva sfânt, ca să ai parte de binecuvântarea lui Dumnezeu, ca să îți fie ție bine. Da! Nu trebuie să ne supărăm părinții nici cu gândul!.
Și cum se poartă ei cu noi, este treaba lor. Sunt unii părinți care au fost atât de aspri, care și-au chinuit copiii... Doi frați au avut o mamă așa bună – ea le-a zis să-l cinstească pe tatăl lor, deși acesta nu se purta cu ei așa cum ar fi trebuit, pentru ca să dobândească binecuvântarea lui Dumnezeu. (...) Cei doi frați zic: Tata este sfânt pentru noi! Au avut o viață grea, tatăl lor nu a avut milă față de ei, dar vezi cum i-a binecuvântat Dumnezeu și au viața împlinită? Sunt recunoscători și mulțumitori față de Dumnezeu. Căci Domnul bine a voit ca prin părinții noștri să venim în lume.
   Parintii nostri vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu de cum sunt ei, vor răspunde și pentru noi. Nu noi vom da socoteală pentru ei. Noi vom da socoteală de cum și dacă i-am cinstit.   Același tip de gândire trebuie aplicat și pentru profesori...
 Dumnezeu doreste foarte tare ca parintii sa fie cinstiti de copiii lor. Pe copiii care-si cinstesc parintii, Dumnezeu îi rasplateste cu mari daruri si cu multe bunatati, în schimb, pe cei care încalca aceasta lege, îi pedepseste cu necazuri mari si cu rele multe.
Caci spune Scriptura: “Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa, acela sa fie omorât” (Iesirea 21, 17). Iar pentru cei ce-si respecta parintii scrie: “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamânt…” (Iesirea 20, 12).
Acestora din urma Dumnezeu le da o rasplata care îndeobste se socoteste a fi un mare dar: batrâneti fericite si zile îndelungate. Celor, însa, care nesocotesc legea respectului datorat parintilor Dumnezeu le da o pedeapsa socotita a fi raul cel mai cumplit, anume moartea prematura, înainte de vreme.
Pe primii îi atrage sa fie iubitori cu parintii fagaduindu-le cinstiri, în timp ce pe ceilalti, chiar si fara voia lor, îi ajuta sa nu-si mai dispretuiasca parintii, facându-i sa se teama de pedeapsa. Cu alte cuvinte îi face sa devina fii buni, de frica.
Dumnezeu nu porunceste ca fiul care-si loveste parintele sa fie pedepsit cu moartea si nici dupa ce acesta e dus legat la tribunal nu spune sa fie dus si aratat tuturor în piata si apoi scos din oras; aceasta pur si simplu pentru ca tatal însusi îsi duce fiul netrebnic în centrul cetatii; si nici nu trebuie sa arate vreo dovada cuiva, pentru ca oricum îl cred toti. Si pe buna dreptate. Un parinte, care de dragul copilului sau a cheltuit bani si câte si mai câte, nu s-ar fi facut acuzatorul lui daca acesta nu l-ar fi ranit sau nu l-ar fi vatamat foarte tare.
 Asadar tatal îsi duce fiul în mijlocul cetatii, cheama tot poporul si anunta de fata cu multimea ce acuzatie îi aduce. Atunci toti cei care-l aud iau câte o piatra si o arunca în fiul care si-a lovit parintele.
 Legislatorul nu voieste ca oamenii cetatii sa fie doar martorii pedepsei, ci si participanti la ea. Fiecare, vazându-si mâna dreapta cu care a aruncat piatra în capul fiului sacrileg, va avea un bun prilej sa-si aduca întotdeauna aminte de întâmplare si sa se îndrepte daca e pe cale sa greseasca. Legislatorul ne mai lasa sa întelegem ceva, anume ca cel ce-si jigneste sau îsi raneste parintii nu numai fata de ei a gresit, ci fata de toti oamenii.
 De aceea îi cheama pe toti sa ia parte la pedeapsa, ca si cum toti ar fi fost vatamati si loviti; de aceea aduna la un loc tot poporul si toata cetatea, ca sa-i învete si pe cei ce n-au nici o legatura sa se revolte când parintii sunt loviti sau atacati în vreun fel, ca si cum vatamata ar fi întreaga fire omeneasca. Îi învata sa alunge din mijlocul lor un asemenea om, ca pe o boala contagioasa sau o boala de rând. Sa-l alunge nu numai din oras, ci si din lumina vietii. Un asemenea sacrileg este un dusman public, este vrajmasul tuturor oamenilor, al lui Dumnezeu, al firii, al legilor si al vietii pe care noi toti o împartim. Le porunceste tuturor sa ia parte la executie ca si cum ar participa la curatarea cetatii. (Omilia a IV-a la Facere)
   Domnul Iisus Si-a încredintat mama de pe cruce ucenicului Sau. El ne-a învatat în felul acesta ca suntem datori a-i îngriji pe parintii nostri pâna la ultima lor suflare.   (Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, Omilia LXXX)
                                                Bătrâneţea a inspirat titulaturi publice
  În antichitatea israelită, ca de altfel în aproape tot Orientul Apropiat, bătrânii erau consideraţi un segment foarte important al societăţii şi se bucurau din partea acesteia de un respect deosebit. De fapt, chiar termenul în sine de zaken sau presbyteros-bătrân era expresia unei venerabilităţi aparte, a unui respect datorat de comunitatea care se simţea îndatorată faţă de cei bătrâni, tocmai pentru că se împărtăşea din înţelepciunea şi experienţa lor. Într-un cuvânt, aceştia erau foarte folositori comunităţii care făcea adesea referire la capacitatea lor de a-i învăţa pe cei tineri fiindcă se zicea: „Adu-ţi aminte de zilele cele de demult, cugetă la anii neamurilor trecute! Întreabă pe tatăl tău şi îţi va da de ştire, întreabă-i pe bătrâni şi îţi vor spune!” (Deuteronom 32, 7). Să nu uităm că ne aflăm în perioada gherontocraţiei în care, la israeliţi, ca de altfel la majoritatea popoarelor din antichitatea orientală, bătrânii se aflau în fruntea treburilor cetăţii, angajându-se plenar în toate problemele publice de natură civilă şi religioasă şi, de aceea, cuvântulzaken (presbyteros) se folosea pentru cel care prezida o adunare ori o breaslă şi reprezenta autoritatea de drept a unui sat, a unei cetăţi ori comunităţi oarecare.
   În această ordine de idei nu este deloc surprinzător că în multe comunităţi din antichitate au apărut unele titluri oficiale, pornindu-se de la cuvântul „bătrân”: zaken la evrei, gherontes la elini, presbys la spartani, senatus la romani şişeik la arabi. Cărţile Pentateuhului ne vorbesc despre bătrâni ca despre o elită conducătoare la egipteni (Geneză 50, 7), la moabiţi şi madianiţi (Num. 22, 7) şi, evident, la israeliţi. Cartea Exodului ne informează că evreii au avut reprezentanţi pe lângă Faraon dintre bătrânii poporului care au colaborat cu Moise. Probabil că aceştia proveneau dintre capii de familie. Probabil că erau destul de numeroşi de vreme ce Moise a selectat dintre aceştia un număr de 70, peste care Yahweh a trimis pe Duhul ca să-i facă apţi de a împărţi cu Moise conducerea poporului (Num. 11, 25). După stabilirea în Canaan, fiecare cetate îşi avea propriul corp de bătrâni, care îndeplineau funcţia de judecători în diferitele probleme ale societăţii, iar numărul lor varia în funcţie de mărimea cetăţii şi cazurile de judecat.
  Din comunitatea şi sinagoga iudaică, această elită conducătoare a fost transferată şi Bisericii primare după cum o atestă chiar termenul de presbyteri folosit frecvent în scrierile nou testamentare. În orice caz, în Evanghelia după Matei, cel puţin termenul presbyteri bătrâni se foloseşte cu referire la trasmiţătorii unei tradiţii (Matei 15, 2), ceea ce denotă că se aplica în primul rând clasei conducătoare a naţiunii iudaice, a sinagogii iar mai târziu a Bisericii, ca unora care erau cei mai capabili de a conduce destinele cetăţii.
 Respectul faţă de cei în vârstă ţinea şi de concepţia teologiei ebraice. Conform acesteia, ajungerea la o vârstă înaintată era considerată ca o concretizare în viaţa persoanei a binecuvântărilor divine asemenea patriarhilor de demult (Avraam, Isaac şi Iacob), un semn evident al recompensei din partea divinităţii pentru respectarea cu atenţie a poruncilor transmise prin legea profetului Moise (cf. Leviticul 19, 32; Deut. 30, 19-20). Lipsa de respect faţă de persoanele în vârstă era considerată de către unii profeţi drept o dovadă a decăderii unei societăţi şi a unei cruzimi cu totul străine firii umane (Deut. 28, 50; Isaia 3, 5; 47, 6; Pilde 4, 16). Aşa au fost consideraţi asiro-babilonenii, care atunci când au invadat pământul lui Israel nu au mai avut nici o milă faţă de bătrâni şi „nici de omul gârbov sub povara perilor albi” ( II Cronici 36, 17).                                            
