Viata dupa moarte



            

                    Ce se întâmplă cu sufletul după moarte

          Trebuie sa ne ingrijim foarte bine de aceste lucruri pentru ca nu stim ce plan are bunul Dumnezeu cu noi…

                             
                               
            




   Vă voi spune mai întâi care este pricina pentru care se face pomenire la trei zile după moarte, apoi la nouă zile şi la patruzeci de zile. Pe urmă, dacă va rândui Dumnezeu, vă voi mai spune nişte istorioare în legătură cu cele patruzeci de panahizi şi patruzeci de Liturghii. Acestea le spun după învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi după descoperirile ce s-au făcut unor Sfinţi. Iată, dar, ce se întâmplă cu sufletul omului după ce moare, până la vremea de patruzeci de zile:

  În ziua întâi când moare omul, sufletul lui stă acolo unde a ieşit din trup, şi dacă trupul este acolo, îl ţine îngerul de la botez lângă trup timp de 24 de ceasuri. Să zicem că trupul e pe o laiţă sau în sicriu, sau pe catafalc, sau pe o masă. Îngerul nostru de la botez, care este ajutătorul nostru până la moarte, ne păzeşte şi stă o zi şi o noapte lângă trup. E ca şi cum ai avea o haină pe care ai purtat-o mulţi ani şi, când s-a învechit, te-ai dezbrăcat de dânsa şi o laşi pe un pat sau în cui, şi te uiţi la ea că-i ruptă şi veche, şi-ţi aduci aminte: cu haina asta am fost şi la nuntă, şi la biserică, şi la târg, sau atunci şi atunci. Cam aşa se întâmplă şi cu sufletul când se dezbracă de trup. Trupul este o haină în care a stat sufletul, sau o casă a lui. În ziua întâi când se dezbracă de această haină a trupului, sufletul se mai uită la ea, înainte de a se despărţi pentru multă vreme unul de altul. Dar îl mai ţine şi îngerul de la botez lângă haina aceasta cu care a fost îmbrăcat.
Şi se minunează sufletul foarte când vede cum se descompune trupul lui şi ce miros dezgustător împrăştie, şi nu-i vine a crede că a stat în acest lăcaş de care nu se alege nimic. Acum îşi aduce aminte de ceea ce spune proorocul David: „Scoate, Doamne, din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău”. Şi-i arată îngerul: „Vezi, suflete, trupul acesta care se descompune? Cu acesta ai fost în căile cele bune, dar pentru acesta ai făcut şi atâtea păcate; cu acesta ai făcut metanii, cu acesta ai mers în biserică, dar cu acesta ai fost şi la desfrâu, şi la beţii, şi la jocuri, şi la nunţi, şi la furat, şi la distracţii, şi la alte răutăţi”. La toate acestea stă şi cugetă sufletul. Căci sufletul după moarte – după ce iese din trup – lucrează mai repede ca fulgerul, căci este fiinţă raţională şi gânditoare, şi nu mai e îngreunat de trup. Şi de aceea îşi aminteşte cu mare iuţeală nu numai de cuvintele pe care le-a vorbit în viaţă, ci şi de toate gândurile pe care nu le-a vorbit (cf. Uşa pocăinţei, cap. 3, p. 252). Dacă omul ţine minte acum ce a grăit când era copil, sau ce a gândit de multe ori, cum nu-şi va aminti cu mult mai uşor de toate atunci când se dezbracă de această ţarină a trupului, care este o grosime mare pe el?
Deci 24 de ceasuri ţine îngerul de la botez sufletul lângă trup, cu puterea lui Dumnezeu, ca să-i arate încă o dată lăcaşul în care a vieţuit pe pământ; şi-i spune: „Să ştii, suflete, că atunci când va suna trâmbiţa cea mare a Judecăţii, cum spune apostolul, ai să te îmbraci din nou cu acest trup şi vei sta dinaintea Dreptului Judecător, ca să dai seama de cele ce ai lucrat – cum zice apostolul – în trup, fie bune, fie rele”. Acestea se întâmplă în ziua cea dintâi. Noi plângem pe cel mort că ne-a părăsit, dar el e încă de faţă. Ziua întâi stă lângă trup.
   În ziua a doua după moarte, se întâmplă un lucru mai înfricoşat. Se întâmplă ceea ce spune proorocul David: „Pentru ce mă tem în ziua cea rea, când mă va înconjura fărădelegea vrăjmaşilor mei?” (Psalmi 48, 5). Adică, tot ce ai lucrat în viaţă, ţi se arată deplin şi concret în ziua a doua. În această zi, îngerul păzitor duce sufletul pe unde a umblat toată viaţa, chiar dacă ar fi înconjurat el globul pământesc de o mie de ori. Sufletul merge ca gândul şi ca fulgerul. De ar fi trăit omul cât de mult, sufletul se duce pe unde a trăit, căci merge cu mare repeziciune. Vezi, când ne mai rugăm cu gândul, acum sunt în cer, acum sunt înapoi. Nici n-am pronunţat bine ceva cu limba şi gândul a luat-o înaintea limbii. Aşa de repede merge şi sufletul după ce iese din trup.
Şi îngerul care îl însoţeşte îi spune: „Iată, suflete, aici ai curvit, aici ai furat, aici ai băut, aici ai glumit, aici ai râs, aici te-ai îmbătat, aici te-ai mâniat, aici ai vorbit vorbe murdare, aici ai jucat, aici ai chiuit, aici ai făcut cu ochiul, aici ai bătut din palme, aici ai fost în cârciumă şi ai pus lăutarii să-ţi cânte”. Pe urmă îi arată şi cele bune: „Iată, aici ai făcut metanii, aici ai plâns, aici ai mers la Sfânta Liturghie, aici ai ajutat pe un sărac, aici ai ajutat pe cineva care era bolnav, aici ai cercetat pe unul din temniţă, aici ai ascultat Sfânta Liturghie, dincoace ai ascultat predica, aici ai cântat o cântare religioasă, aici ţi-a fost milă de un om necăjit”. Şi-i arată aşa, pas cu pas, minut cu minut, unde a fost şi ce a făcut, şi sufletul rămâne încremenit când vede că-i arată aşa de bine toate mişcările. Şi nu poate zice nimic, pentru că tot ce-i spune a făcut cu adevărat şi o ştie. Îngerul îi arată toate cele făcute de el cât timp a fost în trup şi sufletul recunoaşte toate. Cum să nu fie adevărat, dacă îngerul a călătorit cu el, a fost pe umărul lui, în chip nevăzut, şi a scris toate împrejurările vieţii şi gândurile lui?