                                            Respectul faţă de părinţi,ca si respectul  faţă de Dumnezeu
  A trăi mult a fost şi rămâne o dorinţă permanentă a oricărui muritor, dar pentru că la bătrâneţe omul intră într-un accelerat regres pe aproape toate planurile, vârsta înaintată era privită cu milă şi cu multă îngăduinţă de legea mozaică, ce prevedea o seamă de măsuri menite a o face cât mai uşor de suportat. În pofida tuturor neajunsurilor pe care le implica ultima etapă a vieţii omului, bătrâneţea era totuşi ceva de dorit, deoarece exista părerea că pentru cei în vârstă Dumnezeu a împlinit făgăduinţele făcute celui drept, în special celui care la rândul său şi-a respectat părinţii (Exod. 20, 12).
  Bătrâneţea, zic unii, ar fi şi un simbol al eternităţii, deoarece Dumnezeu Cel Veşnic i s-a revelat lui Daniel proorocul în chipul unui bătrân, metaforic numit „Cel Vechi de zile” (Daniel 7, 9), iar unele scrieri sfinte ale iudeilor pun cinstirea părinţilor vârstnici pe aceeaşi treaptă cu cinstirea Atotputernicului Dumnezeu, ba chiar mai mult. Uneori, datoria faţă de părinţi apare mai strictă decât cea faţă de El, deoarece, în anumite situaţii de criză economică, cei săraci erau cu totul scutiţi de a-L mai cinsti pe Dumnezeu cu zeciuielile şi milosteniile prevăzute de lege. Dacă deci credinciosul iudeu avea mijloacele necesare respectării legii în această privinţă, trebuia să se conformeze întru totul, dar dacă nu avea, nu mai era obligat s-o facă. Cu totul altfel se punea problema când era vorba de susţinerea materială a propriilor părinţi, în special a celor înaintaţi în vârstă, fiindcă se zice: „fie că ai sau nu ai mijloacele, eşti obligat să împlineşti porunca, chiar dacă eşti un cerşetor care umblă din poartă în poartă” (Talmudul). A-i cinsti cum se cuvine trebuie înţeles că fiii sau fiicele au obligaţia de a le asigura hrana necesară, băutura, locuinţa şi evident să-i ajute în toate şi pentru toate.
  Porunca despre cinstirea parintilor, preluata de Apostolul Pavel in Efeseni, cap.6: "Copii, ascultati in Domnul de parintii vostri, caci este drept.
  I. ”Cinstirea părinților” înseamnă în primul rând ascultare, conform interpretării pe care Pavel o dă poruncii. Ascultarea de părinți este o poruncă, nu e nimic facultativ în ea (Efeseni 6:1-3; Coloseni 3:20).
  Respectarea aurorităților se învață. De la Eva până astăzi și din fire toți ne războim cu autoritatea. Începând cu autoritatea lui Dumnezeu le contestăm pe toate. Nu ne place că Dumnezeu stăpânește și nici nu ne plac autoritățile lăsate de El.
  Prin cinstirea parintilor noi invatam si ne pregatim pentru respectarea autoritatilor, fie duhovnicesti, fie lumesti.
  Dispreţul, defăimarea, batjocura, ponegrirea, cercetarea şi mai ales baterea părinţilor sunt păcate strigătoare la cer.
  Cinstirea părinților este prima lecție în a învăța să respecți autoritățile. Aici este și cel mai ușor fiindcă ei sunt printre puținele persoane care îți sunt autoritate și care te și iubesc cu adevărat dorindu-ți binele. Daca acasă ai fost rebel – probabil ca vei fi rebel oriunde.
II. În al doilea rând cinstirea înseamnă, și aici e partea grea, ascultarea deplină – adică “în toate lucrurile.” Pavel vorbește bisericii deci aici e vorba de părinți credincioși și sănătoși. Ascultare fără excepții și obiecții. Există totuși o excepție pe care o voi menționa imediat.
La baza ascultării de părinți se află înțelegerea rolului tău de copil în familie; nu înseamnă că ești inferior părinților ci că ai un rol diferit de al lor – rol pe care și tu îl vei ocupa cândva și pe care vei dori să-l accepte copiii tăi.
Cinstirea parintilor înseamna cinstirea lui Dumnezeu fiindcă [1] El a stabilit această relație încă de la creație și [2] El a poruncit ascultarea de părinți. Necinstirea părinților este egal cu necinstirea Cuvântului sfânt și necinstirea lui Dumnezeu.
III. Cinstirea sau ascultarea de părinți înseamnă în al treilea rând să ții cont de Dumnezeu. Ea nu este chiar absolută. Pavel lasă clar o condiție. Aici intervine problema cu copiii care au părinți necredincioși. Pavel spune să asculte “în Domnul” – adică dacă părintele îți cere un lucru care contrazice voia lui Dumnezeu tu vei refuza să-l faci.
IV. În al patrulea rând a asculta de părinți înseamnă și să arăți mereu atitudinea de supunere față de cei pe care Dumnezeu I-a lăsat responsabili pentru viața ta. De multe ori e vorba doar de atitudinea pe care o ai.
 Chiar dacă părinții îți vor cere lucruri contrare voii și caracterului lui Dumnezeu – în timp ce tu vei refuza să faci acele lucruri îți vei arăta dorința de a te supune lor în toate lucrurile care sunt conforme cu voia lui Dumnezeu și îți vei exprima părerea de rău că ești nevoit să nu asculți într-o situație particulară.
 Daca ai dezvoltat o atitudine de refuz constant doar pentru faptul că-s necredincioși, deși nu ți se cere să faci contrare conștiinței și Bibliei, atunci ești rebel, carnal, ești o rușine pentru Hristos și nu meriți să porți numele de creștin. Pocăiește-te.
V. În al cincilea rând ajungem la cinstirea părinților după căsătorie și ea este diferită. Trebuie să fie diferită în câteva aspecte.
1. E clar ca ai “lăsat pe tatăl tău și pe mama ta și te-ai alipit de nevastă-ta cu care ești un singur trup” ceea ce presupune că voi doi vă veți cârmui viața în frica de Domnul prin decizii pe care voi doi le veți lua. Nu înseamnă ca nu trebuie să tineți cont de sfaturile părinților. Ei vă sfătuiesc acum nu vă poruncesc ce să faceți. Părinții nu mai au dreptul să decidă pentru voi.
2. Cinstirea părinților în acest stadiu presupune să-I ajutați când se află în nevoie – lucru pe care fariseii nu îl făceau și pentru care Domnul Hristos are o mustrare aspră (Matei 15:3-9). Domnul Isus se referă la ajutorul material de care îi lipseau pe părinții lor.
Aici implinești cel mai bine a doua parte din cea mare poruncă: să iubești pe aproapele tău. Părinții au prioritate fiindcă ei sunt singurii “aproape” în felul de relație pe care o au cu tine (părinți – copil) și apoi, ei sunt aproapele – cel care are nevoie de tine (lecția din pilda samariteanului milostiv). Vezi 2 Timotei 5:4,8 pentru punctul “3″
3. Pavel spune că cine nu poartă de grijă față de cei din casa lui (1) s-a lepădat de credință (deci n-ai dreptul să te mai numești creștin) și (2) a ajuns mai rău decat păgânii (dacă ne întâlnim, voi sta la masă cu păgânii nu cu tine).
Pe de altă parte el argumentează că a-ți ajuta familia înseamnă (1) că ești evlavios (aratăți evlavia aici și apoi mai discutăm), (2) că răsplatești ostenelile lor, (3) că faci un lucru care îi place lui Dumnezeu și (4) ușurezi Biserica care trebuie sp se ocupe de cei care nu au ajutor din familii.
  Respectul datorat parintilor sa nu fie conditionat de iubire. Exista situatii (evident, nefericite) in care un copil ajunge sa nu isi mai iubeasca parintii. Sunt cazuri grave de abandon familial, de molestari fizice sau abuzuri sexuale, in care un copil implicat nu mai are pentru parintii lui acel sentiment curat al dragostei. Chiar si in aceste situatii tragice si nedorite, copiii sunt datori sa isi respecte parintii, pentru ca darul pe care acestia l-au oferit, viata, nu poate fi platit altfel niciodata...
  In Noul Testament, Iisus Hristos spune: " Daca vrei sa intri in viata, pastreaza poruncile". Curatia si taria dragostei fata de Dumnezeu se adevereste prin dragostea fata de oameni, caci: "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, cum poate sa-L iubeasca? Si aceasta porunca avem de la El: " Cine iubeste pe Dumnezeu, sa iubeasca si pe fratele sau" (l , Ioan, 4, 20, 21). Dintre oameni, mai intai trebuie iubiti parintii, care ne-au nascut si ne-au crescut si, ca atare, dupa Dumnezeu sunt binefacatorii nostri cei mai mari, in viata pamanteasca. Importanta cinstirii parintilor este scoasa in evidenta, atat in Vechiul cat si in Noul Testament. Potrivit unei traditii, porunca de a cinstea cuvenita parintilor este superioara poruncii de a da slava lui Dumnezeu, fiindca Scriptura pe sarac nu il obliga sa plateasca zeciuiala si sa aduca o jertfa la templu, in schimb spuneau rabinii, pe parinti trebuie sa-I cinstesti "indiferent ca esti sarac sau bogat, chiar daca esti nevoit sa cersesti din poarta in poarta".