    Iar în ziua a treia se întâmplă un lucru mai înfricoşat. În ziua aceasta i se dau sufletului încă şase îngeri, care cu cel de la Botez sunt şapte, şi îşi începe călătoria spre cer, că are de trecut vămile văzduhului. Sunt 24 de vămi, pe unde trebuie să treacă sufletele noastre. La ele suntem cercetaţi de cele mai mari căpetenii ale iadului pentru toate faptele, toate cuvintele şi toate gândurile (vezi Tainele vieţii viitoare, cap.3, p.93). Şi sufletul trece pe la vămi însoţit de cei şapte îngeri, ca fulgerul, şi dracii îi arată toate relele câte a făcut, dacă nu le-a spovedit. Dacă omul s-a spovedit curat la duhovnic, Duhul Sfânt a şters de pe zapisele drăceşti păcatele pe care le-a făcut omul cu lucrul, sau cu cuvântul, sau cu gândul, sau cu voia. I le-a şters dacă le-a spovedit, i-a părut rău de ele şi a încetat de a le mai face. În acest caz, diavolii scot zapisele, dar când se uită la ele, le văd că sunt albe. Dar dacă nu s-a mărturisit, sau nu s-a mărturisit curat, le văd scrise. Şi-i arată: „Vezi aici ce-ai făcut?”. Iar cele 24 de vămi încep cu vama păcatelor celor mai obişnuite ale noastre: cu păcatele vorbirii deşarte. Căci cine e atât de stăpân pe limbă să nu zică vreo vorbă deşartă? Se ştie cât este de aplecat omul să vorbească de rău şi să spună glume. De aceea, ca să treci prima vamă uşor, când te duci la spovedanie, întâi aceasta s-o spui: „Părinte, am vorbit vorbe deşarte”! A doua vamă este a minciunii; a treia – a vorbirii de rău, a clevetirii; a patra – a lăcomiei… şi aşa mai departe, căci nu este timp să vi le spun pe toate. Sufletul trece prin toate vămile, căci [nimeni şi nimic] nu-l poate opri, pentru că trebuie să se ducă în ziua a treia la Dumnezeu. Dar i se arată fiecăruia păcatele lui şi ştie că după patruzeci de zile are să cadă jos de la vama cutare, adică are să se ducă la muncile veşnice, dacă nu s-a mărturisit şi nu s-a pocăit de fărădelegile lui. Deci, în ziua a treia, după ce a trecut vămile, însoţit de cei şapte îngeri, sufletul ajunge la Prea Sfântul Dumnezeu, la Scaunul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Atunci ajunge prima dată sufletul la Dumnezeu, fără trup. Deci Biserica, ca o mamă bună şi duioasă, a treia zi după moarte, face pomenire celui mort. Nu ştiu dacă la dumneavoastră este acest obicei, ca atunci când se vine de la înmormântare să se facă masă acasă, întru pomenirea celui adormit. E bine să o faceţi aceasta, că aşa e regula Bisericii. Când se vine de la înmormântare, e bine să se facă o mică masă, să se dea de pomană haine ale mortului, să se dea de pomană mâncare, să se facă ceva rugăciune şi pomenire pentru sufletul care s-a dus dintre cei vii.
  Pentru ce se face această pomenire de trei zile? Pentru că sufletul a ajuns prima dată la Dumnezeu şi e bine să ne rugăm ca Dumnezeu să-l binecuvânteze cu linişte şi cu pace şi cu darul Sfântului Duh.
   Iar din ziua a treia sufletul trebuie să treacă prin rai şase zile. Cel păcătos trece prin rai ca şi cel drept. Dar vai şi amar câtă deosebire este între unul şi altul! Cât se bucură cel drept când trece prin rai, când ştie că are să moştenească raiul, şi cât se scârbeşte cel păcătos, când vede ce a pierdut. Sufletul trebuie să treacă şase zile prin rai, însoţit de îngerii cei buni, ca să vadă toate frumuseţile raiului. Şi deşi merg cu iuţeala gândului, nu pot dovedi să le vadă pe toate, că raiul e nemărginit. Acolo vede sufletul raiul desfătării, acolo – pământul celor blânzi, acolo – palatul Noului Sion, acolo – mireasa Mielului (cum se spune la Apocalips), acolo – Ierusalimul cel ceresc, acolo – sânul lui Avraam, şi toate câte le pomeneşte dumnezeiasca Scriptură despre rai; vede atâtea frumuseţi, cum zice apostolul Pavel, vede cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, căci acestea a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul (Luca 23, 43; II Corinteni 12, 14; Apocalipsa 2, 7). Numai o floare din rai – zice unul din sfinţi – dacă ai aduce-o pe faţa pământului, n-o poţi cumpăra cu toate comorile lumii, atâta-i de frumoasă! Acolo, cum zice Marele Vasile, florile pururea înfloresc şi niciodată nu se veştejesc (Hexaimeron). Şi atâta mireasmă şi atâta frumuseţe şi atâta cântare este acolo, şi atâta lumină, atâta bucurie, atâta dreptate şi atâta pace întru Duhul Sfânt, şi atâta mângâiere duhovnicească, încât este cu neputinţă limbii celei de ţărână a omului să poată povesti ce vede sufletul acolo. Şi văzând sufletul aceste frumuseţi, aceste minunăţii, când trece prin rai, dacă ştie că a făcut fapte bune şi a murit mărturisit şi împărtăşit cu Prea Curatele Taine şi împăcat cu Biserica, are mare bucurie, căci simte că după patruzeci de zile va fi rânduit undeva pe acolo, până la dreapta Judecată, şi are să se veselească de atunci înainte. Dar dacă se ştie păcătos, îşi zice: „Vezi ce ai pierdut? Prost am mai fost şi păcătos am mai fost, rău şi nebun am mai fost! Cum am făcut numai voia trupului cel de ţărână, a cărnii aceleia pe care o mănâncă acum viermii în pământ, şi cum am pierdut eu aceste frumuseţi care nu sunt pentru o mie de ani, nici pentru milioane de ani, ci pentru veşnicie!”. Şi-i pare foarte rău. Iar îngerul de la botez îi spune: „Suflete, de câte ori îţi spuneam eu ţie: lasă păcatul, părăseşte fumatul, beţia, înjurătura, desfrânarea, furatul – şi nu m-ai ascultat! Iată că de acum ai pierdut aceste frumuseţi, de care nu te-ai făcut vrednic nici să le vezi, dacă nu voia Dumnezeu să-ţi îngăduie să vezi ce ai pierdut”.