  Porunca de a cinsti parintii o respecta atat oamenii cat si animalele si pasarile. Nu s-a auzit vreodata ca o fiara oricat de cruda si flamanda ar fi ea sa-si manance propriul pui sau puiul parintii. Respectul, grija fata de parinti este o lege prezenta in toate codurile scrise si rescrise de conduita umana pe care le gasim la toate popoarele din toate timpurile. Cand copilul nu-si cinsteste parintii motivul este ca ei sunt batrani, nu mai au frumusete fizica si prospetimea judecatii, se rusineaza cu ei, nu vor sa se faca de ras cu ei. Pe acesti copii Dumnezeu ii avertizeaza: " Fiule, sprijina pe tatal tau la batranete si nu-l mantui in viata lui. Si chiar de I se va imputina mintea, fi indurator si nu-l dispretui cand esti tu in putere… Ca un hulitor este cel care isi paraseste tatal si blestemat de Domnul este cel care o ocaraste pe mama sa " (Ioan 3, 12-13 16). "Cel ce se poarta rau cu tatal si alunga (din casa) pe mama sa este fiu aducator de ocara si de rusine". (Ioan 19, 26). "Cel ce blesteama pe tatal sau si pe mama sa stinge sfesnicul in mijlocul intunericului" (Iov 20,20). "Cel ce va bate pe tatal sau sau pe mama sa, acela sa fie omorat". (21, 15-17).
  Apostolul Pavel ii scrie lui Timotei ca neascultarea de parinti va fi unul din semnele care prevestesc sfarsitul lumii. "Sa stiti ca in zilele din urma vor fi vremuri grele. Caci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, laudarosi, trufati, hulitori, neascultatori de parinti, nerecunoscatori, fara evlavie, clevetitori, desfranati, obraznici, ingamfati" (3-1,5). " Fiule sprijina pe tatal tau la batranete si nu-l mahni in viata lui" (sir 3,12). "Nu o dispretui pe mama ta cand va imbatrani" (Prov. 23, 22). "Din toata inima cinsteste-l pe tatal tau si nu uita durerile mamei tale. Aminteste-ti ca ei te-au adus pe lume ce le vei da in schimb pentru ceva ce au facut ei pentru tine" (Prov. 13, 1)."Pazeste, fiule, povata tatalui tau si nu dispretui indemnurile mamei tale… Ele te vor calauzi cand vei vrea sa mergi in vremea somnului te vor pazi, iar cand te vei destepta vor grai cu tine" (Prov. 6 20-22). "Fiul intelept asculta de invatatura tatalui sau, dar cel pacatos nici de mustrare" (Prov. 13, 1). "Copii, ascultati in toate de parintii vostri, caci acest lucru este placut Domnului" (Cal. 3,20). Dupa casatorie, ascultarea inceteaza pentru copii, dar respectul niciodata. Oricat de inalta ar fi pozitia noastra sociala si oricat ar fi de multa stiinta noastra de carte, nu putem renunta la sfaturile intelepte ale parintilor nostri.
  Porunca a cincea de a cinsti parintii, aminteste copiilor deveniti adulti datoria de a-I ajuta material si moral in anii batranetii si in timp de boala, de singuratate sau de suferinta. Onoreaza pe tatal tau si pe mama ta. Cuvantul a onora si onorariul care se plateste, de pilda avocatului sau medicului au aceeasi origine. Iar cuvantul ebraic "KIBBED" folosit in textul biblic pentru a onora au un suport pecuniar, economic. Porunca a cincea se poate traduce si asa: plateste onoarea tatalui tau si a mamei tale. (preot Claudiu Durnea). Este o vorba romaneasca: un parinte poate creste sapte copii, sapte copii nu pot sa tina un parinte. Eutanasia care prinde radacini si incepe sa fie legalizata in tot mai multe tari, aici isi are explicatia: parintii batrani si bolnavi, abandonati de copiii lor, prefera sa fie ucisi. "Cel care isi cinsteste tatal se va curati de pacat si ca unul care strange comori, asa este cel care isi cinsteste mama" (Sir 3, 3-4). In istorie avem exemple graitoare de copii care si-au cinstit parintii. Cand flacarile au cuprins Troia, cetatenii incercau sa salveze si sa scoata din cetate lucrurile mai de pret pe care le aveau. Eneas iesea si el din Troia cu comoara sa cea mai pretioasa pe umeri pe care voia sa o salveze: era batranul sau tata Anchire. Faimosul general al grecilor din antichitate Epaminonda, dupa o rasunatoare victorie spunea: "bucuria mea cea mai mare in aceste momente este sa ma gandesc ce vor simti parintii mei cand vor afla vestea unei victorii atat de mari". Pe campul de lupta, soldatii raniti, in agonie, in delir nu-si cheama nici sotia, nici logodnica, ci mama. Exemplul cel mai stravechi este exemplul lui Iisus care, in clipele supreme ale agoniei si mortii sale pe cruce, pe Calvar, a voit sa o aiba alaturi pe mama sa.
  Un caz cutremurator s-a petrecut la Viena pe vremea imparatului Iosif al ll-lea. Un grup de puscariasi condamnati la munca fortata lucrau in marea piata GRABEN din fata palatului imperial. Baronul Kressler , cavaler imperial vede la un moment dat pe fereastra palatului in piata, un lucru care il socheaza: un student se apropie de un puscarias si ii saruta mana. Il cheama imediat la el si il dojeneste: "nu se cuvine sa saruti in public mana unui puscarias". "Dar, Excelenta-se scuza tanarul cu lacrimi in ochi- e tatal meu". Faptul ajunge la urechile imparatului Iosif al ll-lea care il gratiaza imediat pe detinut, spunandu-I: "un tata care isi educa atat de bine copilul nu poate fi un delicvent de rand". Copiii au datoria sa cinsteasca, asemenea parintilor lor, pe toti oamenii care intr-un fel oarecare poarta grija de binele si fericirea lor. Asa sunt preotii care se ingrijesc de mantuirea lor sufleteasca, invatatorii care le lumineaza si imbogatesc mintea cu invataturi folositoare pentru viata, nasii de Botez, etc. Si parintii au datorii fata de copii. In cele zece porunci nu gasim o porunca deosebita cu privire la datoriile parintilor fata de copii. Dar nici nu-I nevoie fiindca acestea sunt ceva foarte firesc. Daca si animalele isi fac datoria de a hrani si creste puii lor, cu atat mai mult trebuie sa faca acesta omul, care este faptura cea mai aleasa a lui Dumnezeu, inzestrata cu judecata. Dupa cum dragostea copiilor fata de parinti este o porunca, la fel si dragostea parintilor fata de copii este tot o porunca a legii firesti. Din ea rasar simtamintele cele mai alese pe care invatatura crestina cauta sa le indrepte spre slava lui Dumnezeu si fericirea credinciosilor sai. Dupa invatatura Bisericii copiii sunt un dar dumnezeiesc de mare pret, de aceea grija parintilor pentru ei inseamna o mare raspundere. Copiii trebuie sa fie nascuti din dragoste si din dorinta ambilor soti, iar nu din placere, din pacat sau din intamplare. Parintii au datoria de a-I invata pe copii dreapta credinta si frica de Dumnezeu. Fericiti parintii care isi educa copilul chiar de la venirea lui pe lume. Copilul e ca o planta, ca un copac. Un copac la inceput e flexibil, maleabil, il poti indrepta. Cand a crescut mare, cand a imbatranit devine dur, inflexibil. Stramb a crescut, stramb ramane. Nu-l mai indrepti. Asa e si cu copilul: nu este educat, modelat de mic, imbatraneste si moare cu apucaturile si cu viciile lui. Spune o vorba din batrani: picioarele celui batran nu le mai indrepti. Fericiti parintii care in pofida tuturor greutatilor vor avea permanent fata senina si zambetul pe buze, creind astfel o atmosfera de bucurie si de pace, caci zambetul de pe buzele parintilor este semnul vizibil al credintei, sperantei si iubirii crestine, este sarutul lui Dumnezeu intiparit pe fruntea copiilor. Caci nu bataia ci zambetul parintilor este rupt din rai.
  Indatoririle copiilor si parintilor ce reies din porunca a V-a trebuie sa aiba la baza dragostea si iubirea. "Cel care iubeste pe semenul sau a implinit legea". "Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Daca ai dragoste si iubire, aceasta porunca devine tot mai usor de indeplinit si cu beneficiile cele mai mari. Trebuie sa avem acea dragoste si iubire despre care ne vorbeste Apostolul Pavel, care este "legatura desavarsirii" (col. 3, 14) si care este nemuritoare. "Iubirea nu se va sfarsi niciodata" (Ioan 13, 8). "Daca intr-o familie lipseste iubirea, zadarnic te zbati ca sa agonisesti si sa traiesti avand multi bani. Daca intr-o familie lipseste iubirea, zadarnic te imbraci bine si te arati in exterior fericit, iti va lipsi intotdeauna bucuria iubirii, care este darul lui Dumnezeu" (Pr. 127 parafraza Don Piero Balestro). Binecuvantati sa fie cei care isi cinstesc si isi respecta parintii potrivit invataturilor Sf. Scripturi. Cei care inca mai au parinti care traiesc sa constientizeze ce mare comoara le-a lasat Dumnezeu si de indata cu dragoste si iubire sa se aplece catre parinti, sa-I iubeasca, sa le ofere sprijin material, si ceea ce este mai important sa le ofere bucuria sufleteasca de a vedea parintii lor in ei copii, vreodata urmasii pe care I-a nascut, crescut si educat in frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste.
   
                                                    Principiul respectului

   Respectul este un principiu regasit in toate codurile de conduita umana. El nu dispare  niciodata. Chiar daca maturizarea copiilor ii face sa-si ia viata in propriile maini, respectul acestora fata de parintii lor nu trebuie sa inceteze niciodata. Miinile crapate de munca grea, fata arsa de soarele campului, hainele modeste cu care isi pot permite sa se imbrace atunci cand isi viziteaza copiii in campusul universitar, nu vor reprezenta niciodata un motiv serios pentru ca un copil sa se rusineze de cei care l-au adus pe lume si au facut atatea sacrificii ca el sa ajunga om.
  Din vremea imparatului Austro-Ungariei Iosif al 2-lea , se relateaza  un fapt impresionant. Un grup de pucariasi condamnati la munca fortata lucrau in Piata Graben din Viena, in fata palatului imperial. Baronul Kressler, cancelar imperial, privind prin ferestrele palatului spre piata, a vazut o scena impresionanta : un student s-a apropiat de unul dintre detinuti si i-a sarutat mana. Baronul l-a chemat indata pe tanarul student, dojenindu-l:   “Nu se cuvine sa saruti in public mana unui puscarias” “Dar, Excelenta - s-a scuzat tanarul – e tatal meu !”
    Faptul a ajuns imediat la urechile imparatului Iosif al 2-lea care l-a gratiat pe detinut, spunandu-i:
  “Un tata care isi educa atat de bine copilul nu poate fi un delicvent de rand.” ( 1 )
    Atunci cand parintii s-au purtat cu dragoste si intelegere fata de copiii lor, este relativ usor pentru copii sa le arate respect. Dar este oare tot atat de usor pentru un copil sa manifeste respect fata de un parinte care nu a stiut sa se poarte cu el in anii formarii sale ca om? Poti fi respectuos fata de niste parinti dificili care te-au abuzat sufleteste in anii copilariei ?
   Raspunsul nu poate fi decat unul afirmativ. Am vazut astfel de cazuri in care parintii s-au purtat nedemn fata de copiii lor si totusi, in ciuda acestui comportament, copiii le-au aratat in continuare respectul cuvenit. Prin puterea harului lui Christos lucrul acesta este posibil. La piciorul crucii invatam care este valoarea adevarata a omului si putem sa privim la acesti parinti care s-au comporatat nedemn ca la niste fiinte omenesti care au nevoie de acelasi har ca si noi. Si ei sunt oameni pacatosi, cu slabiciuni si defecte de caracter si de aceea, poate chiar atitudinea noastra de intelegere si rabdare ii va putea castiga, ajutandu-i sa gaseasca acelasi izvor al harului pe care l-am descoperit si noi.
   Daca avem parinti care ne-au abuzat sufleteste in anii copilariei, durerea si cicatricile sunt deosebit de mari. Cu toate acestea, nu brutalitatea si reprosurile ii vor castiga pe acesti parinti, ci rabdarea, intelegerea, compasiunea si dragostea noastra, izvorate dintr-o relatie vie cu Dumnezeu. Noi insine avem nevoie de mult har divin pentru ca sa putem spune din toata inima: “Te iert !”.
“Parintilor li se cuvine o masura de dragoste si respect care nu se cuvine niciunei alte persoane. Insusi Dumnezeu, care a asezat asupra lor responsabilitatea pentru sufletele incredintate grijii lor, a randuit ca , in anii de inceput ai vietii, parintii sa-L reprezinte pe Dumnezeu fata de copiii lor, iar acela care respinge autoritatea indreptatita a parintilor respinge autoritatea lui Dumnezeu. Porunca a cincea cere de la copii nu numai respect,supunere si ascultare fata de parintii lor,dar si iubire,duiosie,dorinta de a le usura sarcinile,de a le pastra bunul nume si de a-i ajuta la batranete.”(2 )
   Porunca a cincea nu ne spune :“Iubeste pe tatal tau si pe mama ta” , ci “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta”. Cinstirea de care aminteste porunca este privilegiul suveranului. De aceea, prin aceasta porunca  Dumnezeu, de fapt, transfera o parte din autoritatea Sa parintilor nostri trupesti. Acest transfer de autoritate este adesea consemnat pe paginile Bibliei:
  “Domnul a vorbit lui Moise si a zis: Vorbeste intregii adunari a copiilor lui Israel si spune-le: “Fiti sfinti caci Eu sunt sfant, Eu, Domnul Dumnezeul vostru. Fiecare din voi sa cinsteasca pe mama sa si pe tatal sau si sa pazeasca Sabatele Mele. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” ( Exod 19, 1-3 )
   Porunca a cincea nu ne lasa nicio portita de refugiu pentru manifestarea lipsei de respect fata de parinti. Orice ne-ar fi facut acestia, oricate greseli ar fi facut in educatia noastra, orice abuz din partea lor si orice neglijenta de orice natura ar fi , nu ne scuteste de manifestarea unui spirit de respect, consideratie si intelegere fata de persoana lor. Porunca a cincea nu ne cere:”Cinsteste pe tatal tau si pa mama ta numai daca s-au purtat corect cu tine in anii copilariei”, ci “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta chiar daca ei au gresit, te-au abuzat si ti-au lasat in inima cicatrici si rani adanci…”   In sensul acesta, porunca a cincea  ne invita la vindecarea relatiilor interumane, incepand cu familia, cu cei mai apropiati de noi. In procesul, uneori greoi si indelungat , al vindecarii acestor relatii, respectul ocupa un loc de prim rang.

                                                                       Ce presupune respectul?

  Cinstea sau respectul datorat părinţilor înseamnă recunoştinţă faţă de cei care, prin dăruirea vieţii, a iubirii şi muncii lor, şi-au adus copiii pe lume şi i-au ajutat să crească. “Din toată inima cinsteşte-l pe tatăl tău şi nu uita niciodată durerile mamei tale. Aminteşte-ţi că ei ţi-au dat viaţa; ce le vei da tu în schimb pentru ceea ce au făcut ei pentru tine?” (Isus Sirah 7, 28-29).
  Respectul faţă de părinţi impune şi anumite fapte pozitive, anumite atenţii: măcar o urare, un buchet de flori de onomastică, de ziua de naştere, cu ocazia anumitor evenimente importante din viaţa lor.
  Respect nu înseamnă numai recunoştinţă. Mai înseamnă a evita tot ce ar putea întrista, ar putea indispune pe părinţi şi pe cei care le ţin locul, le-ar leza onoarea: cuvinte lipsite de cuviinţă şi de bun simţ, porecle, epitete, glume deplasate, băşcălii pe seama lor, expresii spuse în prezenţa sau în absenţa lor, ca: “băi, tatule!”, “babacul” ş.a.m.d.; gesturi lipsite de bun simţ, de pildă, a fuma în faţa părinţilor care nu fumează şi te-au îndemnat să nu faci acest lucru.
  A respecta pe părinţi înseamnă a le cere iertare atunci când, prin cuvinte sau prin comportarea ta, ai dat dovadă de lipsă de respect.  Respectul încetează după ce ne căsătorim?
  După căsătorie, într-o oarecare măsură ascultarea încetează pentru copii, dar respectul niciodată. Oricât de înaltă ar fi poziţia noastră socială şi oricât ar fi de multă ştiinţa noastră de carte, nu putem renunţa la sfaturile părinţilor noştri: „Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu dispreţui îndemnurile mamei tale… Ele te vor călăuzi când vei vrea să mergi; în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine” (Pilde 6, 20-22).
Porunca de a cinsti pe tata şi pe mama a fost dată de Dumnezeu nu numai pentru copiii mici, pentru minori, ci în primul rând pentru copilul adult care este, la rândul său, tată şi mamă: „Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui” (Isus Sirah 3,12). „Nu o dispreţui pe mama ta când ea a ajuns bătrână” (Pilde 23, 22).
  Porunca cinstirii părinţilor aminteşte copiilor deveniţi adulţi datoria de a-i ajuta material şi moral în anii bătrâneţii şi în timp de boală, de singurătate sau de suferinţă. Potrivit unei tradiţii, porunca de a da cinstea cuvenită părinţilor este superioară poruncii de a da slavă lui Dumnezeu, fiindcă în Vechiul Testament Scriptura pe sărac nu îl obliga să plătească zeciuiala şi să aducă o jertfă la templu. În schimb, spuneau rabinii, pe părinţi trebuie să-i cinsteşti „indiferent că eşti sărac sau bogat, chiar dacă eşti nevoit să cerşeşti din poartă în poartă”. „Cel care îşi cinsteşte tatăl se va curăţi de păcat. Şi ca unul care strânge comori, aşa este cel care îşi cinsteşte mama” (Isus Sirah 3, 3-4).
 Porunca „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” e atât de importantă, atât de delicată, încât criza ei se reflectă în mod negativ asupra întregului spectru social, civil şi bisericesc, aruncând o lumină sinistră asupra viitorului atâtor tineri de astăzi. Daca cineva nu are respect pentru parinti, niciodata nu va fi îngaduitor si tolerant cu ceilalti.
(Sf.Ioan Gura de Aur = Comentariu la Epistola catre Efeseni, Omilia XXI Binecuvântaţi sunt cei care îşi cinstesc şi îşi respectă părinţii potrivit învaţăturilor Sf. Scripturi!
                                                                             Exista limite ?
    Cand ne referim la ascultarea si supunerea copiilor fata de autoritatea parinteasca, putem vorbi de o ascultare oarba, neconditionata ? Exista undeva niste limite dincolo de care copilul nu trebuie sa mai asculte de parintii lui ?
   