   Şi aşa merge şase zile prin rai; şi cu cele trei zile care au trecut până a ajuns la cer, la Scaunul Prea Sfântului Dumnezeu, se fac nouă zile. Iar în ziua a noua, sufletul este adus de înger a doua oară la Scaunul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Şi de aceea se face pomenirea celor morţi la nouă zile (Viaţa repausaţilor noştri, p.23). Atunci se roagă Sfânta Biserică, mama noastră cea duhovnicească, pentru fiul ei, pentru sufletul acela care a fost botezat în cristelniţă în numele Sfintei Treimi, ca Dumnezeu să caute cu milă şi cu îndurare asupra lui, când vine a doua oară să se închine.
  Şi după ziua a noua, când vine a doua oară să se închine la Scaunul Prea Sfintei Treimi, sufletul este blagoslovit de Dumnezeu şi este trimis să meargă prin iad treizeci de nopţi şi treizeci de zile. Şi merge prin iad cu iuţeala fulgerului şi nu mai pridideşte să vadă atâtea munci şi atâtea chinuri cu care se muncesc sute de popoare care n-au cunoscut pe Dumnezeu şi mii şi milioane de creştini care, deşi L-au cunoscut, L-au supărat şi n-au făcut voia Lui. Şi când trece prin iad, i se dau sufletului un fel de îngeri, care sunt un fel de gardă a lui Dumnezeu, numiţi zapcii. Şi îngerul de la botez merge cu el neîncetat. Iar aceia au culoarea aripilor ca razele soarelui când apune. Şi numai unul din ei este mai înfricoşat la vedere decât toate muncile iadului. Şi aceştia sunt garda, care păzeşte sufletul când are să treacă prin iad, că acei diavoli mare ură au pe sufletul nostru.
  Şi trece prin iad treizeci de zile şi treizeci de nopţi, şi acolo vede ce a spus Mântuitorul în Evanghelii: vede gheena, vede tartarul, unde zice Mântuitorul că focul celor de acolo nu se stinge şi viermele lor nu doarme, şi unde e scrâşnirea dinţilor. Acolo vede iadul cel mai de jos şi fântâna adâncului, acolo vede iezerul cel de foc, cum se spune în Apocalips, şi toate muncile cele nenumite şi negândite, care nu se pot spune de vreo limbă; şi aude mii şi miliarde de glasuri, care ţipă, şi se vaită, şi se muncesc; şi vede feţele cele urâte ale dracilor pe care, dacă le-ar vedea omul cât este în viaţă, nu mai poate rămâne sufletul în trup, ci sare din trup şi rămâne mort într-o clipă.
  Şi trec aşa treizeci de zile. Şi dacă sufletul se ştie pe sine drept, are mare îndrăzneală, căci îi spune îngerul de la botez: „Vezi, suflete, dacă m-ai ascultat pe mine, dacă ai fost blând, şi milostiv, şi postitor, şi ai mers la biserică, şi i-ai iertat pe cei care ţi-au greşit, şi te-ai păzit de păcatele grele, de moarte, iată de ce munci, care sunt pentru vecii vecilor, ai scăpat!”. Iar dacă se ştie păcătos, plânge cu amar, căci ştie că într-una din acele munci va fi rânduit şi el până la Judecata de apoi, ba şi după Judecată, dacă nu mai are cine să-l pomenească şi să-l scoată.
Şi după ce trece treizeci de zile prin iad, în ziua a patruzecea sufletul este adus de îngeri a treia oară la Scaunul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. De aceea, în ziua a patruzecea se face pomenire de patruzeci de zile pentru cel mort. Şi atunci se face judecata particulară a sufletului, adică judecata prin care rânduieşte Dumnezeu unde va sta sufletul până la judecata universală, sau la bine, sau la rău.
   Iată v-am arătat drumul sufletului până la patruzeci de zile, ca să ştiţi de ce faceţi pomenirea la trei zile, la nouă zile şi la patruzeci de zile. Şi după patruzeci de zile, după ce a fost judecat sufletul în chip provizoriu şi rânduit unde va sta până la Judecata din urmă, de a nimerit în iad, mai rămâne o portiţă deschisă, ca să poată ieşi de acolo. Dacă el a murit împăcat cu Biserica, dar nu cu totul afundat în păcate grele, căci s-a spovedit, dar n-a apucat să facă vreun canon, Biserica poate mijloci – prin neamurile lui, prin dumnezeiasca Liturghie, prin pomeniri şi prin slujbe – să-l scoată de acolo, să-l ducă la bucuria cea fără de margini. Iar dacă nu are neamuri bune şi credincioase, şi dacă acestora nu le pasă de el, rămâne acolo să se muncească până la Judecata din urmă, şi de atunci mai departe în vecii vecilor, fără de sfârşit.


                                                                                                             Arhimandrit Cleopa Ilie

                   
                             Ce se întâmplă cu sufletul,după moarte?  