Pentru a  raspunde la aceste intrebari , trebuie sa avem in vedere doua aspecte:
     
1) Varsta copilului.
   
La varsta copilariei, ascultarea si supunerea sunt de inteles. Lipsit de experienta, neajutorat si incapabil sa se intretina singur, copilul are datoria sa se supuna parintilor sai si sa asculte de regulile stabilite de acestia in cadrul caminului. Dar ca adult ?
  
Copilul ajuns la varsta maturitatii are dreptul la propria opinie, care poate fi diferita de cea a parintilor lui. El are dreptul sa-si aleaga propria cale, profesiunea pe care o indrageste, precum si tovarasul de viata cu care va imparti bucuriile si necazurile vietii. In toate aceste alegeri, e foarte posibil ca opiniile lui sa difere de cele ale parintilor.
    
A vea o opinie diferita de cea a parintilor si a alege altfel decat ar dori ei nu inseamna a nu le arata respect. Actul casatoriei aduce pe lume un camin nou care nu seamana cu niciunul din cele din care provin cei doi. Fiecare din soti aduce in noul camin un bagaj diferit: obiceiuri, cultura, idealuri etc. Unindu-se cele doua “bagaje” diferite, intotdeauna se va naste ceva nou si unic: un camin care nu va semana  nici cu cel din care provine el, nici cu cel din care provine ea.
   
Asa a stabilit Creatorul inca din Eden: “De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de nevasta sa, si se vor face un singur trup.” ( Geneza 2, 24 )
  
Sosind in vizita la copii, parintii vor gasi lucruri noi care nu exista in caminul lor. Multe conflicte apar datorita incercarii parintilor de a impune in noul camin aceleasi reguli si obiceiuri ca in propriul camin. Aici intervin limitele. Parintii nu au dreptul sa impuna asemenea pretentii, iar copiii nu sunt obligati sa aduca in caminul lor pretentiile parintilor. Cu toate acestea, reintorsi in casa parinteasca, copiii au datoria, din respect, sa se conformeze regulilor acelei case.   Cu intelegere, rabdare si respect, atat parintii cat si copiii ajunsi la maturitate pot depasi potentialele cause de conflict.
  
2) Pozitia fata de Legea lui Dumnezeu.
   
Multe conflicte dintre parinti si copiii lor pot aparea si datorita faptului ca ei se raporteaza diferit fata de cerintele lui Dumnezeu. Este posibil ca parintii, care inca nu au gasit calea mantuirii, sa pretinda copiilor lor lucruri care sunt contrare Legii lui Dumnezeu. Ce va face copilul in acest caz ? Va da ascultare orbeste cerintelor parintilor sai sau va asculta de glasul constiintei modelata de cerintele Legii divine ?
   
Biblia nu ne lasa in confuzie nici in aceasta situatie. Cand cerintele parintilor ne aduc in conflict cu cerintele lui Dumnezeu, trebuie sa aplicam principiul clar expus de apostoli:
  “
Petru si apostolii ceilalti, drept raspuns i-au zis: “Trebuie sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni.”  ( Faptele Apostolilor 5, 29 )
   
Desigur, ascultarea de Dumnezeu mai mult decat de parinti nu trebuie sa insemne certuri, vorbe grele sau violenta. Loialitatea fata de Dumnezeu si principiile Sale nu are valoare decat daca e insotita de respect, consideratie, compasiune si iubire fata de cei care nu vad lucrurile prin aceeasi prisma ca si noi.

                                                             
Cand parintii sunt batrani sau bolnavi

   
Porunca a cincea cuprinde, in litera si spiritul ei, nu doar cerinta de a ne respecta parintii la modul teoretic. Ea ne cere sa luam si o atitudine concreta in cazul in care parintii au ajuns in situatia de a nu se mai putea ingriji singuri, fie datorita unei boli, fie din cauza varstei inaintate. Grija fata de ei trebuie insa manifestata intr-o maniera in care parintii sa-si pastreze demnitatea in cel mai bun mod posibil.
   
Parintii sunt legati sufleteste de caminul lor, de aceea, ajutorul din partea copiilor va merge , pe cat posibil, in sensul de a-i ajuta sa ramana in casa lor cat mai multa vreme. Acolo e coltul lor intim, acolo sunt amintirile lor, acolo s-a desfasurat o buna parte din viata lor. A-i indeparta brutal si fara sa fie imperios necesar din caminul lor inseamna a le leza demnitatea si a-i face nefericiti in ultimii lor ani de viata.
   
Atunci cand situatia o cere, grija fata de parintii bolnavi cere ca acestia sa se mute in caminul copiilor. Dar si in acest caz, pe cat posibil, parintilor trebuie sa li se asigure propria lor camera, pentru a se bucura de intimitate. Alteori, grija fata de parintii bolnavi sau in varsta impune o asistenta de specialitate permanenta.
    
Atata vreme cat traiesc, parintii au dreptul sa fie onorati si respectati de cei pe care i-au adus pe lume. 
                                                        