                                                                                                               Arhimandrit Ilarion Argatu 


Am văzut cum arată sufletul după moarte
După moarte până la îngropare, sufletul  timp de 3 zile, este dus să vadă cerul, vede lucrurile celor ce şi-au îndeplinit pe pământ datoria, se bucură că poate va fi şi el acolo. Este dus pe acolo unde vede ce păcate aufăcut unii şi vede unde sunt, gândindu-se la păcatele săvârşite de el şi dacă nu cumva acolo va ajunge şi el.Cum s-a împlinit a 3-a zi, sufletul este dus în faţa sicriului. Îşi vede trupul în sicriu şi vede pe toţi din jurul sicriului. Asta am văzut eu cu ochii mei, pe un mort pe care-l duceau să-l îngroape. Cred că în viaţa lui a  fost un om păcătos, după cum arăta chipul şi după cum era îmbrăcat. Eu mă miram, cum de trec oamenii şi nu-l văd. Mă miram cum de trec şi nu-l simt. Mă miram cum  de nu  cade,  că  multă  lume  trece încoace  şi  încolo  ca şi  cum pe  el nu-l deranja nimeni şi nimic. Era  subţire şi transparent. Când am văzut acest lucru, era în timpul celor 16 ani de prigoană, eram urmărit de comunişti şi de securitate ca să mă prindă şi să mă omoare, să mă lichideze. Mă aflam în podul casei tatălui meu la Valea Glodului. Nu mai puteam sta la Boroaia pentru că eram urmărit. De acolo, din pod, printr-o nişă am văzut procesiunea  şi  sufletul  acelui  mort. Era prima dată când vedeam aşa ceva, când vedeam cum arată un suflet ieşit din trup. De prima dată, m-am înfricoşat, dar după aceea, nu am mai avut acest sentiment de frică.  Mă treceau nişte fiori.

Cum va fi judecata faptelor ?
O bună credincioasă se nevoia mult cu cele duhovniceşti: ţinea post negru trei zile pe săptămână, trăia o viaţa trupească curată, sporea cu: milostenia, primirea de străini, paticiparea la Biserică în zile de duminică şi sărbători, şi pe lângă acestea citea zilnic psaltirea, acatiste şi toate rugăciunile ce le ştia. La fel făceau şi cele trei fetiţe pe care le avea. Într-o zi, s-a dus cu gândul şi se întreba cum sunt judecate faptele cele bune înaintea lui Dumnezeu? Se gândea că, cel bogat poate să dea mai mult decât cel sărac pentru că are de unde da ceea ce face să se mîntuiască mai uşor. Vedea că, cel bogat la zilele de prăznuire a morţilor şi mai ales la Sfintele Paşti dădea câte 3-4 ouă, pe când cel mai sărman câte un ou. Se gândea în sine, că cel bogat are pe pământ bine şi îndestulare şi va avea şi dincolo tot mai mult, decât cel sărman pentru că poate să dea mai mult. Şi aşa se frământa în sine, se scârbea pentru necazul celor săraci. Dar Dumnezeu, cel ce este cunoscătorul inimilor tuturor, nu a voit   s-o lase în nedumerire, ea fiind o iubitoare a căilor Lui, i-a trimis următoarea vedenie:
După, ce şi-a făcut rugăciunile de seară, s-a dus să se culce. Deodată, s-a văzut că mergea pe un drumuşor cunoscut ce ducea spre apus. Şi aşa mergând, auzea multă vorbă ce venea dinspre miază-zi şi privind spre acolo a văzut că în cimitirul satului, era multă lume printre morminte, s-a dus să vadă şi ea ce se întâmplă acolo. Ajungând în acel loc, l-a văzut pe preotul satului cu epitrahul pe gât stând pe un scaun între morminte cu faţa către miază-zi, şi avea în mână o balanţă cu două talgere. Dar nici un fel de greutate pe ele, ambele talgere erau goale. Femeile care erau acolo puneau ouă roşii pe talger, câte unul, până ce talgerul trăgea în jos, şi atunci lua ouăle şi le punea într-o traistă ce stătea atârnată  de   şoldul  părintelui.    Stând  aşa  şi uitându-se la fiecare  cum pun ouăle pe talger a observat  trei situaţii şi anume:
I.-  Erau unele femei, care puneau numai câte un ou sau cel mult două şi talgerul trăgea în jos, iar preotul le lua şi le punea în acea traistă.
II.-  Erau unele femei, care puneau multe ouă până ce trăgea talgerul în jos.
III.- Erau unele femei, care îşi puneau toate ouăle, de aproape nu mai încăpeau pe talger şi tot nu trăgea talgerul în jos şi atunci venea o altă femeie de punea numai un ou şi atunci talgerul trăgea în jos. Şi aşa stând ea pe iarbă şi uitându-se la acele femei, se mira de cele ce vedea: cum de un ou la unele femei trage talgerul în jos şi cum atât de multe ouă la alte femei nu pot trage talgerul până ce nu pune o alta femei un ou? Şi stând aşa a văzut şi o femeie cunoscută, care pusese toate ouăle, de nu mai încăpeau pe talger şi tot nu trăgea talgerul în jos până când o alta femeie  tot cunoscută, însă mai lipsită ca celelalte, i-a pus un ou deasupra celorlalte, şi a tras talgerul în jos.
După această vedenie, femeia şi-a revenit şi se mira de cele văzute şi arătate ale  Judecăţii lui Dumnezeu.Atunci, a înţeles că Dumnezeu nu se uită la faţa omului ci la faptele lui. A înţeles că “banul văduvei” este mai preţuit înaintea lui Dumnezeu decât dărnicia bogatului. A înţeles că o faptă bună cât de mică ar fi ea, atunci când este făcută cu credinţă multă, cu smerenie şi cu dragoste şi cu toată fiinţa, cântăreşte mai mult decât bogăţia faptelor celor multe făcute de unii dintr-un belşug şi cu mândrie multă.

Am văzut călătoria sufletului după moarte
Omului i se deschid ochii, când i se apropie sfârşitul, şi vede lumea nevăzută care se află în jurul nostru. Vede Îngerii care se luptă cu diavolii, căci în jurul lui se află atâţia draci, câte păcate a făcut, şi atâţia îngeri, câte fapte bune a făcut. Dacă nu s-a îngrijit în viaţă să se spovedească şi să se împărtăşească, el are toată povara păcatelor. Şi pentru fiecare păcat, stă pe om, un diavol. Acesta vede venind asupra sa, mulţime de diavoli, unul mai hidos decât altul. Şi omul este înfricoşat, se zbate în pat, ar vorbi dacă ar putea, dar i s-a legat limba. Acum nu mai poate vorbi. Cei care reuşesc să vorbească, cer să vină preotul, ca să se spovedească. Unii se aruncă din patul de suferinţă, de frica diavolilor, alţii îţi zic: uite iese dracul de sub pernă, uite vine peste mine; se zbate, se învârteşte în pat, aruncă lucrurile, şi este asaltat de diavoli din toate părţile. Cei din familie, văd toată neliniştea şi spaima, dar ei nu văd ceea ce vede cel care este pe moarte. Ca să-l ajute, rudele cheamă preotul, ca să-i citească rugăciuni, iar de poate vorbi, face spovedanie, şi primeşte Împărtăşanie, şi se linişteşte. Face Sf.Maslu, pentru iertare de păcate. După Maslu, chinurile se mai uşurează. La cei cu păcate grele se face săptămânal Sfântul Maslu. Se pot face până la 9 masluri. Unii, care au trăit toată viaţa fără cununie cer pe patul de moarte ca să-i cunune preotul. Le face preotul slujba Sfintei Cununii, acum pe patul de moarte. Vine cu cununiile acasă, şi îi cunună, dacă muribundul mai poate vorbi. Dacă nu mai poate vorbi, nu se poate face cununia.
             -Cel care toată viaţa a trăit cu dreptate,împlinind cele plăcute Lui Dumnezeu, şi s-a spovedit şi împărtăşit în toate posturile rânduite de Sfânta Biserică, spre sfârşitul vieţii diavolii îl luptă, ca să-l prăbuşească măcar în ultimul moment.
1.-Diavolii caută să-ţi arate păcatele făcute în viaţă, cât munţii, ca să te ducă la deznădejde, şi să gândeşti că nu te poţi mântui. Tu să zici: prin spovedania făcută, şi prin canonul împlinit, prin Sfânta Împărtăşanie primită, prin mila Lui Dumnezeu, păcatele mele cele multe, au fost iertate.
2.-Îţi aduce satana suferinţe trupeşti, ca să te facă să deznădăjduieşti, şi să-L huleşti pe Dumnezeu. Tu să zici:- Doamne, pentru păcatele mele pătimesc eu aceasta.
3.-Poate îţi aduc în minte gânduri de mândrie: - Uite ce fapte bune am făcut, şi ce posturi am ţinut, şi ce multe rugăciuni am făcut… Tu să zici:
- Toată viaţa m-am străduit să fac cele plăcute Lui Dumnezeu, dar nu am împlinit decât puţine, şi chiar şi acelea împlinite, nu sunt desăvârşite. Nădăjduiesc însă la mila Lui Dumnezeu, că va privi cu îndurare, la mine nevrednicul.
 Unul dintre sfinţi, pe care îl luptau dracii spre sfârşitul vieţii, îi ziceau dracii: ” ne-ai biruit pe noi”, el le răspundea,” nu v-am biruit”.Când a murit, şi trecea prin vămi, către tronul Dumnezeiesc, atunci, le-a zis:
-Acum v-a biruit Hristos, cu puterea Sa.
Deci omul nu este sigur de biruinţă asupra satanei, decât după ce a murit. Cât timp este în viaţă, el poate să cadă, dar are grijă să se ridice.
Călătoria sufletuluiam văzut-o în felul următor:
Din clipa când omul moare şi până când trupuleste înmormântat, iată cum petrece sufletul cele trei zile:
O zi:  Prima zi.
Sufletul când a ieşit din trup, stă 24 ore la capul celui mort, stă în picioare, şi priveşte trupul din care a ieşit; vede şi aude ce vorbesc rudele rămase în viaţă.
Oricât de păcătos ar fi un om, până la judecată, sufletul este strălucitor ca un Înger, este luminos, are chipul slavei celei dintâi. Este frumos şi tânăr, chiar dacă cel mort este om în vârstă. Numai după Judecata particulară care are loc în a 40-a zi de la moarte, dacă este păcătos se va întuneca, şi devine asemenea îngerilor căzuţi, care au devenit diavoli. Îngerii cei căzuţi, peste haina albă a strălucirii, au îmbrăcat haina neagră a întunericului.
O zi:   A doua zi.
Apoi iarăşi timp de 24 de ore, Îngerul Păzitor, poartă sufletul cu el peste tot pe unde a călătorit în viaţa pământească, îi arată faptele făcute în viaţă, bune şi rele, şi-i spune:  aici ai băut şi te-ai certat şi ai înjurat; aici ai furat; aici cuvinte de ruşine ai spus; aici ai vorbit de rău pe altul; aici ai fost la ghicitoare; aici ai făcut milostenie; aici ai fost la Liturghie; aici ai făcut parastas pentru cei morţi ai tăi, ca să-i scoţi din iad; aici ai cheltuit salariul pe jocuri de noroc; aici ai făcut rugăciune; aici ai miluit un sărman; aici ai fost la o vrăjitoare şi i-ai cerut să-ţi lucreze vrăji; aici ţi-ai cumpărat podoabe şi tot felul de zorzoane cu care te-ai împodobit;  aici ai venit martor mincinos; aici ai apăsat la serviciu viaţa salariaţilor şi i-ai pus să muncească peste putere; aici ai ajutat o bătrână să-şi sape grădina; aici ai mutat gardul şi te-ai întins pe pământul vecinului; aici ai cumpărat lumânări, tămâie, şi le-ai aprins şi te-ai rugat la Dumnezeu; aici ai bătut un cumnat pentru avere; aici cu o femeie te-ai întâlnit şi ai curvit, etc. Aceasta se perindă cu mare viteză, pentru că merge mai repede decât gândul, şi-ţi arată cu cine ai vorbit, şi cine mai era de faţă când ai făcut fapta, îţi arată şi cu ce haine erai îmbrăcat.
O zi :   A treia zi.
Sufletul trebuie să plece la Tronul Dumnezeiesc ca săse închine Lui Dumnezeu, adică sfintei Treimi. Pentru această călătorie, Îngerul Păzitor, primeşte din cer încă şase îngeri, care împreună cu Îngerul Păzitor, însoţesc acel suflet, până la Tronul lui Dumnezeu. În această călătorie, sufletul trece prin cele 24 de vămi, şi la fiecare vamă, diavolii îi arată scris tot ce a făcut omul în viaţă. Îi arată, nu numai faptele, îi arată şi gândurile pe care le-a avut. Dacă în gândul tău ai dorit răul altuia, aceasta este fapta vrăjitorilor.