Vrednici de cinste

        Porunca a cincea din Decalog sună astfel: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ.” (Ieşirea 20, 12). În afară de Dumnezeu, copiii trebuie să-şi iubească părinţii mai presus decât orice, să-i respecte şi să le fie recunoscători, pentru că  le-au dat viaţă şi-i cresc cu multă trudă. Numai când copiii se fac mari şi ajung şi ei, la rândul lor, să aibă copii, numai atunci îşi dau seama ce înseamnă grija şi sacrificiile pe care le fac părinţii pentru copiii lor. De aceea, nu trebuie să iasă din cuvântul părinţilor lor, care le vor numai binele. Trebuie să caute a le face bucurie, sârguindu-se la carte, învăţând temeinic o meserie şi întemeind apoi  o familie. Atunci vine binecuvântarea părinţilor, care întăreşte temelia caselor fiilor, cum spune înţeleptul Solomon. Când părinţii sunt bolnavi sau bătrâni, mai ales atunci copiii trebuie să-şi arate iubirea şi recunoştinţa faţă de părinţi, îngrijindu-se să nu ducă lipsă de nimic. Iar dacă ajung la ranguri sociale înalte, copiii nu trebuie să se ruşineze de părinţii lor, când aceştia sunt oameni simpli sau săraci, ci, din contra, să le dea cu atât mai multă cinste, cu cât le-au dat o bună creştere, ca să ajungă oameni de seamă.
  Este cunoscut exemplul Mitropolitului Iacob Stamate, care nu se ruşina să spună că se trage din popor şi, odată, când mama sa a venit la Mitropolie, de Paşti, fiind masă mare şi boieri mulţi invitaţi, Mitropolitul a pus în fruntea mesei, în locul său de cinste, pe mama sa, o biată bătrână, îmbrăcată ţărăneşte. Pilde frumoase de cinstire a părinţilor de către copiii lor găsim foarte multe  în Sfânta Scriptură, cum ar fi Iosif, copilul cel blând şi bun al lui Iacov, care a fost vândut de fraţii săi cei invidioşi. Iosif a dat cinste mare tatălui său, când acesta a venit în Egipt. Dar cea mai aleasă pildă din Sfânta Scriptură este acea a Mântuitorului până la vârsta de 30 de ani, când a trăit în Nazaret cu mama sa şi cu părintele său adoptiv Iosif, cărora  “le era supus”, cum spune Sfântul Evanghelist Luca (2, 59). Iar mai târziu, fiind răstignit pe cruce, el încredinţă pe mama sa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, ca să aibă grijă de ea.
    Prima datorie faţă de părinţi este ascultarea, o supunere care decurge din respectul faţă de Domnul Isus, ca şi din dragostea şi recunoştinţa pentru mamă şi pentru tată. Pavel spune: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri; căci este drept" (Efeseni 6:1). Un copil care L-a primit pe Cristos îşi va asculta părinţii pentru că ştie că aceasta face plăcere Domnului. Într-un cămin creştin, autoritatea părintească va fi recunoscută şi exercitată, pentru că aceasta este porunca lui Dumnezeu. Ascultarea în cadrul familiei este o cerinţă fundamentală pentru o societate armonioasă. Când tinerii nu îşi respectă şi nu îşi ascultă părinţii, ei vor manifesta aceeaşi atitudine şi în afara căminului. Conducătorii guvernamentali şi cei din sistemul educaţional au de făcut faţă unor grave probleme cu tinerii care nu au învăţat semnificaţia cuvântului „ascultare". Delicvenţa juvenilă, abuzul drogurilor, promiscuitatea sexuală şi anarhia generală apar evidente încă din perioada când copiii ajung în a doua parte a şcolii generale. Societatea plăteşte un preţ greu pentru îndepărtarea ei de Scripturi, singura soluţie fiind o reîntoarcere la conceptul biblic al familiei. Atunci când copiii iubesc pe Domnul, ei îşi ascultă părinţii şi sunt buni cetăţeni.
  În plus, faţă de ascultare, Domnul cere ca fiii şi fiicele creştine să îşi cinstească părinţii. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta" - este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă - „ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ" (Efeseni 6:2,3). Cinstirea este strâns legată de ascultare, dar ele nu sunt identice. Un copil se cuvine să dea ascultare părinţilor, chiar dacă crede că pretenţia lor este incorectă. Obligaţia nu este absolută oricum, pentru că un copil creştin ar putea găsi necesar să nu asculte pretenţia unui părinte, dacă acesta minte, fură sau calcă legea lui Dumnezeu în vreun alt fel. Mai mult, fiecare tânăr va ajunge la vârsta la care va trebui să înceapă să îşi formeze propriile decizii. Nu este necesar ca un fiu să abordeze o profesiune pe care o detestă, numai pentru că părinţii lui au făcut această alegere pentru el. Iar tatăl şi mama nu au dreptul nici de a-şi dicta alegerea pentru un partener de căsătorie. De aceea, datoria de a asculta nu este întotdeauna obligatorie, în schimb porunca de a-i cinsti nu are restricţie. Un fiu sau o fiică trebuie să acorde respect şi cinste părinţilor, chiar dacă aceştia n-ar avea nici un merit, iar responsabilitatea aceasta este pentru toată viaţa.
  Una dintre marile tragedii ale zilelor noastre o constituie faptul că mulţi părinţi aleşi sunt practic ignoraţi de odraslele lor. Oamenii vârstnici se găsesc adesea în singurătate şi uitare, pentru că copiii pe care i-au crescut par să nu aibă timp pentru ei. Orice credincios are o obligaţie să îşi viziteze părinţii, dacă este posibil chiar regulat; sau, dacă sunt separaţi prin mari distanţe, să le scrie ori să le telefoneze frecvent. O persoană mai în vârstă, fie că trăieşte singură, fie că se află într-o casă de odihnă împreună cu altele, va fi fericită şi mult mai plăcut impresionată dacă fiii şi fiicele îşi împlinesc răspunderea acordată de Dumnezeu.
Dacă un părinte este nemântuit şi trăieşte o viaţă rea, nu ne poate fi uşor să-i acordăm cinste, însă totuşi aceasta rămâne dorinţa Domnului. Atât timp cât trăieşte un astfel de părinte, fiii sau fiicele lui trebuie să îşi aducă aminte de el în rugăciuni, să vorbească cu respect faţă de el şi să se poarte binevoitor pe cât posibil, indiferent cât de nedemn ar fi el pentru aceasta.