La fiecare vamă, diavolii se reped să smulgă acel suflet dintre îngeri, ca să-l ia cu ei, şi să-l chinuiască. De spaimă, sufletul se ascunde Sub  aripile  Îngerului Păzitor.  Dar  Îngerii de escortă, îl apără zicând :
- Da, adevărat, a păcătuit, dar nu voi sunteţi judecătorii. Noi trebuie să ducem sufletul acesta  la Dreptul Judecător.
Şi aşa trec prin cele 24 de vămi, care se află sub cerul acesta pământesc, după care începe Cerul Dumnezeiesc. De unde începe Cerul Dumnezeiesc, drumul este luminos, şi este străjuit de îngeri, care cântă, şi dau slavă Lui Dumnzeu : » Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi » ;   » Slavă întru Cei de Sus Lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire » (înţelegere, armonie) «  Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui. Aleluia ! » ; «  Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin !
Când ajungi la Tronul Dumnezeiesc, pe care stă Sfânta Treime, sunt de faţă : Maica Domnului, Sfinţii, Îngerii, Heruvimii, şi Serafimii care  cântă : » Sfânt, Sfânt, Sfânt,  este  Domnul Savaot,  plin  este  Cerul şi pământul  de Slava Sa ».
La Tronul Dumnezeiesc, Îngerul păzitor, rămâne lângă acel suflet la judecată. Cei şase îngeri de excortă, merg înapoi la ceata îngerească, din care fac parte.
Îngerul păzitor, va însoţi acel suflet, în toate locurile în care va fi trimis. După judecata particulară, îngerul păzitor, nu se desparte de acel suflet. Este trimis în Rai, sau merge în iad cu acel suflet, şi îl însoţeşte până la Judecata Universală, Judecata cea de Apoi, adică Ultima. Dacă sufletul va fi trimis în iad, Îngerul Păzitor îi aduce acolo, toate pomenile cu lumânare aprinsă, pe care le fac rudele de pe pământ, pentru uşurarea situaţiei acelui suflet.
Deci, a ieşit sufletul din trup şi petrece aici pe pământ trei zile, iar în ziua a treia, merge la Tronul Dumnezeiesc, ca să se închine înaintea Sfintei Treimi. De aceea în a treia zi de la moarte, ziua când are loc înmormântarea trupului, rudele fac pomană mare, parastas, şi preotul face slujba de înmormântare, care este cea mai puternică slujbă, care se face pentru iertarea şi deslegarea de păcate a celui mort. Cei din familie, prietenii, cunoştinţele, se roagă împreună cu preotul, pentru iertarea păcatelor acelui suflet. Rugăciunile acestea, lumânările aprinse, tămâia, milostenia, pomana făcută de cei de pe pământ pentru acel  suflet, ajung ca  jertfă înaintea Lui Dumnezeu.
Acum, în a treia zi, sufletul fiind în faţa Dreptului Judecător, a Mântuitorului Iisus Hristos, este întrebat despre toate faptele făcute în viaţă, şi despre gândurile avute. Ţi se arată şi cele bune ale tale, şi cele rele, despre banii care   i-ai cheltuit în viaţă… I-ai cheltuit pe lucruri trupeşti, ca să-ţi împlineşti nişte pofte păcătoase ca lux, bijuterii, petreceri, beţii, desfrâu? I-ai cheltuit pentru cele sufleteşti, ca milostenie, liturghii, parastase, pentru cei morţi ai tăi, ca să-i scoţi din iad ; i-ai cheltuit pe lumânări tămâie, icoane sfinte, zidirea de biserici…După ce l-a cercetat, Dumnezeu, porunceşte :
- „Duceţi sufletul acesta, şase zile în Rai !„
Şi sufletul este trimis cu îngerul păzitor, ca să viziteze toate lăcaşurile Dumnezeieşti, în care locuiesc sufletele celor fericiţi şi a celor mântuiţi, care pe pământ s-au străduit pentru a dobândi acestea. Acum sufletul vede Sânul Lui Avraam- Raiul, cu cetele patriarhilor, ale proorocilor, ale sfinţilor, ceata apostolilor, a ucenicilor, ceata ierarhilor, cetele cuvioşilor, cetele mucenicilor care şi-au dat viaţa, pentru a mărturisi credinţa în Hristos. Vede cetele fericiţilor : cei blânzi, cei curaţi cu inima, făcătorii de pace, cei care s-au jertfit pentru stabilirea adevărului şi a dreptăţii, se întâlneşte cu strămoşii, cu rudele, cu prietenii care au murit mai de mult, să se bucure că îi regăseşte.
Lăcaşurile Cereşti sunt vizitate nu numai de cei care se mântuiesc, sunt vizitate şi de cei care se vor osândi pentru păcatele lor, la muncile iadului. Aceştia, la chinurile iadului vor adăuga, şi suferinţa că  au văzut, Lăcaşurile  Cereşti ale celor sfinţi, care au ascultat şi au împlinit în viaţa pământească, poruncile lui Dumnezeu. Văzând frumuseţile şi fericirea din Rai, sufletul îl roagă pe îngerul păzitor, ca să-l lase acolo în această fericire. Dar Îngerul îi răspunde :
- Nu eu, ci Dreptul Judecător Iisus Hristos,  judecă şi trimite sufletele, unele la fericire în Rai, iar altele la chin veşnic în iad. Fiecare merge în locul pentru care s-a străduit în viaţa pământească.
Pentru toate sufletele, atât pentru cele care se mântuiesc, cât şi pentru cele care se osândesc, vizitarea Raiului durează tot şase zile.
 O altă zi: Ziua a noua
de la moarte, sau a şasea zi de la înmormântare, după ce a văzut Raiul, sufletul vine a doua oară la Tronul Dumnezeiescşi se închină înaintea Sfintei Treimi. Aici este cercetat a doua oară. De aceea rudele pe pământ fac pomană mare în a noua zi, ca jertfă înaintea Lui Dumnezeu, pentru a uşura situaţia acelui suflet prin milostenie şi prin rugăciunile făcute de preot. Acum, Dumnezeu, porunceşte :
- Du, acest suflet să vadă iadul.
Drumul către iad este înfricoşător şi întunecos. Acum sufletul însoţit de înger este trimis să viziteze iadul, cu toate locaşurile lui de chinuire.
Vizitarea iadului durează 30 de zile, atât pentru sufletele păcătoase, cât şi pentru sufletele care s-au mântuit. Acum sufletele doar vizitează, nu se muncesc (chinuiesc), nu se ard de dogoarea iadului. Puterea Lui Dumnezeu le fereşte neatinse de foc şi de feluritele suferinţe din iad. Îngerul păzitor luminează ca un far, spre fiecare loc de suferinţă. Fără această lumină, sufletul nu ar putea să vadă nimic, pentru că este întuneric. Cei munciţi în iad, stau în întuneric, şi nu au  mângâierea de a se vedea unii pe alţii. Fiecare se chinuieşte în singurătate. În iad, sufletul vede dintre strămoşii săi şi dintre rudele sale şi prieteni care au murit mai de mult, şi au ajuns în acel loc de suferinţă. Şi văzându-i în chinuri, sufletul se întristează.
După vizitarea timp de 30 de zile a iadului, sufletul se întoarce înapoi la Tronul Dumnezeiesc.
 O altă zi: Ziua a 40-a zi
de la moartea sufletului este cercetat a treia oară. Acum este cea mai importantă zi pentru acel suflet. Aceasta este Judecata Particulară a sufletului. Acum Dreptul Judecător, Mântuitorul Iisus Hristos, hotărăşte unde va merge acel suflet până la Judecata Universală : în Rai, sau în iad.
Deci, 3 zile înmormântarea, plus 6 zile în Rai, plus 30 zile în iad, fac  39 zile.
În a 40-a zi, rudele de pe pământ fac pomană mare, parastas şi milostenie, şi preotul face rugăciuni, pentru a uşura situaţia acelui suflet. Tămâiază în fiecare zi mormântul aprinzând lumânări şi rugându-se lui Dumnezeu pentru a ierta şi a mântui acel suflet.
Pomana de 40 zile se face cu 2-3 zile înainte de a 40-a zi, sau măcar cu o zi înainte, ca să ajungă la Dumnezeu jertfa, înainte de această Judecată.
Pentru sufletul celui mort, rudele plătesc Liturghii pentru morţi la mănăstire, unde se face zilnic timp de 40 de zile Sfânta Liturghie.  Se plătesc pentru 40 zile, dar cine poate plăteşte pentru un an.
1).- Dacă cel mort s-a străduit pentru mântuire în viaţa pământească:
s-a spovedit s-a împărtăşit, a făcut canonul dat de duhovnic pentru păcate, dar au mai rămas anumite fapte pe care nu le-a spus,  pentru că nu le-a socotit ca păcate, sau anumite păcate a uitat să le spună la spovedit, prin toate aceste pomeni, rugăciuni şi milostenii, la judecata din a 40-a zi, pe acel suflet Dumnezeu îl iartă, şi intră în Împărăţia Cerurilor. Îl aşează măcar la Cei Drepţi,acest loc se află la sud şi este primul loc din Rai.
Rudele, continuînd cu pomenile şi pomenirea la Sfânta Liturghie, făcând tot ce a rânduit Sfânta Biserică pentru cei morţi, poate muta acel suflet, către est, la Cei Sfinţieste al doilea loc din Rai.
Dacă  rudele  nu  au  făcut   pomenirile  şi slujbele rânduite de Sfânta Biserică, atunci acel suflet, pentru acele păcate nespovedite, merge în iad.
Sufletul poate ieşi din iad în următoarele situaţii:
a)    Când se hotărăsc rudele să-i facă parastase, şi cele rânduite pentru morţi.
b)   Iese din iad prin pomenirea neîncetată pe care o face Sfânta Biserică pentru cei care nu au cine să-i pomenească. Deci până la Judecata Universală iese din iad prin pomenirea Sfintei Biserici.
c)     Dacă pomenele făcute de rude sunt întinate, şi nu ajung înaintea Lui Dumnezeu, atunci acel suflet, nefiind ajutat prin aceste pomene, merge în iad, sau nu poate ieşi din iad.
Pomenele sunt întinate:
a)    Dacă cei ce fac pomene sau praznic pentru cei morţi au furat din alimente  sau bani şinu au fost făcute cu banii obţiniţi prin muncă cinstită, aceste pomene şi praznice sunt întinate.
b)   Dacă cei ce fac pomene şi praznice în ziua când le fac, sunt întinaţi cu păcatul curviei sau au avut relaţii soţ-soţie, sau  femeia este necurată de necurăţie trupească sau este lehuză, păcate de beţie, de fumat şi altele acestora, atunci tot ce fac în ziua aceea este întinat.
c)     Dacă au fost făcute cu părere de rău pentru cheltuială şi pentru muncă, dacă s-au făcut cu ceartă, scandal, dacă s-a dat răului şi s-a pomenit numele diavolului, pomana merge la satana, nu merge la Dumnezeu.
d)   Dacă au fost oferite de cei care trăiesc necununaţi, fiindcă trăiesc în curvie, opunându-se poruncii lui Dumnezeu, pomenile nu sunt primite înaintea lui Dumnezeu ; stau pe loc, până se cunună.
2) Dacă un suflet nu s-a străduit pentru a se mântui în viaţa pământească.
Dacă cel ce a murit nu s-a ostenit de a-şi curăţi sufletului prin spovedanie şi pocăinţă şi dacă a refuzat sau a fugit de Sfânta Împărtăşanie, atunci pomenele făcute de rude, nu reuşesc să acopere mulţimea păcatelor, şi acel suflet merge în iad. Rudele trebuie să facă toate pomenele rânduite de Sfânta Biserică : de 3 zile, de 9 zile, de 3 săptămâni, de 40 zile, de 3 luni, de 6 luni, de 9 luni, de un an şi în fiecare an până la 7 ani.