  Apostolul Pavel se adreseaza copiilor crestini si le cere ascultarea de parinti aratand patru motive.
  1) In primul rand copiii trebuie sa asculte datorita faptului ca ei sunt crestini “ascultati in Domnul”.
  2) In al doilea rand ei trebuie sa asculte de parintii lor in Domnul “caci este drept”. Ascultarea in Domnul este dreapta. Standardul ascultarii l-a creat Domnul, nu este subiectiv, ci drept. Ascultarea este un principiu intretesut in insasi structura vietii de familie, ca cei care sunt inca imaturi si lipsiti de experienta vietii sa se supuna autoritatii parintilor care au maturizare si intelepciune.
  3) Un al treilea motiv de ascultare este ca ascultarea este o porunca este parte din decalog. Exod 20;12 “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentruca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.” Deut 5:16 “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, ca să ai zile multe şi să fii fericit în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”
  4) Al patrulea motiv de ascultare de parinti este ca ascultarea aduce binecuvantare “ca sa fi fericit”. Apostolul aminteste copiilor crestini care-si cinstesc parintii ca aceasta o se le faca bine si “o sa le mearga bine”. Ce s-ar intampla daca cu un copil care nu ar primi nici un fel de indrumari si indreptari din partea parintilor sai! Cand copiii asculta de parinti in Domnul, o sa fie feriti de multe caderi in pacate. Pacatul intotdeauna ne jefuie de fericire, ascultarea intotdeauna ne inbogateste de binecuvantari. Promisiune pentru cei ce asculta si cinstesc parintii este o viata lunga fericita. In acelas fel, cei ce nu asculta si cinstesc parintii au parte de sfarsit tragic dupa exemplul dat de fii lui Eli, Hofni si Fineas: 1 Sam 4:11” Chivotul lui Dumnezeu a fost luat, şi cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, au murit.”
  Apostolul Pavel declară că aceia care îşi cinstesc părinţii au o promisiune specială din partea lui Dumnezeu, „ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ" (Efeseni 6:3). Atunci când Dumnezeu a dat legea poporului Israel, a asigurat pe copiii care îşi ascultau părinţii că vor trăi o viaţă lungă în ţinutul Palestinei (Deuteronom 5:16), iar apostolul - prin inspiraţie - a aplicat esenţa acestei promisiuni credincioşilor din Biserică. Aceasta nu înseamnă că onoarea acordată părinţilor este o formulă magică pentru o viaţă lungă şi fericită, ci indică un principiu general. Chiar în afara providenţei speciale a lui Dumnezeu, un copil ascultător, care îşi onorează părinţii, are o probabilitate mult mai mare de a trăi mult şi fericit, decât acela care este răzvrătit. Un copil neascultător este pe cale de a deveni o persoană indisciplinată, iar acest lucru, la rândul lui, îl poate duce la viciu, abuz de droguri sau desfrânare.
  Mai mult, fiica sau fiul care ascultă şi cinsteşte pe părinţi din dragoste pentru Domnul, va experimenta promisiunea „ca să fii fericit". O asemenea persoană se va afla în posesia păcii lăuntrice, va iubi pe aproapele ei şi va cunoaşte bucuria eliberării de sub tirania lăcomiei şi a senzualismului. Persoana indisciplinată, pe de altă parte, nu are pace, este sclavă a păcatului şi a pierdut capacitatea de a iubi din altruism. De aceea, ori de câte ori copiii care Îl iubesc pe Domnul îşi ascultă şi îşi cinstesc părinţii, vor aduce societăţii un mare beneficiu, pentru că ei vor fi acea parte din popor care va promova armonia şi buna înţelegere în fiecare domeniu al vieţii. Sf.Ap Pavel ne spune foarte clar ce avem de facut pentru a-I cinsti pe parinti:
  1) A-i iubi, adica a le dori si face tot binele cu putinta. Iubirea fata de parinti este si o porunca a firii; de aceea o si gasim la toate popoarele, chiar si la toate vietuitoarele, oricat de salbatice ar fi ele.
  2) A asculta de ei. “Copii, ascultati pe parintii vostri in Domnul, ca aceasta este cu dreptate” (Efes. 6, 1). “Fiule, pazeste povata tatalui tausi nu lepada indemnul maicii tale” (Pilde 6, 20).
   3) A nu-i supara cu ceva si a ne purta fata de ei cu toata cuviinta, vorbind despre ei si cu ei numai de bine. “Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa sa fie dat mortii, ca a grait de rau pe tatal sau si pe mama sa si Sangele sau este asupra sa” (Lev. 20, 9).
  4) A-i ajuta la nevoie, mangaindu-i in necazuri si inseninandu-le batranetile. “Fiule, sprijineste pe tatal tau la batranete si nu-l mahni in viata lui” (Int. Sir. 3, 12).
Pilda in privinta aceasta este insusi Mantuitorul Hristos, cand, rastignit pe Cruce, a incredintat pe sfanta Sa Maica ucenicului Sau prea iubit, Ioan, ca sa aiba grija de ea (Ioan 19, 26-27).
  5) A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, cand sunt in viata, iar dupa moarte, pentru odihna sufletelor lor, implinindu-le vointa cea din urma si pastrandu-le frumoasa amintire.
De ce la porunca despre cinstirea parintilor Dumnezeu adauga, ca ceva deosebit, fagaduinta fericirii si a vietii indelungate? Dumnezeu adauga fagaduinta aceasta pentru a indemna si mai mult la implinirea poruncii, caci pe ea se intemeiaza buna randuiala in familie si in orice fel de viata obsteasca.
   Pe cine mai trebuie sa cinsteasca copiii asemenea parintilor lor?
  Copiii au datoria sa cinsteasca, asemenea parintilor lor, pe toti oamenii care intr-un fel oarecare poarta grija de binele si fericirea lor. Asa sunt: preotii, care se ingrijesc de mantuirea lor sufleteasca, invatatorii, care le lumineaza si imbogatesc mintea cu invataturi folositoare pentru viata, nasii de Botez etc.