Apoi timp de 7 ani se fac parastasele rânduite de Sfânta Biserică, şi se pomeneşte la Sfânta Liturghie zilnic, în mănăstire. În felul acesta îi scoate treptat din iad, şi îi aduce măcar la Cei Drepţi. Această străduinţă continuă pe pământ, până la Judecata Universală, care va avea loc la sfârşitul lumii. Momentul sfârşitului lumii îl cunoaşte numai Tatăl Ceresc. După acea Judecată, nu se mai poate schimba situaţia unui suflet, pentru că va fi veşnică, fără de sfârşit.
                                                          Pentru cei ce plâng morţii 
Se spune că o familie nu avea decât un copil. Dar, o boală nemiloasă îl cuprinse pe copil şi într-o noapte pe când aţipise părinţii lângă el, copilul a muri. Când s-au trezit, l-au văzut pe copil şi li s-a părut că doarme liniştit. Au suflat uşuraţi şi vorbeau bucuroşi, că poate boala o fi încetat. A trecut un ceas, două, trei, au început să se nelinştească pentru că nu se trezea copilul. S-au dus mai aproape să-l vadă dacă suflă, înfricoşaţi, au văzut că era mort copilul lor. Şi-ncepură să plângă şi să bocească că nădejdea lor de bucurie se duse. Sprijinul bătrâneţilor nu mai era. Au făcut pregătiri, pentru o înmormântare frumoasă. Seara fiind obosiţi de lucru, dar mai obosiţi de plâns, au adormit. Mama lui se rugase la Dumnezeu să-i mai arate copilul viu, iar tatăl la fel. Şi-au spus că numai aşa mai puteau crede în Dumnezeu. Că dacă au avut un copil şi pe acela i l-au luat, atunci cum pot să mai creadă în mila Lui de oameni, în bunătatea Lui? Şi cu astfel de gânduri s-au culcat. Şi iată că vine în vis la mamă, un tânăr îmbrăcat în haine albe şi i-a zis:
-Hai cu mine să-ţi arăt copilul.
Ea s-a dus. Intrând împreună într-o grădină cu fel de fel de pomi, cu flori şi iarbă pe jos, cu cântec de multe păsărele, cu lumina plăcută, şi-a văzut copilul îmbrăcat în cămăşuţă foarte albă până jos şi împreună cu mulţi copii se plimbau prin acea grădină şi cântau. Ea atunci a dat să-l strige, dar n-a lăsat-o şi apoi s-a trezit. Avea o oarecare mângâiere în suflet de ce văzuse, dar inima ei dorea să fie viu în lume şi a început  să  plângă. În ziua a doua au continuat pregătirile pentru înmormântare, iar seara după ce şi-a făcut rugăciunea a adormit. In vis a venit acel tânăr a luat-o şi a dus-o întru loc întunecos unde se auzea plânsul copilului ei. La porunca tânărului, întunericul s-a ridicat şi a văzut pe un tânăr ce semăna cu copilul ei.  Era copilul ei. Stătea într-o mocirlă cu multe gângănii, ce îl rupeau. Era înspăimântată şi nu ştia ce să creadă că acela semăna cu fiul ei, doar că era mai mare. Se mira cum de a ajuns fiul ei dintr-o grădină atât de frumoasă unde l-a vazut jucându-se cu alţi copii, într-un loc atât de întunecat şi urât? Dar neputând să-şi explice, a crezut că poate fi o nălucire şi a început să plângă necontenit cerând de la Dumnezeu să-i învie fiul. A venit preotul pentru a începe slujba înmormântării. L-a primit cu mare tânguire şi făgăduiţă, că nu va mai crede în Dumnezeu de nu-i va da copilul înapoi. În acel timp Dumnezeu a poruncit, să se întoarcă sufletul copilului înapoi. Ingerul l-a adus. Sufletul venind până la trup şi când şi-a văzut trupul ca pe un putregai şi atât de urât mirositor, nu voia să intre. Iar îngerul i-a zis:
Trebuie să te întorci în lume, pentru că părinţii te cer şi nu voiesc ca tu să fii aici.
 Atunci, sufletul a intrat cu mult plâns în acel trup şi trupul a căpătat viaţă. Lumea care era de faţă s-a speriat, văzând că mortul se trezeşte la viaţă. Părinţii l-au îmbrăţişat  şi l-au luat acasă cu multă bucurie. Trecând anii, copilul a început să înveţe fel de fel de obiceiuri rele stricătoare de suflet. Părinţii primeau ocară de la oameni, pentru educaţia rea a copilului. Copilul fura, bătea, fuma, înjura, desfrâna. De multe ori, părinţii îşi ziceau că mai bine îl lăsau să fi fost mort, decât să primească atâta ruşine în urma lui. Şi iată că într-o bună zi, copilul lor ce avea vârsta de  20 de ani, s-a dus la furat cu alţii derbedei şi cu această ocazie a ucis pe omul care era de pază. Autorităţile l-au prins şi l-au judecat, condamnându-l la moarte, ca să fie moarte pentru  moarte. Părinţii de mare supărare nu mai puteau nici să mănânce, nici să se mai odihnească, dar nici în lume nu mai puteau să iasă de ruşine. Şi aşa trudiţi de multa lor supărare, adormiseră după multe zile, când îi copleşiseră oboseala. În vis l-au văzut pe acel tânăr îmbrăcat în haine albe care a venit la ei şi le-a zis: haideţi cu mine până la fiul vostru, că vă cheamă. Şi ei bucuroşi parcă s-au sculat şi au plecat. I-au dus în acea peşteră întunecoasă de mai înainte, unde au auzit glasul fiului lor. La porunca tânărului, întunericul s-a ridicat şi au văzut pe fiul lor în acel loc de mai înainte, iar ei au început să plângă şi voiau să-l scoată. Însă copilul lor, le-a zis:
N-aţi voit să fiu în grădină, aţi voit să fiu aici!
A sunat ca o mustrare scurtă. Întunericul s-a lăsat, iar ei s-au trezit spunându-şi cele văzute şi au zis “Mari sunt minunile Tale Doamne şi cine poate să înţeleagă pasul omului decât Tu” – şi au murit.
                                                      Sursa:  Arhimandrit Ilarion Argatu, caiete, C17, capitol integral.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.