          Care este pedeapsa pentru calcarea acestei porunci?

  Cuvintele Sfintei Scripturi sunt extrem de dure la adresa copiilor care nu-şi respectă părinţii: In Vechiul Testament, Dumnezeu a dat porunca ca "cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa, acela sa fie omorat" (Iesirea XXI, 17). Noe a blestemat pe urmasii lui Ham, pentru ca acesta a batjocorit goliciunea tatalui sau. Absalom, de asemenea, a fost pedepsit cu moarte infricosatoare, pentru ca s-a ridicat impotriva tatalui sau, imparatul David. (II Regi XVIII, 9)„Cel ce se poartă rău cu tatăl său şi alungă (din casă) pe mama sa, este fiu aducător de ocară şi de ruşine” (Pilde 19,26). „Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea (ce este dator) maicii sale, să-l scoată corbii care sălăşluiesc lângă un curs de apă, iar puii de vultur să-l mănânce” (Pilde 30,17). „Ca un hulitor este cel care îşi părăseşte tatăl şi blestemat de Domnul este cel care o ocărăşte pe mama sa”(Sir 3, 16). Iar Sf. Apostol Pavel îi scrie lui Timotei că neascultarea de părinţi va fi unul din semnele care prevestesc sfârşitul lumii (II Tim 3,1-5).
  In ura criminală față de părinți, oricât de ”justificată” ar fi ea, datorită suferințelor, violentelor,abandonului,parasirii si altor răni adânci provenite de la ei se ascunde moartea, tăierea de la Izvorul Vieții. Neiertand părinții, copilul se zbate într-o neliniste si neputință incredibilă viata sa nefiind altceva decat o fuga perpetua de propria-i cruce.  Legătura cu părinții trebuie asadar refacuta, pe cât se poate, prin iertare. În cazul în care au trecut dincolo, prin parastase de pomenire regulate, pentru ca ei oricum sunt vii, cu sufletul.
 Când omul se întoarce la Hristos Domnul prin pocăință, el redescoperă implicit importanța legăturii vieții cu părinții și străbunii. Sigur, împăcarea superficială făra iertarea cea adâncă și adevărată prin Spovedanie, pe care numai Domnul o lucrează, nu face decât să agraveze rana, de aceea trebuie să înțelegem că doar Domnul are puterea de a ierta, în noi, prin noi și pe noi. Iertarea poate fi o călătorie lungă și dureroasă, plină de piedici interioare și exterioare, dar în cele din urmă ea aduce ceva extraordinar: mântuirea multora din acel neam și refacerea legăturii noastre cu Adam, omul cel întreg. Adică propria noastră mântuire.
  Exista in Sfanta Scriptura pilde care arata ca copiii care asculta de parintii lor sunt binecuvantati?
  Foarte multe. Minunata este pilda fiilor si nepotilor lui Rahav, care au ascultat porunca parintilor lor de a nu bea vin, si pentru care Dumnezeu i-a binecuvantat (Ieremia XXXV, 6- 19).
                     Pedeapsa pentru copiii care se ridica impotriva parintilor
                                                                                             De Parintele Ilie Cleopa
 Vine o femeie de la Falticeni, din comuna Petia, si-mi spune: "La noi o fata a murit nemaritata, moarta de mai mult timp; au dezgropat-o de trei ori din zece în zece ani. Au gasit-o putreda, dar amândoua mâinile, de aici din umar, nu sunt putrede, negre ca pacura si miroase groaznic; iar unghiile au crescut ca secera. Ce sa aiba?"